Despre Guvernul Tudose se afirmă că „își face treaba!”. Dar cât este adevăr și cât marketing de imagine susținut de unii analiști economici care se declară mulțumiți că la nivelul Uniunii Europene, România a avut în ultimul trimestru o evoluție bună în special datorită îmbunătățirii semnificative a cheltuielilor de consum. Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară preponderent dependentă de consum. Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii, România a avut o industrie care de bine, de rău, performa, apoi bucată cu bucată, totul a ajuns la fier vechi, precum și un important sector agricol. Poate nu am fost „grânarul Europei”, poate porcinele și bovinele noastre nu erau cele mai „grase și frumoase”, dar exportam și „valuta-forte” se transforma în investiții.

La integrarea în Uniunea Europeană, țării noastre i s-a impus doar consumul, fără industrie, fără agricultură, iar efectele le resimțim din plin astăzi. Despre cum „performează” România, oferim un singur exemplu: în urmă cu doi ani au fost inaugurați 13 km de autostradă și au fost închiși 22 de km. În 2017 lucrurile nu s-au schimbat cu nimic.

Când România semna acordul stand-by cu Fondul Monetar Internaţional, lipseau specialiştii în domenii cheie, iar pentru cămătarii de la F.M.I. a fost floare la ureche să convingă de necesitatea unui împrumut. Nu ştim sigur dacă aceşti specialişti au apărut astăzi, odată cu noul guvern condus de Mihai Tudose, dar știm că ţara noastră are în continuare o datorie externă pe care de câțiva ani, ne străduim să o acoperim. Ne întrebăm însă retoric, bineînțeles, cum poate fi cusută o gaură dacă nu avem nici ac și nici ață?

Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în România există o piaţă nefuncţională. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România nu este, deocamdată, funcţional. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească nu este capabilă să devină funcţională, chiar dacă primi asigurări pozitive. În fond, nu doare gura pe nimeni să spună că mergem într-o direcție bună!

Am mai pierdut un soldat român în Afganistan! Cu siguranță, mulți dintre cei care simt și gândesc românește se întreabă pe bună dreptate ce caută soldații noștri acolo, într-un război care nu este al nostru și din care România nu are nimic de câștigat. Despre toate acestea am scris și vom scrie ori de câte ori armata română va da eroi pentru alții. Chiar președintele Iohannis declara că „pentru noi, cei de acasă, ei sunt eroi şi trebuie să le fim recunoscători!” Cunosc și înțeleg cum funcționează sistemul de convenții militare din care țara noastră face parte, dar nu pot accepta că „eroii” români sunt „carne de tun”, așa cum au avut curajul să recunoască cei care s-au întors teferi din teatrele de operațiuni.  

Din 2001, România, ca membră NATO, a participat la Războiul din Afganistan de partea Coaliției Multinaționale conduse de Statele Unite ale Americii. Cei mai mulți dintre militarii români, aproape 1.000, sunt implicați în misiuni de menținere a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una dintre cele mai periculoase zone. Acolo, atacurile insurgenților sunt aproape zilnice, în special cele cu dispozitive explozive improvizate, cu rachete sau cu mortiere, iar la capitolul tehnică militară suntem „praf”.

Realitatea de acolo depășește de cele mai multe ori gradul nostru de închipuire. Ce să mai vorbim despre armament, când bocancii soldaţilor români sunt un dezastru, neschimbaţi în ultimii 20 de ani. Apoi, lipsa aparatelor de ochire pe timp de noapte. Câte unul la zece soldaţi şi nici acela nu este perfect operațional. Baza românească din Kaldahar, de pildă, a fost atacată în ultimii ani doar noaptea, când soldații noștri trăgeau aiurea prin aer pentru că nu vedeau nimic. Până și garourile sunt pe inventar, în armata română, unul la o întreagă patrulă, spre deosebire de americani, care au trusă medicală individuală. Taburile românești sunt și acestea un dezastru. Foarte lente, mereu se strică, iar soldații români recunosc: „Nu ştim unde suntem, ce e pe drum, cine ne atacă!”. Humvee-urile de acum sunt destul de fragile la minele de teren, aşa au apărut şi ultimele victime. „Americanii ne-au dat nouă camionetele pentru că ei şi-au luat Coogar, cel mai bun blindat la ora actuală”, iar noi suntem oricum obișnuiți să luăm de bun tot ce aruncă alţii.

