Învață să accepți că majoritatea decide!

Nu de puţine ori clasa politică a dezamăgit, în timp ce nivelul de trai al celor mai mulţi dintre români vine să confirme dificultățile economice, corupția, disfuncțiile din sănătate, învățământ și protecție socială.

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost însă nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Oare cei ieșiți în stradă duminica, după lăsatul serii, știu că în România nu sunt salarii și pensii decente pentru că depindem de deciziile Uniunii Europene și F.M.I.? Din noiembrie 2015, „strada”, utopic desigur, crede că poate schimba peste noapte clasa politică. Avem însă alternativa reală la actualii guvernați-politicieni, atunci când acei cetățeni își strigă mânia, frustrarea sau neputința în stradă?

Nu empatizez cu protestele de aseară, așa cum nu pot accepta nici lecția de democrație scandată în stradă cu pumnul la stomac. Unde au fost până ieri, 29 ianuarie 2016, zecile de mii de români care dintr-o dată s-au trezit? În ce Românie au trăit toți acești cetățeni, căci nu sunt doar tineri, ieșiți pe străzi și scandând că vor libertate, cerând căderea comunismului și a „ciumei roșii”, protestând împotriva unor politicieni corupți până în măduva oaselor. Oare nu indiferența lor, a celor care astăzi scandează doar pentru că aud în stânga și dreapta lozinci incoerente, a condus România în pragul abominabilului? Politicienii nu s-au votat singuri, în timp ce libertatea a venit „la pachet” cu democrația. Poporul are nevoie de „educație politică” pentru a nu se trezi în mijlocul străzii scandând, dar fără să înțeleagă ce. Sigur, sunt încurajați să facă aceasta atunci când președintele țării, demagogic, invită „strada” la consultări și ia parte alături de ea la proteste neautorizate.      

Că „somnul rațiunii naște monștrii” vedem asta într-o Românie îngenunchiată, din păcate, de un capitalism aplicat asemeni unui plasture pe o fractură deschisă. Da, știm că politicianul ideal este cinstit („nu votează la două mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), îi reprezintă pe cei care l-au ales, îi ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor („nu doarme la şedinţe”), este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi respectă promisiunile făcute în campania electorală. Știm că actuala clasă politică nu se încadrează în acest tipar, dar oare nu indiferența unora dintre noi i-a cocoțat în fotolii confortabile? Voi, „strada”, în ce Românie ați trăit până astăzi? Unde ați fost pe 11 decembrie 2016? Democrația se exprimă, așa este, dar contează și cadrul în care tu, cetățean, înțelegi să îți exerciți această calitate! Odată ce i-ai dat cu piciorul, învață să accepți că majoritatea decide!

Reclame

România, o țară Intelligence

Nici SRI nu mai e ce-a fost odată, și asta dacă e să dăm crezare declarațiilor sincere pe care, săptămâna trecută, Eduard Hellvig, directorul Serviciului Român de Informații le făcea la finalul audierilor în Comisia Parlamentară de control a SRI: „Am sesizat, că există interesul de a destabiliza o instituţie puternică şi serioasă a statului român. Le spun tuturor, mai ales celor de bună credinţă, că Serviciul Român de Informaţii are instrumente validate în timp să se apere atât pe el, dar mai ales pe cetăţenii României. Un SRI slab, timorat, destabilizat ar însemna o Românie dezarmată în faţa ameninţărilor, iar asta nu foloseşte nici instituţiilor statului român şi nici românilor.”

Ce să înțelegem dintr-o astfel de declarație citită de directorul SRI? Știm că cine se scuză, se acuză, mai ales într-o lume a serviciilor Intelligence. SRI mai întâi se apăra ca instituție și apoi asigură siguranța cetățenii? În același timp, statistica pe care o avem la dispoziție este una uluitoare. În anul de grație 2017, România, însumează un număr total de agenți aproape egal cu cel din Germania, Franța, Marea Britanie și Spania, care au circa 13.000 agenți la un loc. Da, ați citit bine, la un loc, în timp ce țara noastră numără circa 12.000 de agenți. Practic, în România, la suta de mii de locuitori sunt 60 de agenți ai SRI, în timp ce FBI, de pildă, are doar 11,3 agenți raportat la aceeași populatie. Pe locul doi, ca număr de agenți/100.000 locuitori, se află Polonia, care are 13 ofițeri/100.000 locuitori, iar ultimul stat clasat este Italia cu 2,7 agenți/100.000 persoane. Și toate acestea, în condițiile în care România este ferită de statistici în lupta cu terorismul.

