Nu de puţine ori clasa politică a dezamăgit, în timp ce nivelul de trai al celor mai mulţi dintre români vine să confirme dificultățile economice, corupția, disfuncțiile din sănătate, învățământ și protecție socială.

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost însă nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Oare cei ieșiți în stradă duminica, după lăsatul serii, știu că în România nu sunt salarii și pensii decente pentru că depindem de deciziile Uniunii Europene și F.M.I.? Din noiembrie 2015, „strada”, utopic desigur, crede că poate schimba peste noapte clasa politică. Avem însă alternativa reală la actualii guvernați-politicieni, atunci când acei cetățeni își strigă mânia, frustrarea sau neputința în stradă?

Nu empatizez cu protestele de aseară, așa cum nu pot accepta nici lecția de democrație scandată în stradă cu pumnul la stomac. Unde au fost până ieri, 29 ianuarie 2016, zecile de mii de români care dintr-o dată s-au trezit? În ce Românie au trăit toți acești cetățeni, căci nu sunt doar tineri, ieșiți pe străzi și scandând că vor libertate, cerând căderea comunismului și a „ciumei roșii”, protestând împotriva unor politicieni corupți până în măduva oaselor. Oare nu indiferența lor, a celor care astăzi scandează doar pentru că aud în stânga și dreapta lozinci incoerente, a condus România în pragul abominabilului? Politicienii nu s-au votat singuri, în timp ce libertatea a venit „la pachet” cu democrația. Poporul are nevoie de „educație politică” pentru a nu se trezi în mijlocul străzii scandând, dar fără să înțeleagă ce. Sigur, sunt încurajați să facă aceasta atunci când președintele țării, demagogic, invită „strada” la consultări și ia parte alături de ea la proteste neautorizate.      

Că „somnul rațiunii naște monștrii” vedem asta într-o Românie îngenunchiată, din păcate, de un capitalism aplicat asemeni unui plasture pe o fractură deschisă. Da, știm că politicianul ideal este cinstit („nu votează la două mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), îi reprezintă pe cei care l-au ales, îi ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor („nu doarme la şedinţe”), este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi respectă promisiunile făcute în campania electorală. Știm că actuala clasă politică nu se încadrează în acest tipar, dar oare nu indiferența unora dintre noi i-a cocoțat în fotolii confortabile? Voi, „strada”, în ce Românie ați trăit până astăzi? Unde ați fost pe 11 decembrie 2016? Democrația se exprimă, așa este, dar contează și cadrul în care tu, cetățean, înțelegi să îți exerciți această calitate! Odată ce i-ai dat cu piciorul, învață să accepți că majoritatea decide!

Nici SRI nu mai e ce-a fost odată, și asta dacă e să dăm crezare declarațiilor sincere pe care, săptămâna trecută, Eduard Hellvig, directorul Serviciului Român de Informații le făcea la finalul audierilor în Comisia Parlamentară de control a SRI: „Am sesizat, că există interesul de a destabiliza o instituţie puternică şi serioasă a statului român. Le spun tuturor, mai ales celor de bună credinţă, că Serviciul Român de Informaţii are instrumente validate în timp să se apere atât pe el, dar mai ales pe cetăţenii României. Un SRI slab, timorat, destabilizat ar însemna o Românie dezarmată în faţa ameninţărilor, iar asta nu foloseşte nici instituţiilor statului român şi nici românilor.”

Ce să înțelegem dintr-o astfel de declarație citită de directorul SRI? Știm că cine se scuză, se acuză, mai ales într-o lume a serviciilor Intelligence. SRI mai întâi se apăra ca instituție și apoi asigură siguranța cetățenii? În același timp, statistica pe care o avem la dispoziție este una uluitoare. În anul de grație 2017, România, însumează un număr total de agenți aproape egal cu cel din Germania, Franța, Marea Britanie și Spania, care au circa 13.000 agenți la un loc. Da, ați citit bine, la un loc, în timp ce țara noastră numără circa 12.000 de agenți. Practic, în România, la suta de mii de locuitori sunt 60 de agenți ai SRI, în timp ce FBI, de pildă, are doar 11,3 agenți raportat la aceeași populatie. Pe locul doi, ca număr de agenți/100.000 locuitori, se află Polonia, care are 13 ofițeri/100.000 locuitori, iar ultimul stat clasat este Italia cu 2,7 agenți/100.000 persoane. Și toate acestea, în condițiile în care România este ferită de statistici în lupta cu terorismul.

Concluzile e bine să le tragă fiecare. În ceea ce privește cetățenii străini indezirabili pe teritoriul României, în ultimii 27 de ani numărul acestora a ajuns la aproape 50, pentru că reprezentau o amenințare teroristă la adresa României, potrivit datelor oficiale transmise de SRI, însă doar două cazuri importante de terorism cu conexiuni islamice s-au finalizat cu condamnarea celor în cauză, în România, după Revoluție.

