Economia românească bazată pe analize și discursuri

De vreo câțiva ani încoace, fiecare ministru al Economiei din România a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale. Din ultima analiză economică a României aflăm şi că industria a avut o ușoară creştere în ultima perioadă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre. Nu face excepție de la astfel de declarații nici actualul ministru al Economiei, Mihai Viorel Fifor.

Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului, în ultimii trei ani, prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia. Aceasta, desigur, la nivel teoretic. Nu putem ignora faptul că, în anii premergători crizei, creşterea economică s-a bazat preponderent pe consumul realizat pe datorie, iar ponderea serviciilor şi construcţiilor în PIB a urcat. Însă aceste sectoare au fost cele mai lovite de recesiune.

Astăzi avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are, însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii doi ani a fost dezamăgitoare.

Discursul miniștrilor a fost de fiecare dată același indiferent de culoarea politică, acela că vor acorda o mare importanţă mediului de afaceri. „Soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu”, a susţinut fiecare şi aproape că i-am crezut pe cuvânt, de fiecare dată. Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă, profitând de competitivitatea exportatorilor, dar şi de cererea internă stabilă. Ne vom convinge dacă guvernul condus de Mihai Tudose va impune noi standarde și România, departe de a deveni ce-a fost odată, cu peste un sfert de secol în urmă, se va redresa economic.

 

Reclame

Ne îngropăm singuri istoria

Editorialul din această săptămână este dedicat unui subiect sensibil, a cărui vulnerabilitate reclamă măsuri imperative pentru protecţia şi conservarea sa: monumentele istorice, simbol al identității naționale. Avem peste 22.000 de monumente istorice (subliniem, doar „istorice”) răspândite pe teritoriul României, dar încă nu am învățat să nutrim respectul care se cuvine față de aceste „mărturii ale evoluției noastre istorice”. Și aceasta pentru că în ultimii ani, monumentele istorice au intrat într-o nepermisă stare de degradare. Nu putem afirma că planuri „serioase” de restaurare  şi conservare nu există, dar mai este nevoie şi de fonduri. Acestea fie sunt alocate limitat, fie lipsesc cu desăvârşire. Dacă unele dintre monumentele istorice se află într-o paragină de nedescris, altele au de suferit în urma „nepotrivitelor” amplasamente pe care au fost ridicate. Îmi este greu să înţeleg cum se acordă sistematic aprobări pentru cine ştie ce şantiere de construcţii în chiar vecinătatea unor astfel de obiective. Mi se par nefiresc de aberante astfel de aprobări, care, în mod evident, pun sub semnul întrebării stabilitatea ulterioară a structurii acestor monumente. Practic, în ultimele două decenii, numeroase monumente au fost sufocate de clădirile construite în imediata lor apropiere. Ne îngropăm singuri istoria și condamnăm generațiile de mâine să trăiască fără identitate națională.

Chiar dacă în această direcție există legi elaborate în conformitate cu bunele practici europene și internaționale în domeniu, în România acestea au fost încălcate în dese rânduri. Ne întrebăm, pe bună dreptate, când vom repune istoria acolo unde îi este locul? Manifestând în continuare nepăsare față de monumentele istorice și starea lor, fără a menține legăturile trainice cu trecutul, ne vom trezi într-o Românie fără conștiință, fără repere, dar mai ales fără o memorie firească a posterității.

Cert este că soarta multora dintre aceste obiective cu valoare de patrimoniu istoric, la nivel naţional, nu este deloc „puţin alterată”, așa cum se precizează, iar reprezentanții Direcţiei pentru Patrimoniu Istoric cunosc foarte bine acest lucru. Situaţia este, de fapt, una critică. Măsurile întârzie să apară şi multe monumente se deteriorează cu fiecare zi care trece. Proiectele de restaurare şi conservare sunt întârziate, iar scuzele aduse sunt dintre cele mai diverse: „fie lipsesc specialişti, fie fondurile alocate sunt insuficiente”, fie, în realitate, cei în măsură să soluţioneze proiectele dovedesc iresponsabilitate. Oricum, responsabilitatea este repetat pasată fără ca cercul vicios să poată fi închis. Pare incredibil cum monumente care au rezistat atâtor intemperii, vreme de secole, riscă să fie pur şi simplu rase de pe suprafaţa pământului în doar câţiva ani, din pricina dezinteresului pe care unii îl manifestă într-un mod atât de agresiv.

