Din paginile cărții document Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, apărută la Editura Ig. Hertz, din București, la sfârșitul anilor douăzeci ai secolului trecut, scrisă de generalul Gheorghe Dabija, care păstrează amprenta celor mai bine de 80 de ani scurși de la apariția sa, aflăm un fapt inedit care așează într-o nouă lumină, evenimentele din ziua de 14 octombrie 1916 sau, așa cum au intrat în conștiința poporului român: Bătălia de la Podul Jiului.

Generalul Gheorghe Dabija, cel care a trăit dramaticii ani ai participării României la Primului Război Mondial, din postura de comandat, mai întâi al Diviziei 6 Infanterie, apoi comandant al Diviziei 2 Vânători, evocă în paginile cărții sale Bătălia de la Podul Jiului, grație informațiilor sale identificând un personaj pe care memoria posterității l-a reținut prea puțin: maiorul Alexandru Mlădinescu, din cadrul Diviziei a XI-a. Infanterie.
Iată ce consemnează generalul Dabija în paginile cărții sale: „Maiorul Mlădinescu, ofițerul de legătură al Grupului Jiu, lăsat de col. Anastasiu la poșta din Tg. Jiu, fiind încunoștiințat de apariția inamicului (btl. V/69 Infanterie german) în fața podului și văzând slăbiciunea celor 2 companii de miliții aflate în apărare la pod (2 cp. erau în oraș la grădina publică) constatând și lipsa de inițiativă a comandantului de batalion, face el act de inițiativă, și ia dispozițiuni pentru apărarea digului Jiului, adunând jandarmii rurali, gardiști de ai orașului în cap cu comisarul Popilian, cercetași și femei; cu ei și cu cp. 13/R. 59 Infanterie, maiorul Mlădinescu organizează repede o apărare, grație acestei initiative btl. V/69 Infanterie german nu poate executa ordinul „de a ocupa Tg. Jiu și de a întoarce apărarea depe stânga Jiului”, dacă acest btl. nu ar fi găsit în fața sa pe maiorul Mlădinescu, desigur că frontul român ar fi fost rupt”.
Concluzia autorului, în calitate de șef de stat major al Corpului 3 Armată, oferă, iată imaginea unui personaj care prin inițiativa și curajul său a scris o filă memorabilă din istoria participării României la Primul Război Mondial.

prof. Andrei Popete Pătrașcu

Aproape că este stânjenitor să vorbim azi despre eroi. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, generația care va urma generației tinere nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității noastre. Din nefericire, și este o situație obiectiv constatată, în ultimii ani, manualele noastre de istorie deși ar trebui să ilustreze în mod corect istoria națională, consolidând legăturile dintre cei tineri și trecut, nu fac altceva decât să rupă tânăra generație de identitatea lor națională, de tradiții, iar ei, eroii, abia dacă mai sunt amintiți, străbunicii noștri, memoria noastră colectivă, sau dacă vreți, legătura noastră certă cu trecutul și puntea către viitor. Da, ar fi normal și firesc, într-o Românie anormală și nefirească, să aprindem o lumânare, să-i rugăm să ne ierte pentru că nu știm să le urmăm exemplul, pentru că nu mai înțelegem astăzi sensul luptei și jertfei lor.
345 de militari români căzuți în luptele de la Stalingrad, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost reînhumați de curând în Cimitirul de Onoare Românesc de la Rossoşka, regiunea Volgograd. Osemintele eroilor noștri au fost reînhumate în prezența autorităților române, în simple cutii de carton lipite cu bandă adezivă (sursă foto: http://www.historia.ro).
„Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”. Ce se întâmplă însă astăzi cu noi, românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spun rădăcini spun Istorie și legătura noastră fizică, directă cu istoria: eroii. Astăzi, eroii ne sunt reînhumați în cutii de carton, fără tricolor. Acesta este omagiul pe care statul român are „decența” să îl arate eroilor români morți pentru țară în urmă cu 75 de ani? Demisionați domnilor de la Guvern și odată cu voi și conducerea Armatei române părtașe la această umilință la adresa bunicilor și străbunicilor morți la Stalingrad!
Iată cum statul român umilește încă odată memoria acelor eroi români care nu au precupețit în fața destinului. Eroii și istoria tăcută a jertfei lor sunt acele repere pe care le pierdem din vedere, nu neapărat ignoranți, dar prea preocupați de condiția imediată, directă. Nu mai avem timp să ne hrănim sufletul cu aceste repere atât de necesare astăzi. De această dată în stradă nu a ieșit nimeni să protesteze pentru această nouă umilință a identității noastre naționale. Ne pierdem coloana vertebrală și vom sfârși prin a ne deplasa în genunchi. Poate doar așa vom fi mai aproape de cei pe ale căror oase odihnește pământul României. Eroii au fost, sunt și vor rămâne piatra de temelie a comunității, fără de care, identitatea noastră se poate prăbuși. Nu avem nevoie de cuvinte în fața eroilor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând în vene istoria familiilor noastre. Fără ei, astăzi, noi nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează, într-un cuvânt, România de astăzi.