Concluzile e bine să le tragă fiecare. În ceea ce privește cetățenii străini indezirabili pe teritoriul României, în ultimii 27 de ani numărul acestora a ajuns la aproape 50, pentru că reprezentau o amenințare teroristă la adresa României, potrivit datelor oficiale transmise de SRI, însă doar două cazuri importante de terorism cu conexiuni islamice s-au finalizat cu condamnarea celor în cauză, în România, după Revoluție.

Și ca o paranteză, pe vremea regimului comunist în România, își amintesc unii ofițeri ai structurii antitero, au fost dejucate câteva atentate teroriste islamice: „cu vorba bună”. În 1973, atunci când s-a înființat Sectorul ARTA al Securității lui Ceaușescu (structura antitero), luptătorii români erau dotați cu: combinezoane tip auto, cască de motociclist, pistol Makarov, pistol-mitralieră Kalasnikov cu pat din lemn (nerabatabil), pușca de vânătoare care lansa gaze, pușcă cu lunetă și un autoturism Land Rover pe care îl foloseau 6-7 luptători. Astăzi, brigada antitero din SRI folosește pistolul-mitralieră HK MP5 de proveniență germană în locul Kalasnikovului, costumul nomex în locul combinezonului tip auto, cască antiglonț de kevlar în locul celei moto, vestă antiglonț etc. Cu toate acestea, România se simte în singuranță datorită statisticilor.

Roboţii din şi dintre noi…

A reuşit să treacă pragul mileniului III şi cea mai înaltă formă de reflectare a realităţii, nobila calitate umană: conştiinţa? Poate că da. Până acum însă am avut parte doar de simple fantasme ale acesteia. Cred că principala problemă psihologică cu care ne confruntăm în prezent o reprezintă frustrarea conştiinţei. Nu mai putem vorbi de conştiinţă socială, conştiinţă de clasă, morală şi de ce nu conştiinţă naţională. Toate acestea s-au demonetizat gradual, culminând cu imoralitatea şi lipsa conştiinţei din noi. Nu mai există principii şi comportamentul robotic, lipsit de percepte sau forme de reflectare a realităţii, ne adânceşte tot mai mult în ceea ce am putea numi generic depersonalizare. Astăzi, sintagma „pierdut conştiinţa – găsitorului recompensa de a o păstra”, se potriveşte multora prea bine.

158 de ani de la Unirea Principatelor Române, între aniversare și comemorare

Președintele Iohannis ne-a vorbit și în această seară. La fel de puțin și de prost… despre „comemorarea” Unirii Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859. Există vreo diferență între aniversare, omagiu și comemorare? Cum a fost posibil ca președintele să comită o astfel de gafă?
Am apelat chiar și la DEX și la DOM, pentru a mă edifica, pentru a înțelege, greșesc eu sau acest nefiresc a pus stăpânire și pe domnul Klaus Iohannis, ca de altfel pe mulți alții, căci referitor la explicația celor trei termeni: Comemorarea semnifică o ceremonie solemnă menită să evoce un eveniment trist sau o persoană dispărută, omagiul reprezintă manifestare prin cuvinte sau gesturi a admirației pentru cineva, respectului sau recunoștinței față de cineva, în timp ce printr-o aniversare sărbătorim împlinirea unui număr de ani de la data la care s-a petrecut un eveniment. Altfel spus putem aniversa și omagia fără să comemorăm, nu putem comemora fără să omagiem, dar nu putem și aniversa și comemora în același timp!
Mai are rost atunci să ne întrebăm, de ce președintele este în eroare? Asistam pe parcursul ultimilor ani la un spectacol de imagine și atât, oferit de autorități, de reprezentanții unor instituții și încercam să înțeleg anormalul și nefirescul celor constatate. Orice acțiune trebuie să se încheie în accepțiunea unora cu depuneri de coroane de flori. Dar se impune întotdeauna această solemnitate? Există vreo diferență între omagiu, aniversare și comemorare? Mâine se vor depune coroane de flori? Cu siguranță da! Vor fi suficient de mulți cei care vor aniversa Unirea Principatelor Române, depunând și coroane de flori.
Iată deci, că dacă rămânem în continuare indiferenți, generațiile ce vin din urmă și au astfel de modele, nu vor mai ști niciodată să facă diferența între aniversare, omagiu și comemorare, între ce e firesc și nefiresc, între normal și anormal. Asta dacă nu cumva, direcția spre care ne îndreptăm este indicată de alții și nu de cei ce simt, gândesc și se exprimă românește!
 