În curând, ediția bilingvă a cărții „În fiecare din noi, împreună”

photography-art-wallpaper

* * *
Andrei Popete-Pătrașcu simte, prin această carte, nevoia să se reinventeze, să arunce, din când în când, o privire asupra lui însuși, iar registrele pe care le captează se caută unele pe altele, împletindu-se în texte de o sensibilitate aparte. Această sensibilitate vine dintr-o fuziune a percepțiilor, amintirilor, „personajelor”, o „dispută” foarte serioasă cu ceea ce a rămas în memorie, dar și în „sufletul captiv” – un veșnic „peregrin în căutarea fericirii”.
În noua ediție bilingvă (română-engleză) a cărții, îi stă alături Dana Ștefania Brașoavă, cea care reușește să păstreze nuanțele și conotațiile textului din limba română, respectând intențiile autorului, dar și criteriile proprii de traducere. O carte care se citește cu plăcere atât în limba română, cât și în limba engleză, nu poate să fie decât o carte reușită, asupra căreia cititorul revine cu aceeași empatie nedisimulată.

Daniela Otilia Modoran

* * *
Andrei Popete-Pătrașcu se redescoperă pe sine, cu această nouă carte, inițiatic, își caută locul într-un alt prezent, negociind cuvintele acolo unde gândurile se împart la doi. Este „în fiecare din noi, împreună” ceva din sufletul celuilalt, fiecare îndreptându-se spre o altă poveste, fără răspunsuri. Uneori drumul nu este nici scurt, nici lung, nici drept, nici întortocheat, parcurs cu sufletul în mâini, între două anotimpuri, până la ultimul cuvânt.
Calitatea acestei cărți este dublată în noua ediție, de traducerile în limba engleză ale domnișoarei Dana Ștefania Brașoavă. Fără a se afla la prima colaborare cu autorul, aceasta se identifică afectiv cu mesajul textelor traduse, respirând „aceeași lumină cu fiecare literă smulsă de pe albul hârtiei”.

Livia Elena Dumitrache

De ce avem nevoie de rachete Patriot?

România a găzduit zilele trecute peste 17.000 de militari cu armament și tehnică de luptă, din nu mai puțin de 22 de țări aliate sau partenere NATO, în cadrul exercițiului multinațional „Saber Guardian 2017”. La ultimul mare exercițiu militar găzduit de țara noastră, în 2015, forțe ale armatei ruse au efectuat la rândul lor, exerciții pe teritoriul regiunii separatiste moldovene Transnistria.

Dacă ținem cont de faptul că astfel de exerciții militare ample sunt tot mai des întâlnite în spațiul românesc, desfășurarea de forțe pare mai degrabă un mijloc de intimidare la adresa Rusiei, amplificând tensiunile geopolitice din zonă. De departe capul de afiș al exercițiilor militare din România a fost ținuta președintelui României care a stârnit vii comentarii în spațiile media și online. Reamintim că președintele Iohannis a vizitat săptămâna trecută baza militară de la „Mihail Kogălniceanu” din Constanța, unde a avut o întrevedere cu președintele Comitetului militar NATO, generalul Petr Pavel. Şeful statului  s-a întâlnit şi cu piloții români și britanici de F16 aflați în acea zonă pentru a se asigura de buna desfășurare a misiunii de poliție aeriană întărită. Vizita lui Iohannis a avut loc în contextul eforturilor de a onora promisiunea legată de înzestrarea armatei, Congresul american aprobând deja contractul de vânzare către România a sistemului de rachete Patriot. Tot săptămâna trecută, președintele a vizitat și Centrul de Instruire pentru Luptă al Forţelor Terestre „Getica” de la Cincu, unde s-a desfăşurat o parte a exerciţiului militar multinaţional Saber Guardian 2017. 

