De curând, poetul, publicistul și istoricul Andrei Popete Pătrașcu ne-a surprins cu o nouă carte de poezii, ce a văzut lumina tiparului la Iași, în condiții grafice deosebite. Volumul intitulat „Sufletul, ca o grenadă”, ne aduce în prim plan un manifest poetic actualizat, într-o lume în care graniţa dintre sacru şi profan este anulată.

Dana Ștefania Brașoavă

„Sufletul, ca o grenadă”, volumul de versuri pe care Andrei Popete Pătraşcu l-a propus de curând cititorilor săi, vine să reconfirme o anumită predilecţie a acestuia pentru permanenta căutare a sinelui, demers la care fiecare dintre noi este condamnat, dar de care nu toţi devenim conştienţi.

Având „sufletul/ captiv între cuvinte” (VERSET APOCRIF), Andrei Popete Pătraşcu îşi transformă cititorii în confidenţi ce resimt acut dorinţa sa de a-şi face cunoscut manifestul poetic, purtător al unor puternice accente laice: „Sunt posesorul/ unui nimb/ prea ruginit/ – ca cineva, măcar,/ să-ncerce a-l curăţa…” (UN NIMB PREA RUGINIT).

Prin modul în care sunt decupate şi şlefuite, versurile îi trădează însufleţirea personală reflectată perfect atât în spaţiul citadin: „Priveam împrejur,/ la sufletele atârnate/ în cârlige de inox,/ ca la abator/ – sentimente lumești/ din care încă/ se prelinge păcatul…” (SENTIMENTE LUMEȘTI), cât şi în cel oniric, evadarea din concret realizându-se doar prin intermediul cuvântului.

Asumându-şi o înstrăinare voită de sine, fapt ce îi particularizează mesajul poetic, Andrei Popete Pătraşcu declară război unui oponent veritabil, sieşi: „Mă lepăd, suflete, de tine,/ ca de o mască/ încrustată cu orgolii/ – recurs la penitenţă…” (SCHIMBAREA LA FAŢĂ), în timp ce, cu francheţe, recunoaşte că nu se teme decât de el însuşi: „Mi-e teamă/ să rămân singur/ cu mine.” (STRĂIN), „Cu mine însumi/ mă întâlnesc/ pe ascuns,/ atunci când/ am vreun gând/ de renovat/ – altfel, definitiv/ s-ar pierde,/ între cuvinte…” (GÂNDURI ÎN RENOVARE). Autorul mizează totodată pe certitudinea că rănile căpătate în lupta cu sinele său se vindecă mai repede ca hârtia pe care au fost scrijelite sentimente cu condeiul: „Am răni din care/ nu mai curge/ sânge” (ÎNTREBĂRI).

În poezia lui Andrei Popete Pătraşcu, timpul nu mai curge, el obsedează, iar amintirile devin mai devastatoare ca niciodată: „Cu gânduri/ prelinse pe tâmplă/ – ca dintr-o rană,/ îmi colorez prezentul/ cu resturi din trecut/ şi cioburi de vitraliu…” (CULORI). Trecutul devine hotar spre o altă existență: „Ascuţisem/ pe lama timpului/ secundele/ unui întreg an/ – pentru a ţine/ trecutul departe…” (PRECAUŢIE), un obstacol de netrecut, în faţa căruia cei mai mulţi capitulează, ajungând să fie martori la propria descompunere în alte identităţi: „Cu sufletul/ bătut în cuie/ – îmi rescriu trecutul…” (ISTORIE RESCRISĂ).

Doar cerul şi pământul îşi mai păstrează valenţele mântuitoare, într-o lume în care graniţa dintre sacru şi profan a fost anulată: „Stăteam/ cu sfinţii laolaltă.” (SENTIMENTE LUMEŞTI). Rolurile se schimbă, iar zborul devine un exerciţiu eliberator, care se subscrie, însă, unor cadre inaccesibile: „Cu sufletul/ zmeu de hârtie,/ mă-nalt spre Tine,/ Doamne,/ – să văd cum e/ să fii deasupra tuturor…” (DEASUPRA TUTUROR). Chiar şi mişcările ascensionale prezente în poezii: „Sculptez tăceri/ din aripi de lumina/ – zbor frânt/ în noaptea învierii…” (ZBOR FRÂNT) poartă cu sine pecetea unei căderi inverse. „Am sufletul/ tot mai sărac” (ÎN ALB), mărturiseşte poetul care nu se teme de iminenţa unui final după care ajunge, chiar, să râvnească, căci: „Ne reîntoarcem toţi/ în acest pământ/ – încă purtând/ ADN-ul/ unui oarecare Adam…” (UN OARECARE ADAM).

„Grenada” îşi revendică, în mod firesc, două poveşti în care detonarea capătă funcţie cathartică. În prima, autoflageralea la care poetul se supune benevol are o atribuţie vindicativă pentru suflet, păstrându-şi înainte de toate, tocmai definiţia distructivă: „Mi s-a promis/ o a două naştere,/ dar despărţit/ de umbra mea…” (DESPĂRŢIT). În cea de-a doua, explozia face victime în rândul celor ce îl înconjoară pe purtătorul grenadei, însă se face absolut necesară pentru că obligă la reconstrucţie și regenerare.