De câteva zile asistăm la un veritabil război al declarațiilor între premierul Mihai Tudose și conducerea Băncii Naționale a României, miza fiind creşterea nivelului indicelui ROBOR. Premierul a reproșat conducerii BNR că probabil aceștia „au fost puţin plecaţi de acasă, pentru că era rolul Băncii Naţionale să intervină…”. Tudose a mai spus că vrea să aibă o întrevedere cu guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, pe tema creșterii dobânzii ROBOR. El a spus că ar vrea să știe dacă BNR „mai este Banca Națională a României sau o structură de zei care se ocupă de propria lor existență, foarte bună de altfel”. Care va fi reacția lui Mugur Isărescu o să aflăm zilele acestea.

Până atunci să nu uităm însă că la felul în care stau lucrurile cu leul românesc, acesta nu mai este demult al românilor, ci al lui Mugur Isărescu şi al bunului său plac. Cine şi ce dictează până la urmă deprecierea monedei româneşti, în general? La fel și creșterea dobânzii ROBOR, adică rata medie a dobânzii în băncile românești, care influențează valoarea ratelor lunare la credite în lei? Sunt convins că o serie de „specialişti” în finanţe s-ar grăbi să răspundă, doar că răspunsurile lor vor fi despre factorii teoretici ai deprecierii oricărei monede, asimilând aici şi leul românesc, respective a indicelui ROBOR.

Ce cred eu despre cursul Leu – Euro de pildă? Diferenţa între moneda românească şi moneda euro este într-adevăr foarte mare. Cursul este însă unul artificial şi fără acoperire deoarece leul se va aprecia doar atunci când salariile din România vor creşte. Cursul reprezintă doar un anumit tip de „reglaj financiar” cu urcuşuri şi coborâşuri de pe urma căruia unii „băieţi deştepţi” ştiu să profite.

Mai ştim că la începutul lui 2010, preşedintele Traian Băsescu i-a conferit lui Mugur Isărescu (de altfel şi un important producător de vinuri) cea mai înaltă distincţie a statului român, Steaua României în grad de Colan, pentru „efortul deosebit depus în vederea elaborării şi implementării politicilor care au asigurat stabilitatea financiară a României”. Cu un an în urmă acelaşi Traian Băsescu l-a avansat pe Mugur Isărescu şi la gradul de colonel al armatei române.

Să nu uităm nici faptul că de 27 de ani Mugur Isărescu este guvernator al Băncii Naţionale a României, poziţie pe care a rămas în ciuda schimbărilor de pe scena politică românească. Puţini ştiu faptul că Mugur Isărescu a fost menţinut pe această poziţie la presiunile unor organisme financiare mondiale, care au ameninţat că îşi retrag împrumuturile acordate României, de fiecare dată când s-a pus problema schimbării din funcţie a lui Isărescu. Ce interese „oculte” îl menţin de peste două decenii în această funcţie pe cel care, întâmplător, este şi membru de gradul 33 al Francmasoneriei? Întrebarea este desigur una retorică.