Preşedintele Iohannis a asistat şi la un exerciţiu de zbor cu aeronave MIG 21 Lancer, F-16 şi Eurofighter Typhoon, cu taote că țara noastră nu are de facto aviaţie de vânătoare şi atac la sol. Escadrila de avioane multirol F-16 second-hand, pentru care s-a semnat un contract de achiziție cu Portugalia în valoare de 628 milioane euro este, încă, în reparații. Țara noastră dorește acum și o a doua escadrilă de avioane F-16. Numai că și aceste avioane vor fi la mâna a doua (poate a treia?) scoase din dotare de cine știe ce state europene. Grecia ar fi gata să vândă niște F-16, la fel și Belgia, Olanda, Danemarca și chiar Norvegia.

Credeaţi că vom cumpăra avioane performante, de ultimă generaţie? În ultimii ani, s-a încercat achiziţionarea unor avioane, tot second-hand, de la americani. De fapt, avioanele propriu-zise erau oferite gratuit însă României îi revenea sarcina de a plăti un miliard de dolari pentru antrenarea piloţilor, mentenanţă şi upgradare, precum şi pentru adaptarea infrastructurii aeroportuare. Ne exprimam convingerea la acea dată că oferta americană era un bonus pentru „scutul antirachetă”. Astăzi cumpărăm de la americani rachete Patriot, în timp ce Turcia, țară membră NATO, a doua ca putere după SUA, achiziționează rachete rusești. Cine să mai înțeleagă și sistemul de alianțe militare, în care unii ascultă orbește ordinele, iar alții încheie afaceri convenabile? De ce avem nevoie de rachete Patriot? Întrebări retorice, la fel ca multe altele, la care nu vom primi răspunsuri, dar nu putem rămâne indiferenţi la felul în care se traduce servilismul României în faţa NATO (a se citi SUA) şi implicațiile geopolitice cu vecinii ruși.

Mai multe întrebări decât răspunsuri

La ora când scriem aceste rânduri, examenele naționale s-au încheiat, rezultatele s-au afișat și ele, așa încât putem formula o întrebare asupra căreia am stăruit și în alte ocazii, care cu siguranță naște întrebări și generează diverse răspunsuri, chiar dacă nu se află pe buzele multora. Ce ar trebui făcut pentru ca școala să redevină acel loc în care copiii își însușesc adevăratele valori morale, învață să fie oameni, învață să prețuiască munca și puterea educației?

Cu cât nivelul educațional al României descrește, cu atât mai mult scad și șansele noastre de redresare ca țară. Produsul unui sistem educațional reprezintă viitorul unui popor. Dacă acel produs final e defect, mediocru, lipsit de valori morale și onestitate, atunci nici nu putem avea pretenția unei evoluții. Afirma un fost președinte că „școala românească scoate tâmpiți”. Reacția imediată a întregii opinii publice a fost una de vehementă dezaprobare.

Astăzi, un alt președinte, declară că un sistem educațional performant necesită, printre altele, „un segment preuniversitar suficient de consistent, dar nu bazat exclusiv pe acumulare  de informații, ci pe o formulă duală care îmbină în mod creativ teoria cu practica și care oferă opțiuni diferite de ieșire, în funcție de abilități și competențe”. Da, știm deja că este nevoie de un sistem propriu și performant în educație, pe bază de „proceduri”. Ce facem însă atunci când aplicăm teorii fără fond?

