O guvernare asumată, dar în ce măsură?

Este evident pentru tot mai mulți dintre noi că adevărata problemă a României nu este una strict economică, existând totuși câteva pârghii care ar trebui să o facă viabilă. Am înregistrat de curând o nouă creștere economică, aceasta oferind așadar speranțe că situația poate fi redresată. Lipsesc însă soluțiile pe termen lung. Luăm în calcul până și ajutorul din partea Fondului Monetar Internaţional şi Uniunii Europene, după spusele analiştilor internaţionali, aceştia uitând să precizeze însă că tot noi suportăm împrumutul și dobânzile F.M.I. Problema este în continuare, deși s-au făcut pași importanți în rezolvarea acesteia, la clasa politică, la actualul guvern, cu un premier care pare că știe ce vrea, dar cu miniștri fără experiența în domeniile de care răspund și relația acestuia cu un preşedinte care „nejucător” fiind vorbește mai puțin și nu interes personal și pare ancorat tot mai puțin în relația cu cei care l-au susținut politic.

Să nu uităm, chiar dacă încă nu se pun în practică, există şi un set de măsuri şi programe pentru reforma sistemului fiscal, condiţie impusă de instituţiile internaţionale, doar că nu se aplică eficient, tot din rațiuni politice. La acest capitol, guvernul Tudose pare să lucreze, fiind ca și uitate experimentele cu loteria bonurilor fiscale, a bacșișului impozitat și atestatul de producător pentru leurdă, urzici și alte verdețuri.

După ce premierul Mihai Tudose a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale, din ultima analiză economică a României aflăm şi că industria a avut o creştere spectaculoasă în ultima perioadă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre.

Este drept! Nu curge nici lapte şi nici miere în România anului 2017, deşi Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise. Pentru a gratina complet tortul fondant, să mai spunem că reprezentanţii U.E. se declară chiar mulţumiţi: „Avem aşteptări bune pentru că România va pune în practică angajamentele asumate”. România și-a asumat angajamentele, dar românii? Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din Uniunea Europeană şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 27 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici ar putea să rămână pentru foarte mult timp.

Reclame

Sfintele Moaște, speranță pentru actualii demnitari

Cine să-i mai ajute pe actualii guvernanți, dacă nu Sf. Nifon, după ce o delegație numeroasă de miniștri s-a îngrămădit zilele trecute, alături de alte câteva zeci de mii de credincioși, la moaștele Sfântului care a viețuit la sfârșitul secolului al XV-lea, chiar aici, pe pământ românesc.

Născut în Grecia, înscăunat Patriarh al Constantinopolului, apoi surghiunit de către sultan, Sfântul Nifon ajunge în Țara Românească în timpul domniei lui Radu Vodă al IV-lea. Intră în conflict însă cu acesta și se retrage pe Muntele Athos. După moarte, moaștele sale sunt aduse pentru o vreme în țară de către domnitorul Neagoe Basarab, fiul său duhovnicesc, cel care oprește capul și mâna Sfântului, astăzi acestea aflându-se în Catedrala de la Târgoviște.

Poate și acesta este unul dintre motivele care i-a făcut pe mai mulți demnitari, membri ai Guvernului Tudose, să vină în pelerinaj la moaștele Sfântului Nifon, acesta fiind iată și ocrotitorul unuia dintre marii domnitori români, Neagoe Basarab, canonizat la rândul său în anul 2008.  

De-a lungul anului, în diferite localităţi, ori la diferite mânăstiri se fac pelerinaje la Sfintele Moaşte ale unor sfinţi români sau străini, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi. Oamenii se închină la ele cu speranţa că vor găsi vindecarea bolilor sau rezolvarea la problemele lumeşti. Alții, oameni politici, preocupați cu treburile grele ale țării, nu știm exact pentru ce se roagă, dar o fac și ei, alături de ceilalți credincioși, însă fără corvoada statului la coadă sute de metri, chiar kilometri, pentru a săruta Sfintele Moaște.

Totuși, nimeni nu se întreabă la ce se închină de fapt şi ce se ascunde în cutiile argintate. Biserica Ortodoxa Română nu poate spune cu exactitate numărul osemintelor sfinte prezente în lăcaşurile de cult însă dacă ar fi să consultăm site-urile creştin-ortodoxe, aflăm că există nu mai puţin de 700 de moaşte, adăpostite în peste 250 de biserici şi mănăstiri din România. Devenite un adevărat sport național, îndestulător ce-i drept pentru Biserică, pelerinajele la Sfintele Moaște au ajuns de pomină, îmbrâncelile între credincioşi luând locul smereniei şi circul împărţitului de sarmale locul evlaviei. Cu toate acestea „este o tradiţie veche, românească şi creştinească”, s-ar grăbi cei mai mulţi să spună. Numeroşi români, creştini până în adâncul sufletului şi măduva oaselor, străbat distanţe mari cu diferite mijloace de transport, uneori pe jos, stau zeci de ore la cozi interminabile, pe ploaie sau caniculă, se târăsc chiar în genunchi pentru a ajunge să se închine, să sărute Sfintele Moaşte şi să-i spună acelui sfânt ceea ce le apasă sufletul.

Iată cum, în anul de grație 2017, demnitarii români caută ajutor la aceste relicve ale credinței, singurele în stare astăzi parcă, să mai salveze ceva dintr-o Românie despuiată și răstignită în batjocura străinilor.

Despre manifestarea democrației

Conceptul de democrație este indisolubil legat de noțiunea de pluralism. Ea își găsește concretizarea în multitudinea de partide și organizații politice, sindicale, religioase, profesionale etc., exprimând diversitatea concepțiilor și organizațiilor care se interpun între individ și stat.

Pluralismul politic este un principiu după care funcționarea democratică a societății, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești sunt condiționate de existența și acțiunea mai multor forțe politice și sociale aflate în competiție. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democrației, puterea politică nu mai tronează deasupra societății, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat să funcționeze pe baza legitimității, a libertății. Aristotel spunea ca libertatea este „principiul fundamental al guvernământului democratic”.

În faza revoluțiilor burgheze, când s-a făcut trecerea la suveranitatea naționala, s-au conturat, pe fundalul recunoașterii omului ca ființă concretă, nu abstractă, anumite drepturi și libertăți. Ele se vor proclama sub denumirea de „declarații ale drepturilor omului ți ale cetățeanului”. Pentru a fi îndeplinite, poporul trebuie să-și exercite puterea pe principiul libertății. Toate democrațiile occidentale au recunoscut drepturile omului, printre care amintim: dreptul la libertate, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de gândire, dreptul la libertatea presei, dreptul la viață, dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la întrunire și la asociere, dreptul la apărare egală din partea legii, dreptul la o judecată promptă și dreaptă, dreptul la libertatea credinței și a conștiinței.

Acestea sunt drepturi ce nu pot fi abrogate de nicio putere, sunt așa numitele drepturi inalienabile. Ele decurg din suveranitatea poporului. Rolul drepturilor este de a proteja individul asupra abuzurilor venite din partea autorităților.

Democrația reprezentativă s-a format în jurul parlamentelor. Parlamentul este cel care legitimează guvernământul democratic. Funcția lui esențială este de a face legi și de a susține și controla puterea executivă (adică Guvernul). În România, Parlamentul este bicameral: Senatul și Camera Deputaților, ambele alese prin vot direct și secret de către cetățenii cu drept de vot, odată la patru ani. Democrația s-a dezvoltat și se dezvoltă numai în măsura în care relația dintre conducători și conduși (guvernanți și guvernați) se înclină în favoarea celor din urmă, când condușii impun conducătorilor, prin modalități și mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale individului.