România, așa cum arată ea astăzi, este o țară racordată la valorile și legislația europeană dar încă tributară unei mentalități ce designează o formă de gândire specifică. Un studiu dat recent publicității arată imaginea României la nivelul de percepție al cetățeanului simplu și ce cuvinte îi apar în minte acestuia, atunci când aude expresia: România de astăzi.  O primă categorie, definită ca stare de rău, cuprinde cuvinte cu frecvenţă mai mare sau mai mică, dar cu un minimum de cel puţin două menţionări, ca: nesiguranţă, sărăcie, şomaj, corupţie, mafie, criză, anarhie, min¬ciună, dezordine, dezamăgire, eşec, umilinţă, lipsa banilor, bătaie de joc, ceartă, dezbinare, droguri, violuri, prostituţie, neocomunism, foamete, imoralitate. 
Există și o a doua categorie evidențiată, denumită sentimentul de bine sau starea de bine, aceasta incluzând cuvinte care exprimă o percepţie pozitivă: democraţie, evoluţie, deschidere spre vest, liberă exprimare, normalitate, liberă circulaţie, speranţă, afaceri.

Două  treimi din populaţia adultă a României exprimă, intuitiv, sentimente negative, o „stare de rău” mai degrabă decât de bine, chiar dacă ponderea nemulţumiţilor de modul în care trăiesc este mai redusă. Analiza, în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice, arată că nu există diferenţieri majore induse de gen, nivel de instrucţie, stare civilă, statut ocupaţional sau religie în ceea ce priveşte imaginea pe care o au oamenii despre România de azi, iar singurele variabile care diferenţiază populaţia pe categorii sunt: vârsta, etnia şi regiunea de rezidenţă.

Astfel, tinerii au opinii mai favorabile decât vârstnicii, adică o parte (16%) descriu România zilelor noastre printr-o stare de bine, cei mai mulţi (59%) definesc spontan România prezentă prin cuvinte ce exprimă o stare de rău şi un alt procent (11%) au în minte simboluri ale acestei perioade precum: Iliescu, Băsescu, libertate ș.a. Cei de vârstă medie şi peste medie sunt mai degrabă omogeni, peste două treimi dintre ei îşi proiectează România de azi printr-o „stare de rău”.

România se află așadar între cele două stări. O Românie blocată pe modul „Repede înainte”, o Românie a „formelor fără font” actuale și astăzi. După un secol și jumătate, România continuă să  copieze masiv forme instituționale din Europa Occidentală, să le aplice fără a ține însă cont de realitățile tot mai greu de suportat de către majoritatea cetățenilor.

Globalizarea a devenit, aşa cum s-a dovedit până acum, un termen superuzitat, căruia i-au fost atribuite numeroase semnificaţii. În principiu, aceasta poate fi definită prin interdependenţa economiei care se manifestă între state, ca urmare a creşterii coeficientului de dependenţă faţă de economia mondială, însă termenul de globalizare, sinonim cu franţuzescul „mondialisation”, se vehiculează la momentul de faţă în toate mediile de comunicare, scrisă şi verbală. Ca orice concept la modă, globalizarea, apreciată de unii, criticată de alții, este utilizată de multe ori fără înţelegerea semnificaţiei sale reale.

Cu n definiții, globalizarea nu presupune doar consecințe pozitive, astfel încât există și riscuri, iar acestea nu sunt deloc de neglijat. Unele dintre acestea sunt riscurile economice, iar fenomenul de globalizare este adesea însoțit de o filosofie a învingătorilor din perspectivă economică prin ștergerea unor întregi sisteme economice, mai puțin adaptabile la noul fenomen.

La o scară macro vorbim despre sisteme economice în care industria și agricultura sunt în continuă reducere și redimensionare, traversând un trend descendent. Globalizarea presupune în același timp o împărțire severă între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți). O asemenea evoluție nu este neapărat un rezultat al globalizării, dar printr-o analiză atentă se poate remarca faptul că globalizarea are darul de a accelera fenomenul de ștergere a unor sisteme economice, cu rădăcini locale și desigur apariția acestor decalaje sociale.

Vorbind despre acestea din urmă, ele sunt profund ancorate și într-un anumit tip de cultură ce le acompaniază, ajungându-se într-un final la ștergerea acesteia. Este și cazul României, în care evoluția economică din mediul rural și ștergerea tradiției prin plecarea celor mulți din acest mediu, conduce la părăsirea tradițiilor locale deci a culturii.

Se vorbește foarte mult astăzi despre o moștenire a secolului trecut, în care normele etice și morale sunt reconsiderate și ca urmare a fenomenului de globalizare. În discursul său, liderul de la Kremlin, Vladimir Putin scotea în evidență, de exemplu, în mod voluntar carențele de ordin național și cultural ale Uniunii Europene, atrăgând atenția asupra riscului aplicării sintagmei unitate în diversitate. Dacă până în secolul XX, tradițiile naționale constituiau puncte de reper, norme etice și morale, astăzi acestea se estompează și voit sunt șterse, în accepțiunea sa, în contextul europenizării statelor bătrânului continent.

Până la un punct, putem accepta remarcile sale, în care subliniază că specificul național, cultural, sub aspectul tradițiilor, poate dispărea, în dorința aceasta de uniformizare europeană și firesc, liderul rus nu vede cu ochi bun acest aspect, prin crearea unui bloc compact sub natură național-cultural, Europa cunoscând o bipolarizare accentuată: U.E. versus Rusia.