S-a afirmat prea des că în urmă cu vreo 10-15 ani mecanismul de învățare încă era unul rudimentar, bazat pe memorarea a sute de pagini și nu pe stimularea creativității și libertății de exprimare a elevilor. Astăzi, subiectele nerezolvate la Evaluările Naționale și Bacalaureat, deși au un grad redus de dificultate, au devenit ținta petițiilor online. Cum e mai bine, sau cui aparține vina? Poți să-i ceri implicare și putere de muncă unui dascăl atunci când remunerația lui pe o lună este echivalentă cu prețul telefonului mobil al unui elev care vine la ora lui cu lecția neînvățată, deranjează colegii sau răspunde obraznic când este scos la tablă? Nu generalizăm, cu toate că astfel de cazuri există în aproape fiecare clasă.

Mergem pe stradă și dăm la tot pasul de proastă creștere, limbaj vulgar și gesturi obscene. Ajungem să ne gândim mereu la ce nivel de educație ne situăm noi, ca nație? De ce copii de școală generală îți lezează timpanul cu înjurături murdare și comentarii răutăcioase la adresa oamenilor în vârstă sau elevii de liceu ies în evidență mai mult prin modul ostentativ de a se îmbrăca sau afișa un telefon mobil de ultimă generație? Parcă avem de-a face cu mai multe întrebări decât răspunsuri, iar atunci când acestea ne copleșesc dăm vina pe „sistem”.

În ce măsura cei care trec prin școală rămân într-adevăr cu ceva după, iar aici nu ne referim doar la cunoștințe și competențe, ci și la valori morale? Deși avem „n” proceduri în sistem, cele pentru valori și principii lipsesc. Pentru că un om educat și cultivat are întâi de toate valori morale și principii pe care le respectă. Pe acest cumul de valori se construiește o societate, nu pe cârpeli și false exemple de viață, promovate tot mai mult în societatea românească, fără ca școala, pentru a le face față, să poată aplica „procedurile” care se impun.

România supusă

Nu vom discuta în editorialul de astăzi despre criza politică prin care a trecut România, fără a înțelege pe deplin motivele reale care au stat la baza deciziei președintelui PSD, Liviu Dragnea, de a-l înlătura pe premierul Sorin Grindeanu. Cine are minte să priceapă, va pricepe că sunt doar jocuri politice în care unii sfârșesc prin a fi înlăturați fără niciun resentiment. Ce înseamnă însă interesele şi jocurile politice la înalt nivel? Cât de mult seamănă acestea cu cele de acum câteva secole. Despre cum se pune pumnul în gură şi se ordonă jocul de glezne? Ordinele nu se discută, se execută, iar după ce îţi faci „temele”, primeşti mângâieri părinteşti pe creştet.

Aşa arată o radiografie a relaţiilor politice din România anului de grație 2017. Și totuși avem o democraţie cu iz de servilism pentru care plătim datorie externă şi suntem obligaţi să memorăm pe de rost lecțiile despre statul de drept și valorile europene.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este a şaptea ţară din Uniunea Europeană şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 27 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele, în special economic. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Că economia României s-a dus pe Apa Sâmbetei contează mai puţin, sau deloc, pentru, să zicem… „noua Poartă”, a se citi U.E., atât timp cât principalul motor economic impus funcţionează perfect: consumul. Dacă este să luăm însă de „bune” încercările de redresare economică a ţării, înseamnă că avem în continuare lideri lipsiţi de experienţă sau voinţă. Poate nu ar trebui să-i judecăm atât de dur, cu toate că o merită, după cum poate nu ar trebui să trecem nici peste interesele Uniunii Europene, tot mai evidente, peste atât de zvonitele interese „oculte” sau peste „complotul internaţional”, despre care se discută la nivelul cetăţeanului de rând. Trebuie menţionat felul în care se „exersează” politica economică în România: ca să priceapă toţi – ne vindem în continuare ţara pe nimic, la ordinele „noii Porţi”. Și știți ce este mai trist? Că în această Românie supusă, încă nu avem suficient discernământ să pricepem că nu aceasta este direcția cea bună.

COP 1