Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România azi”. În ciuda previziunilor favorabile în care lideri de ocazie caută să ne convingă că direcția țării este una bună, imaginea de ansamblu nu oferă certitudini. Nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând, de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Astăzi, România continuă să fie privită ca o țară insuficient adaptată la standardele Uniunii Europene, iar prezența noastră este utilă doar când interesele generale o cer. Ne-am obișnuit să plecăm umil capul și să ne mulțumim cu fărâmiturile oferite pe tavă, alături de tacâmuri scumpe, dar de care, nu ne putem folosi. Suntem încă la ani buni distanță de progresele reale ale unei Europe în plină transformare și în care statele mari au nevoie de țări precum România.

În ultimii ani, am semnat în paginile ziarului „Vertical”, care apare săptămânal la Târgu-Jiu, editoriale a căror teme – de actualitate – au fost preluate din realitatea imediată. În politica editorialelor, așa cum se știe, știrile şi informaţiile sunt utile, chiar esenţiale, dar ele constituie doar originile și premisele unei perspective originale, inedite, pe care autorul trebuie să o exprime într-un articol de comentariu. Un text care îşi propune să dezvolte idei, să livreze opinii, să afirme poziţii, trebuie să conţină și suficiente elemente de context şi analiză pentru a fi înţeles de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit.

Cartea de față, tipărită la editura craioveană „Grafix”, adună în paginile sale editoriale publicate în ultimii doi ani, care analizează, explică sau critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice, economice, culturale sau religioase din țara noastră, în contextul apartenenței la Uniunea Europeană.

Mi-am asumat rolul de a pleda, prin mesajul scris, în favoarea sau defavoarea unor decizii, luări de poziție sau acțiuni, din convingerea că cititorii aşteaptă din partea unui editorialist confirmarea propriilor opinii, cu atât mai mult cu cât textul publicat înseamnă asumarea unei responsabilităţi.

Andrei Popete-Pătrașcu

Astăzi voi scrie despre istoria impusă nouă românilor de cei care nu simt și nu gândesc românește, despre cei care într-un stat de drept, în loc să apere interesele țării, nu fac altceva decât să rănească identitatea națională. Despre trecut și asumarea prezentului încerc în fiecare zi, prin prisma meseriei, să formez caractere umane capabile să înțeleagă lecția trecutului. Este responsabilitatea noastră, a tuturor însă, ca generația de mâine să înțeleagă de ce asumarea istoriei și a prezentului sunt cheia noastră pentru ce va urma.

Doar că lecția aceasta despre istorie și asumarea prezentului, nu o predăm doar noi dascălii, ci mai nou și cei care, în loc să vegheze la ordinea și siguranța cetățenilor și mai ales a generației de mâine, instigă la violență. Despre cum o acțiune pașnică, o acțiune în care tineri români de-o parte și alta a Prutului cereau un recurs la istorie, a fost transformată nemeritat într-o acțiune violentă a forțelor de ordine. Nu a existat ripostă, cu toate că acțiunea de reținere a celor care au organizat marșul unionist și târârea lor în dube se dorea a fi scânteia unor încăierări între forțele de ordine și restul manifestanților. Asta ar trebui să dea de gândit celor care se fac a nu înțelege că mișcarea unionistă pornește din suflete în care limba română este limba noastră, iar România și Basarabia sunt părți ale aceluiași suflet. Nu a celor care conduc Uniunea Europeană, nu a Rusiei, nu a acelora care din umbră încearcă să dicteze ce trebuie să simțim, sau ce trebuie să gândim.

S-au folosit gaze lacrimogene pentru a se închide gura celor care dădeau glas unui crez național, acela al unirii Basarabiei cu România. Cine se face responsabil pentru acțiunea violentă a celor plătiți să asigure protecția participanților și fluidizarea traficului din zonă? În ce Românie am ajuns să trăim? Sau oare nu s-a dorit finalizarea unei acțiuni în care mii de participanți, tineri majoritatea, cereau într-un glas politicienilor și tehnocraților asumarea ca proiect de țară a unirii Basarabiei cu România?

„Cu ce am greșit că strigăm: Basarabia e România!”, s-au întrebat sâmbătă și elevii mei de clasa a VIII-a, cărora voiam să le predau lecția despre asumarea istoriei, nicidecum despre asumarea unui prezent în care cei în măsură să asigure ordinea într-o Românie a noastră, a tuturor, au simți nevoia să își arate forța. Nu era nici locul și nici momentul potrivit. Am văzut copii de 10-12 ani, îmbrăcați în frumoasele noastre costume naționale, ca de sărbătoare, veniți unii dintre ei pentru întâia oară la București, față în față cu forțele de ordine. Ce vor înțelege acești copii, generația României de mâine, din incidentele acelei zile? Că a da glas simțămintele pe care le poartă în sânge, este condamnat de cei care în loc să îi apere, așează bocancul pe piept, în dreptul unei inimi care încă se încăpățânează să simtă românește și că Basarabia este a noastră. Pentru aceasta sunt mulți cei care ar trebui să își plece umili capul, nu în fața străinilor, ci în fața copiilor noștri.

În ultima perioadă, analiștii economici s-au arătat tot mai mulțumiți de faptul că, la nivelul Uniunii Europene, România a avut o evoluție mai bună decât țara vecină, Bulgaria, în special datorită unei reabilitări în sectoarele de consum, prin îmbunătățirea semnificativă a cheltuielilor. Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm ideea de a deveni o țară consumatoare și atât. Uităm parcă prea ușor că în urmă cu vreo două-trei decenii, România a avut o industrie care de bine, de rău, performa, apoi bucată cu bucată totul a ajuns la fier vechi, aveam terenuri agricole irigate corespunzător, astăzi lăsate de izbeliște.

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. România se împrumută astăzi în stânga şi dreapta, deși ni se spune repetat că noile împrumuturi sunt doar de siguranță, uitându-se probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. La aceasta adaugăm și fondurile europene, capitol la care în ultimele luni am fost corigenți. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, adică membrii fostelor guverne care ne-au afundat în datorii încearcă să ne convingă, astăzi, că direcţia guvernului Cioloș nu este cea corectă. Poate că în fine, de această dată au și aceștia dreptate.

În urmă cu șase ani, țara noastră semna acordul stand-by cu Fondul Monetar Internaţional, aceasta şi pentru că lipseau adevăraţii specialişti, iar pentru cămătarii de la F.M.I. a fost floare la ureche să convingă de necesitatea unui împrumut.

Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în România există o piaţă nefuncţională. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România ultimelor luni, nu este suficient. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească nu este capabilă să devină funcţională, deşi a beneficiat în ultimul timp de serioase intervenții cu capital străin. Despre cum și unde ajung însă banii europeni vom avea ocazia să scriem și cu alte ocazii.