Două treimi dintre români habar nu au care este rolul puterilor în stat, al Parlamentului și al Guvernului, în general, sau al Președintelui în special, atunci când instigă la proteste împotriva executivului. Să ne surprindă că doar 34% dintre cei chestionaţi, conform unui studiu dat recent publicităţii de Asociaţia ProDemocraţia, au identificat rolul Președintelui – acela de a reprezenta statul român și de a fi garantul independenței naționale, al unității și integrității terito-riale a țării? Alţi 34% dintre respondenţi au afirmat că rolul Președintelui este să vegheze la bunul mers al ţării şi să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei, iar restul au vorbit despre rolul de conducere sau de reprezentativitate, iar 10 % au dat răspunsuri negative la adresa Președintelui. Asta aşa pentru a ne face o idee despre cei care de 27 de ani votează democratic în România. Nu ar fi rău dacă buletinele de vot ar include pe viitor şi câteva întrebări din Constituţia României. Chiar și din articolul 108, care precizează faptul că Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe, acestea din urmă fiind emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

Ştiţi ce e trist? Că la ultimele scrutinuri electorale, în secţiile de votare din România, am văzut prea puţini tineri, dar suficient de mulţi bătrâni care atunci când au avut ştampila de vot în mână s-au gândit la viitorul nepoţilor lor. România ultimilor ani suferă de o criză acută de ignoranţă a tinerilor, pentru care non-valorile au devenit valori şi modele. Dintr-o dată însă, acești tineri s-au trezit, dar nu pentru a merge la vot, ci pentru a ieși în stradă, unii trimiși de companiile la care lucrează, alții fără să aibă habar de ce scandează „Jos Guvernul!”, dar li s-a părut lor că sună bine.

Despre clasa politică, ce să mai spunem. Mizând doar pe ignoranţa unora şi prostia altora, politicienii români, aproape toți, și-au adaptat stilul unui anume soi de capitalism în care primează interesul personal, fără a fi interesaţi să asigure „viitorul ţării”, prin locurile de muncă, educaţie sau sănătate. Sigur, toate acestea sunt mai puţin prioritare atunci când te lăfăi în vile de sute de miliarde de lei, conduci maşini de sute de mii de euro, îţi tratezi problemele de sănătate în clinici particulare din străinătate sau îţi trimiţi odraslele la studii în afara ţării. România suferă și odată cu ea, toți cei care simt românește sau știu că Președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, că exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate, nicidecum să instige.

Lucrurile păreau să sune altfel în luna ianuarie, Guvernul Grindenu a promis și a onorat promisiunile, iar acest lucru a generat panică în rândul celor vizați. Pe lângă măsurile populare, de majorare a salariilor și pensiilor, de unele scutiri la impozite, de tăierea a peste o sută de taxe și acordarea gratuității CFR la studenți, printre măsurile anunțate se afla și modificarea Codului Fiscal. Cum a picat această veste pentru unii, am aflat în urma protestelor din fața Palatului Victoria.

Pe fondul contextului intern din România ultimelor zile, multe din proiectele de relansare economică sunt puse sub semnul întrebării. Repercursiunile nu vor întârzia să apară, activitatea multinaționalelor ridică la rându-i semne de întrebare, în timp ce bugetul statului suferă la capitolul venituri. Dacă nu ai, de unde să dai? Se ştie astăzi, foarte bine, cum au fost dirijate fondurile externe în ultimii ani și felul în care s-a „exersat” politica economică în România: ca să priceapă toţi, ne-am vândut ţara pe nimic. În timp ce principalele motoare economice, industria și agricultura sunt la pământ, acordurile cu FMI și Comisia Europeană nu oferă mari certitudini. Ce va urma, este doar o întrebare retorică.

Adăugăm la aceasta nivelul de trai actual al celor mai mulţi dintre români, care vine să confirme situaţia economică precară în care România s-a afundat în ultimii ani şi din care încearcă acum cu disperare să iasă. Avem o societate divizată de clasa politică, majoritatea aflată la limita supraviețuirii Este drept nu mai avem multe restructurări, salariile și pensiile au fost majorate, dar în curând vor crește impozitele şi se vor scumpi unele produse de bază. S-au promis multe în ultima campanie electorală, iar actualul guvern a încercat să asigure un minim confort doar unei părți a cetățenilor.

În urmă cu șapte ani, România semna acordul stand-by cu Fondul Monetar Internaţional, aceasta şi pentru că lipseau adevăraţii specialişti, iar  pentru  reprezentanții FMI a fost floare la ureche să convingă de necesitatea unui împrumut. Nu ştim sigur dacă, astăzi, aceşti specialişti au apărut, o certitudine este însă datoria pe care ţara noastră a contabilizat-o atunci şi pe care încercăm să o acoperim.

