Așa cum se prezintă astăzi clasa politică românească, fără deosebire de instituțiile pe care le prezintă, unii politicienii par să nu își găsească locul. Dacă este să luăm de „bune” încercările disperate de redresare economică a ţării, înseamnă că avem, în continuare, conducători (parlamentari, preşedinte, premier, miniştri) care nu au stofă de lideri şi nici pregătire sau, poate, nu au interes, într-o Românie peticită în genunchi și coate, servilă în continuare altor interese.

Pe acest fond nu poate să ne mire nici măcar faptul că două treimi dintre români habar nu au care este rolul Guvernului, al Președintelui sau al Parlamentului, majoritatea raportând totul la om și culoarea sa politică.

Cine are minte să priceapă, va pricepe că în România sunt doar jocuri politice în care unii sfârșesc prin a fi manipulați. Ce înseamnă însă interesele şi jocurile politice la înalt nivel? Cât de mult seamănă acestea cu cele de acum câteva secole. Despre cum se pune pumnul în gură şi se ordonă jocul de glezne? Ordinele „noii Porţi” nu se discută, se execută, iar după ce îţi faci „temele”, primeşti mângâieri părinteşti pe creştet.

Iată cum, despre clasa politică… doar de bine, s-ar grăbi unii să afirme. Mizând doar pe ignoranţa unora şi prostia altora, politicienii români și-au adaptat stilul unui anume soi de capitalism în care primează interesul personal, fără a fi interesaţi să asigure „viitorul ţării”, prin locurile de muncă, educaţie sau sănătate.

Cu toate că suntem încurajați să credem că România cunoaște, în prezent, o evoluție la capitolul economic, dezechilibrele pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în țara noastră nu există o piaţă funcţională echilibrată. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România, după standardele Uniunii Europene nu este, deocamdată, funcţional. În timp ce principalele motoare economice ale marilor puteri europene sunt industria, agricultura şi serviciile, României i s-a impus consumul.

Cum arată astăzi România, cu temele făcute? O Românie în care unii vor să muncească și alții care protestează împotriva locurilor de muncă. O Românie în care cetățenii minoritari se bucură de favoruri mai ceva decât în propriile lor state. O Românie care, deși este la masă cu restul europenilor, se hrănește în continuare cu mâna făcută căuș. O Românie în care statul se face că vinde, dar nu are ce, în afara unor grămezi de fier vechi. O Românie tot mai des silită să meargă în genunchi, doar de dragul celor care ne cunosc mai bine interesele. 

Despre criza soluțiilor în România ultimilor ani, am scris de fiecare dată când am avut ocazia. Și tot aici am scris despre faptul că România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

La aderarea țării noastre în Uniunea Europeană au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit, apoi, în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi umili, am mers mai departe. Teoretic, problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contra, s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că în 27 de ani, nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 27 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

După 27 de ani de democraţie, prost înţeleasă, consecinţele sunt, aşadar, greu de suportat. S-au adaptat doar politicienii şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Restul încearcă din răsputeri să supravieţuiască. Veniturile populaţiei sunt însă rezultatul „perpetuării ineficienţei în economie”. Nici guvernul Grindeanu, acum câteva luni, nici guvernul Tudose acum, nu dețin cheia spre eficientizarea standardului de trai al românului de rând. Se afirma pertinent că pentru a tinde la statutul categoriei sociale de mijloc, ar trebui să avem salarii de 3.000 – 4.000  lei. Înţelegem deci, că în România, mai mult de două treimi din populaţie trăieşte la limita (sub)existenţei, din moment ce salariul minim pe economie nu depăşeşte încă 1500 lei. Cât suntem de săraci ştim şi singuri, fără să mai arate Uniunea Europeană cu degetul care, și acesta, se schimbă în funcție de interesele celor mari.

Cu toate că suntem încurajați să credem că România cunoaște, în prezent, o evoluție la capitolul economic, dezechilibrele pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în țara noastră nu există o piaţă funcţională echilibrată.

Da, vom găzdui în această săptămână grupul de lucru 16+1 și vor fi prezenți la București cei mai importanți jucători economici de pe piață, dar asta nu înseamnă că economia românească performează la vreun capitol. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România, după standardele Uniunii Europene nu este, deocamdată, funcţional. În timp ce principalele motoare economice ale marilor puteri europene sunt industria, agricultura şi serviciile, României i s-a impus consumul.

Fără a trece peste interesele statelor occidentale, cele ale Uniunii Europene, care ne doreşte dependenți, peste atât de zvonitele interese „oculte”, peste „complotul internaţional”, despre care se discută la nivelul cetăţeanului de rând și despre care am scris și noi cu alte ocazii, sau peste o nouă criză economică, actualii guvernanţi nu sunt capabili să conducă singuri o ţară atât de mică. Cu totul altele sunt preocupările celor care deși se află la putere sunt și în opoziție, în mod paradoxal, căci despre aceasta din urmă oricum nu mai poate fi vorba din partea celorlalte partide politice.

Ajungem să ne întrebăm, firesc, care sunt rezultatele României după 27 de ani de capitalism? Că traversăm o criză a soluțiilor pentru salvarea noastră ca țară, economic, politic, social este evident. Că cei în măsură să găsească soluțiile și sunt plătiți pentru asta nu o fac e deja o problemă. Şi asta nu pare să-i deranjeze câtuşi de puţin. Cui nu-i convine, poate liniştit să-şi ia lumea în cap. Cea mai mare greșeală a tuturor celor care au condus România după 1990 a fost înstrăinarea companiilor care au clădit sistemul energetic național. De fapt aici se rezumă totul. Firmele au devenit indeziderabile, nu au mai avut loc lucrări de retehnologizare. Era nevoie de o clasă antreprenorială puternică care să ia niște minime măsuri protecționiste, indiferent de modelul de piață. Dar acest lucru nu s-a întâmplat și astăzi suntem dependenți de serviciile altora în propria noastră țară. Dar asta înseamnă capitalismul și instinctul de supraviețuire al statelor puternice în detrimentul celor mici. România este în continuare percepută ca o țară măruntă, pe care liderii lumii o pot oricând folosi drept monedă de schimb în satisfacerea propriile interese.