Și ca o paranteză, pe vremea regimului comunist în România, își amintesc unii ofițeri ai structurii antitero, au fost dejucate câteva atentate teroriste islamice: „cu vorba bună”. În 1973, atunci când s-a înființat Sectorul ARTA al Securității lui Ceaușescu (structura antitero), luptătorii români erau dotați cu: combinezoane tip auto, cască de motociclist, pistol Makarov, pistol-mitralieră Kalasnikov cu pat din lemn (nerabatabil), pușca de vânătoare care lansa gaze, pușcă cu lunetă și un autoturism Land Rover pe care îl foloseau 6-7 luptători. Astăzi, brigada antitero din SRI folosește pistolul-mitralieră HK MP5 de proveniență germană în locul Kalasnikovului, costumul nomex în locul combinezonului tip auto, cască antiglonț de kevlar în locul celei moto, vestă antiglonț etc. Cu toate acestea, România se simte în singuranță datorită statisticilor.

A reuşit să treacă pragul mileniului III şi cea mai înaltă formă de reflectare a realităţii, nobila calitate umană: conştiinţa? Poate că da. Până acum însă am avut parte doar de simple fantasme ale acesteia. Cred că principala problemă psihologică cu care ne confruntăm în prezent o reprezintă frustrarea conştiinţei. Nu mai putem vorbi de conştiinţă socială, conştiinţă de clasă, morală şi de ce nu conştiinţă naţională. Toate acestea s-au demonetizat gradual, culminând cu imoralitatea şi lipsa conştiinţei din noi. Nu mai există principii şi comportamentul robotic, lipsit de percepte sau forme de reflectare a realităţii, ne adânceşte tot mai mult în ceea ce am putea numi generic depersonalizare. Astăzi, sintagma „pierdut conştiinţa – găsitorului recompensa de a o păstra”, se potriveşte multora prea bine.

De la o vreme suntem, parcă, mult prea dezamăgiţi de actuala clasă politică şi de sistemul care a împins România într-o criză generală fără precedent. Dincolo de subiectele cotidiene, de înregistrările cu iz „Intelligence” ale lui Sebastian Ghiță și prezența lui Liviu Dragnea la ceremonia de investire în funcție a președintelui american Donald Trump, de la Washington, România pare să fi intrat și ea într-o nouă eră: cea a schimbărilor, cu multe semne de întrebare.

Astăzi, nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând, de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire. Ce sunt de fapt schimbările la nivelul conducerilor instituţiilor legislative și executive ale României? Soluţiile de compromis ale unei clase politice dominată de: interesele speciale, lipsa de onestitate, secretomania, incapacitatea de a produce legi bune, contractele preferenţiale şi blocarea accesului oamenilor la cei care iau decizii. Ne pricepem la tot și totuși la nimic.

Deşi am avut cinci alternanţe la guvernare în ultimii 27 de ani, democraţia românească a dat de nenumărate ori semne de oboseală, în loc să se consolideze. Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice continuă să fie la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care furnizează stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni sectare unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale. Nimic nou până aici, veţi spune, căci toate acestea vă sunt prea bine cunoscute, asupra lor aplecându-ne cu interes în ultimii ani.

Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, condus „Intelligence”, dar nici una aruncată în haos de pieţe dezordonate aflate în goană după profituri mincinoase, constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme, în ultima vreme, că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor tehnocrate din România, să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni”.

Ca întotdeauna, specialiştii spun totul şi nimic. Până atunci, România a intrat și ea într-o nouă eră, cum sună sloganul aflat pe buzele tuturor celor interesați de soarta Statelor Unite ale Americii, în particular, și a lumii, în general, o eră în care se impun schimbări la nivel economic, social, politic, dar mai ales de primenire a mentalității.

O simplă radiografie a economiei arată că România nu are la ora actuală prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia nu a fost cea dorită sub guvernul Cioloș. Cu toate acestea, țara noastră trebuie „să producă” repede niște bani. Asigurări din partea noului executivului există și pentru o perioadă țin de cald celor vizați de majorările salariale și la pensii. 

Actualul ministru al Economiei, Alexandru Petrescu, fostul director general al Poștei Române, și președinte al Consiliul de Administrație al CFR Călători, cu dublă cetățenie româno-britanică, declara de curând că va acorda o importanţă mai mare mediului de afaceri, iar soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu. Până acum, toată lumea s-a priceput la vorbe, dar când a fost vorba de fapte s-a practicat același joc de gleze. Rămâne să vedem ce măsuri ferme va lua noul ministru  licenţiat în economie la Universitatea din Wales, specializat în „Business Administration”. Recunoaștem că studiile și funcțiile de până acum îl recomandă, iar România va traversa o perioadă în care are nevoie de soluții reale.

Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în ultimul an în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe. Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă. În anii următori există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private. Avem nevoie de proiecte internaționale și parteneriate cu o serie de firme, lideri mondiali dispuși să investească în România.

În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consumul privat va rămâne afectat de mecanismele financiare, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi dublat de creșterea cheltuielilor.

Ministrul Economiei, Alexandru Petrescu, a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale. Unul din principalele motoare de creștere a PIB-ului, industria, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia, va rămâne în continuare să susțină economia, în discuţie intervenind şi amplasarea strategică a ţării noastre. Poate tocmai aceasta este cheia în care noul executiv va trebui să marșeze spre un trend ascendent al economiei pentru următorii ani.

Muzeul Național Cotroceni a găzduit, joi, 12 ianuarie, un eveniment editorial de anvergură prin amplitudinea personalității personajului prezentat, erudiția autorului, seriozitatea și aplecarea spre trecut și mai ales cultura istorică a auditoriului. Lansarea cărții „Carol I al României. Un monarh devotat”, scrisă de profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean, s-a bucurat de atenția unui public avizat, cunoscător al subiectului, a cărui prezență confirmă interesul pentru reperele reale ale istoriei românești.

I-au fost alături reputatului istoric, născut la Iași, dar cu o carieră universitară desăvârșită la Craiova, directorul general al Muzeului Național Cotroceni, Liviu Jicman, precum și doamna Ștefania Dinu, directorul adjunct al muzeului, în calitate de amfitrioni ai evenimentului.  

Lucrarea pe care distinsul profesor și cercetător Sorin Liviu Damean o propune, se adresează atât specialiștilor, cât și cititorilor obișnuiți, pasionați de istoria modernă a României.  A văzut lumina tiparului la sfârșitul anului 2016, în condiții grafice deosebite, la deja prestigioasa editură „Cetatea de Scaun” de la Târgoviște.

Cu o structură unitară, în șapte capitole, cartea „Carol I al României. Un monarh devotat” prezintă viața și activitatea lui Carol I, cel care, „ca tânăr prinț german, de numai 27 de ani, se hotărâse în 1866 să accepte o adevărată provocare lansată de reprezentanții elitei politice a României: sarcina dificilă de a conduce destinele unei patrii de sorginte latină, pe care nu o cunoștea și care se afla poziționată la porțile Orientului, o țară a contrastelor, cu un trecut cândva glorios, dar și cu un prezent marcat de statutul de vasalitate față de Sultanul otoman, cu aspirații occidentale, dar cu moravuri orientale. În cei 48 de ani de domnie, monarhul nu se va limita la un rol pasiv, decorativ, ci, dimpotrivă, se va implica activ în diferite sfere de activitate ale societății românești”, așa cum relatează istoricul Sorin Liviu Damean, în lucrarea sa.

Un „veritabil model de om de stat”, dovedind în dese rânduri echilibru,  moderație, prudență sau cumpătare, Carol I s-a impus ca un monarh devotat țării și națiunii.  În anul 2016, când s-au împlinit și 150 de ani de la „instituirea  dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României și a regimului monarhiei ereditare constituționale”, autorul lucrării lansate de curând la Muzeul Național Cotroceni, a consacrat iată, o lucrare biografică dedicată monarhului de origine germană care „nu s-a mulțumit cu cucerirea independenței, ci a căutat să sporească prestigiul statului român”.

Cartea pe care dl. profesor Sorin Liviu Damean o propune cititorilor, este rezultatul unor preocupări mai vechi în direcția subiectului tratat de domnia sa, concretizate de-a lungul timpului prin susținerea unei teze de doctorat, tipărirea unei lucrări monografice, numeroase studii și articole ce tratează „România modernă și monarhul care i-a condus destinele în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX”.

Sunt acestea, și multe altele, motive întemeiate pentru a vă invita să citiți o carte scrisă nu doar cu acribia specifică unui istoric reputat, ci și cu condeiul celui ce înțelege devotamentul unui monarh care „s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit așa de fericit” (Testamentul Regelui Carol I).

prof. Andrei Popete Pătrașcu

Mi-e sufletul în ghips. A căzut pe gheața conștiinței și nimeni nu i-a întins o mână, să-l sprijine măcar. Și-a fracturat vreo trei principii, despre iubire, viață și oameni, iar mai apoi, ca un făcut, s-a îndrăgostit de tine. Mi-a spus că-i ești sortită și că așteaptă să-și scoată ghipsul, să te invite în oraș. Că va păși acum cu grijă. N-ar vrea ca amândoi să alunecați, să stați în ghips cu noi principii fracturate.

(A.P.P.)