Poate analiștii economici sunt mulțumiți că la nivelul Uniunii Europene se arată că România a avut o evoluție bună, indiferent ce înțeleg unii prin aceasta, în special datorită unei reabilitări în sectorul agricol și o îmbunătățire semnificativă a cheltuielilor de consum, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară preponderent agricolă. Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii România a avut totuși o industrie care performa, apoi bucată cu bucată totul a ajuns la fier vechi. Ca și cum toate acestea nu au fost suficiente, România și-a atras în ultimii ani un statut aparte, vehiculat tot mai mult: acela de colonie a unei Europe preocupată doar de interesele generale, în care statele mari au nevoie de țări precum a noastră, aflată la răscruce la drumuri.

În actul de donaţie aflat în fondurile Serviciului Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale, prin care Liga Femeilor Gorjene, condusă de Arethia Tătărescu, a donat oraşului Târgu-Jiu „pentru a preamări memoria eroilor gorjeni care s-au jertfit în războiul de întregire”, „o coloană şi un portal de piatră opere a marelui sculptor Brâncuşi, care în chipul acesta aduce un prinos de recunoştiinţă judeţului său natal”, sunt precizate numele a două dintre operele de inestimabilă valoare, altfel decât le cunosc majoritatea gorjenilor şi nu numai.

Notă:

Am scris şi cu alte ocazii despre onomastica reală, semnificativă, gândită şi dată de sculptorul Constantin Brâncuşi operelor sale de la Târgu-Jiu, exprimându-mi opinia că ar trebui precizat mai des faptul că numele care au circulat în epocă şi alese de Brâncuşi pentru operele sale nu sunt: „Masa tăcerii”, „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului”, ci „Masa căpitanilor”, „Portalul eroilor” şi „Coloana recunoştiinţei”. Despre ultimele două, donate de Liga Femeilor Gorjene oraşului Târgu-Jiu, la data de 20 octombrie 1937, precizările sunt edificatorii chiar în „actul de donaţie”, drept pentru care nu pot înţelege atitudinea unor oameni de cultură gorjeni care au privit oblic demersul meu.

Ne este deja foarte clar că miza protestelor care au scindat România ultimelor zile, nu a fost așa numita OUG 13, despre care cetățenii ieșiți în stradă la îndemnul lui Klaus Iohannis, prea multe nici nu știau. Ordonanța 13 a Guvernului Grindeanu a fost doar pretextul pentru care cei interesați să destabilizeze România au scos „românii lui Iohannis” în stradă. Miza nu a fost așadar abrogarea unei ordonanțe de guvern destul de controversată, ci demisia actualului guvern.

După declarația pe care președintele celor ieșiți în stradă a facut-o, contextul îi aparține, nu îl mai pot socoti președintele meu sau al României, ci doar al „românilor lui”. Al românilor pentru care statul de drept este doar ce vrea Iohannis și mai nou „strada”. Despre interesele oculte ale străinilor în țara noastră s-a vorbit mult, se vorbește în continuare și cu siguranță este exprimată o realitate pe care frustrările unora îi împiedică să o vadă.

Nu așa trebuia să arate România și e dureros că „strada” nu vede scindarea societății românești. Mai mult,  alimentează ceea ce se dorește din afară. Rude, prieteni ajung să nu își mai vorbească sau, și mai grav, să își arunce vorbe jignitoare doar pentru că unii sunt „românii lui Iohannis”, iar ceilalți „votanții lui Dragnea”. Aceștia din urmă au devenit peste noapte, toți, „niște comuniști”, doar pentru că au o altă opinie decât cea exprimată prin pancarte, fluierături sau injurii la adresa unui guvern desemnat legitim, printr-o majoritate parlamentară. România aceasta, a lui Iohannis și a „românilor săi”, este o Românie dezbinată, o Românie în fața colapsului social de care profită interesele străine.

Se vrea demisia unui guvern, cu suficient de multe carențe, este drept. Dar avem alternativă? Din nou tehnocrați? Miza nu a fost abrogarea OUG 13, ci demisia unui guvern care dorește schimbarea Codului Fiscal și impozitarea multinaționalelor, în interesul bugetului național. Practicile „lipsite de etică” ale majorității multinaționalelor din România, prin care evită obligațiile fiscale,  constau în împrumutarea filialelor şi apoi utilizarea câştigurilor acestora pentru rambursarea împrumutului, cheltuiala respectivă fiind deductibilă fiscal (scutită de impozitare). Dacă la aceasta adăugăm și mizele geopolitice de destabilizare a teritoriului românesc, tot mai vehement speculate de unele țări vecine, avem imaginea dezastrului alimentat cu bunăștiință prin manipularea unei „străzi” care doar își strigă dezamăgirea acumulată în timp. De aici și până a-i vedea pe toți cei care astăzi nu protestează, ca fiind „comuniști” sau infectați cu „ciumă roșie” este deja de domeniul patologicului. Suntem mai dezbinați ca niciodată, ei, românii ieșiți în stradă, care fără să vrea, îi susțin pe cei ce ne vor dezbinați, și noi, românii care suntem arătați cu degetul că nu ieșim în stradă. Întrebați-vă doar, cine are de câștigat din acest „război”?