Ectenia* după Iohannis citire,

Aseară, mii de oameni au ieșit în stradă! Laitmotivul, pentru că tot s-a scandat melodic și armonios, dar neautorizat, a fost „statul de drept”. Într-o Românie în care „statul de drept” este fix ce vrea fiecare, mulți, dar nu impresionant de mulți, căci nu au fost „câtă frunză și iarbă” au ieșit pe străzi, mânați de „ectenia” rostită de președintele nostru liberal.
Chiar și fără formula clasică de adresare din „ectenia” sacră („Câți sunteți chemați, ieșiți! De sunteți chemați ieșiți!”) „profanul” a ieșit în stradă. Fiecare cu ce-a avut la îndemână: unii cu fluiere, alții cu pancarte, alții cu injurii la adresa „fariseilor” cocoțați în Palatul Victoria! Doar că de această dată, „păstorul de oi” a schimbat măgarul, cu limuzina escortată de S.P.P.-iști. Înlocuit astăzi de „spiritul civic”, manifestarea „spiritului de turmă” are la bază într-adevăr un motiv „fezabil”, așa cum mi se atrăgea atenția. Întreabarea firească e totuși: Câți din „civic” au citit măcar „abstractul” proiectului mult blamat?
 
*„Ectenia” este o secvență de scurte rugăciuni de cerere rostite de diacon sau de preot în numele tuturor celor prezenți. După fiecare rugăciune, poporul prezent sau strana răspunde: „Doamne, miluiește!”, „Dă, Doamne!” sau „Ție, Doamne!”.
 
P.s.: Nu înlocuiți totuși cu numele președintelui, în formula de răspuns a poporului din „Ectenie”!

Schimbări cu multe semne de întrebare

De la o vreme suntem, parcă, mult prea dezamăgiţi de actuala clasă politică şi de sistemul care a împins România într-o criză generală fără precedent. Dincolo de subiectele cotidiene, de înregistrările cu iz „Intelligence” ale lui Sebastian Ghiță și prezența lui Liviu Dragnea la ceremonia de investire în funcție a președintelui american Donald Trump, de la Washington, România pare să fi intrat și ea într-o nouă eră: cea a schimbărilor, cu multe semne de întrebare.

Astăzi, nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând, de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire. Ce sunt de fapt schimbările la nivelul conducerilor instituţiilor legislative și executive ale României? Soluţiile de compromis ale unei clase politice dominată de: interesele speciale, lipsa de onestitate, secretomania, incapacitatea de a produce legi bune, contractele preferenţiale şi blocarea accesului oamenilor la cei care iau decizii. Ne pricepem la tot și totuși la nimic.

Deşi am avut cinci alternanţe la guvernare în ultimii 27 de ani, democraţia românească a dat de nenumărate ori semne de oboseală, în loc să se consolideze. Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice continuă să fie la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care furnizează stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni sectare unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale. Nimic nou până aici, veţi spune, căci toate acestea vă sunt prea bine cunoscute, asupra lor aplecându-ne cu interes în ultimii ani.

Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, condus „Intelligence”, dar nici una aruncată în haos de pieţe dezordonate aflate în goană după profituri mincinoase, constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme, în ultima vreme, că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor tehnocrate din România, să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni”.

Ca întotdeauna, specialiştii spun totul şi nimic. Până atunci, România a intrat și ea într-o nouă eră, cum sună sloganul aflat pe buzele tuturor celor interesați de soarta Statelor Unite ale Americii, în particular, și a lumii, în general, o eră în care se impun schimbări la nivel economic, social, politic, dar mai ales de primenire a mentalității.