Imaginați-vă umilința soldaților români, care au relatat un episod ce întărește convingerea că nu avem ce căuta acolo. „Cel mai dur a fost un sergent american care, într-o zi, ne-a spus că nu ne mai iau cu ei în misiune, pentru că nu avem dotări şi îi încurcăm!”. Cu toate acestea „este nevoie” de soldații români acolo. Ne întrebăm de ce, fără pretenția de a răspunde cineva. Avem un ministru la apărare care este de formație filolog, cu un doctorat în antropologie socială. Nu ne așteptăm să înțeleagă cum funcționează armata română. Știm însă prea bine ce îi determină pe soldații noștri să devină peste noapte mercenari în uniformele armatei române. Doar că nevoia te împinge de la spate și nimeni nu merge într-un război, care nici măcar nu îi aparține, din dorința de a deveni erou.

În ultimele luni, România a început să fie tranzitată de tot mai mulți migranți ilegali, fapt ce trebuie să sporească și vigilența celor plătiți să asigure siguranța cetățenilor români. De câțiva ani buni, Serviciul Român de Informații (SRI) avertizează că România riscă să devină țintă pentru teroriști. Cu noul val de migranți și refugiați ajunși ilegal pe teritoriul României, este evident că țara noastră riscă să devină și o posibilă țintă a terorismului islamic. Să nu uităm că încă din anul 2012 au fost dezactivate mai multe tentative de atac la adresa siguranței naționale a României.

De mai multe ori, în acest an, au venit avertizări dinspre SRI că România devine pe zi ce trece, o țintă pentru diverse organizații teroriste. Lucrurile par să fie mai serioase decât o simplă amenințare în creștere, de vreme ce potențiali teroriști au putut fi arestați în România. În condițiile în care, în țările vecine nouă, s-a ajuns la atentate, pericolul devine serios și în țara noastră. Potrivit unui raport recent privind impactul terorismului în lume, se  consideră totuși că România este  una dintre cele mai ferite ţări ale Uniunii Europene de ameninţările teroriste. Evenimentele ultimelor luni trag însă un semnal de alarmă cu privire la riscul ca lucrurile să se schimbe și în țara noastră, pentru că statisticile nu țin loc de siguranță națională.

Dacă România va lupta împotriva terorismului așa cum o face împotriva corupției, atunci există premise ca statisticile să nu ne mai ferească de astfel de pericole. În țara noastră, potrivit reprezentanților SRI, nivelul de alertă se menține la același nivel, în funcție de informațiile pe care le avem disponibile și de evenimentele care indică un risc scăzut de producere a unui atentat terorist pe teritoriul României. În ultimele zile numărul migranților ilegali s-a triplat, majoritatea venind din Turcia pe Marea Neagră. Având accesul blocat pe ruta pe care au folosit-o până acum, automat vor veni în România pentru a pleca spre Europa de Vest, deci numărul lor va crește în continuare.

Țara noastră a fost ferită de atentate teroriste, chiar și în condițiile în care, încă din anul 2002, ne-am implicat cu trupe în Afganistan și apoi Irak, în ceea ce unii au numit „Războiul împotriva terorismului”. În ceea ce privește cetățenii străini indezirabili pe teritoriul României, în ultimii ani, numărul acestora a ajuns la peste 50, pentru că reprezentau o amenințare teroristă la adresa României, potrivit datelor oficiale transmise de SRI, însă doar două cazuri importante de terorism cu conexiuni islamice s-au finalizat cu condamnarea celor în cauză, în România ultimilor ani.

Și ca o paranteză, pe vremea regimului comunist în România, își amintesc unii ofițeri ai structurii antitero, au fost dejucate câteva atentate teroriste islamice: „cu vorba bună”. Pentru că alte comentarii sunt de prisos, astăzi, România se simte în siguranță datorită statisticilor.

Vom scrie în editorialul de astăzi despre sistemele economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, iar România este un astfel de exemplu, în timp ce multinaționalele domină, creând premisele aplicării conceptului de globalizare care, presupune, în același timp, o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar, printr-o analiză atentă, se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

Vorbind despre globalizare, desigur că nu putem evita o discuție chiar și subiectivă despre multinaționale. Cheia succesului acestor giganți nu este aceea că plătesc salarii foarte mari după standardele locale, dar medii după cele occidentale. Multinaţionalele au menţinut, în mod obişnuit, standarde mai ridicate de muncă decât concurenţii locali și au format o nouă mentalitate. În plan teoretic ele aduc capital, înzestrări şi idei superioare, care înclină unii să afirme „ridică nivelul de viaţă şi cresc oportunităţile oferite consumatorilor locali”. Nimic mai adevărat, doar că reversul medaliei duce în mod direct la decalajele sociale despre care scriam la începutul editorialului.

Vorbind despre rădăcinile locale, în fața cărora tot mai mulți ajung astăzi să strâmbe din nas, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii. Se vorbește foarte mult, astăzi, despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursurile sale chiar și Vladimir Putin, de exemplu, scoate în evidență, în mod voluntar, carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Înțelegem desigur interesele Rusiei, dar iată că subiectul preocupă, și dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi, acestea se estompează și voit sunt șterse, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.