Luni, 22 august 2016, începând cu ora 10.00, la Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” Târgu-Jiu, alături de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Județului Gorj, Societatea de Științe Istorice din România – Filiala Gorj, Asociația „Școala Gorjeană”, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, Asociația Cercetașilor Tradiționali din România – Unitatea „General Dragalina” Târgu-Jiu și Consiliul Școlar al Elevilor C.N.E.T., va organiza acțiunea comemorativă „In memoriam Ecaterina Teodoroiu. 99 de ani de la moartea eroinei de la Jiu”.

Duminică, 14 august 2016, Poiana lui Mihai Viteazul din Schela Gorjului a găzduit o nouă ediție a manifestării cultural-istorice „Pelerinaj de suflet românesc la Poiana lui Mihai. Pohta ce-am pohtit”, desfășurată la Schela Gorjului. La eveniment a participat și o delegație a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Județului Gorj, formată din lt. col. (r.) Ovidiu Ghindă, lt. col. (r.) Gigi Bușe, prof. Grigore Haidău, lt. col. (r.) Nicolae Bușe și prof. Andrei Popete Pătrașcu.

Reprezentanții A.N.C.E. „Regina Maria” Filiala Județului Gorj au onorat invitația organizatorilor manifestării de la Poiana lui Mihai, în semn de vie amintire și omagiu adus primului întregitor de țară: Voievodul Mihai Viteazul.

Cunoscută ca locul unde s-a oprit Mihai Viteazul în toamna anului 1600, pentru ultima dată înainte de a trece în Transilvania şi apoi a merge la Viena, „Poiana lui Mihai” este astăzi nu doar un loc de popas pe drumul ce leagă Schela Gorjului de Vulcanul Hunedoarei.

În primăvara lui 1932, Societatea Culturală „Cultul Eroilor” din Bucureşti a hotărât ridicarea unui monument închinat memoriei marelui voievod Mihai Viteazul, în amintirea trecerii sale prin Pasul Vulcanului, din comuna Schela, spre Ardeal. Cum locul de popas purta din vechime numele de „Poiana lui Mihai”, în august 1932, monumentul sosea în gara Târgu-Jiu, fiind apoi amplasat, pe la începutul lunii septembrie și inaugurat pe 25 septembrie, de faţă cu multe autorităţi gorjene şi în prezenţa unui numeros public, foarte mulţi participanţi fiind din Târgu-Jiu. A prezentat onorul o  companie din Regimentul 18, o  baterie din Regimentul 7 Artilerie Grea, participând cu însufleţire muzica Regimentului 18 Gorj. Serviciul divin a fost oficiat de preotul Gr. Prejbeanu, protoiereul judeţului la vremea aceea.

Meritul ridicării monumentului l-a avut  locotenentul dr. C. Lupulescu, fiu al comunei Sâmbotin, împreună cu fratele său, studentul Ion Lupulescu. Înalt de 6-7 metri, monumentul avea în vârf un vultur, iar pe piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod Mihai.

De câțiva ani manifestarea cultural-istorică „Pelerinaj de suflet românesc. Pohta ce-am pohtit” și „Poiana lui Mihai” cu monumentul ridicat în anul 1932, aduc laolaltă iubitori de istorie, muzică folk şi poezie, într-un loc de suflet şi pelerinaj al gorjenilor şi românilor de pretutindeni.

http://www.ancermgorj.wordpress.com

Deși Uniunea Europeană ne-a primit de ceva timp cu braţele deschise, iar în România s-au perindat experți în toate domeniile posibile și imposibile, nu curge încă nici lapte şi nici miere de-o parte și alta a Carpaților. Nici măcar specialiștii tehnocrați așteptați mai ceva ca americanii în anii ‛50, nu s-au dovedit cu nimic mai inspirați decât predecesorii lor. Că realitatea aceasta, diformă şi obtuză, ne predispune la medicamentaţie antinevralgică nu pare să conteze prea mult în ochii celor pentru care odată la patru sau, după caz, cinci ani, fac tot posibilul să ne convingă democratic de puterea pe care o deţine poporul. La nivel teoretic, aceasta sună bine, dar în realitate, România pare că s-a întors cu ani buni în urmă, puțin dacă vreți chiar pe vremea monarhiei, din punct de vedere al spectacolului, fără a fi ieftin, de această dată. Și apoi cine să ne mai salveze? Regele, fiica cea mare a acestuia, nepotul?

Oricum ar sta lucrurile, se pare că fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari. Avem și exemplul grecilor din urmă cu doar câțiva ani, al englezilor și chiar turcilor în acest an, dar cu toate acestea, aproape jumătate dintre subiecţii români ai unui studiu recent se declară mulţumiţi de viaţa lor. Înţelegem că, gradul de mulţumire al populaţiei nu are neapărat legătură cu situaţia politică sau economică a ţării şi ajungem, cel puţin analizând acest sondaj să dăm dreptate în continuare specialiştilor care încearcă să ne liniştească, apreciind că lucrurile încă pot fi redresate.

De unde atâta optimism nu știm, dar România continuă să funcționeze pe datorie. Sau poate gândim nemțește, dar încă nu am realizat aceasta. Să fie excelența sa (sic!) președintele Klaus Iohannis de vină? Dacă aruncăm o privire asupra istoriei, realizăm că Germania a reușit o performanța unică în lume: este singurul exemplu de țară care de-a lungul istoriei nu și-a plătit niciodată datoriile externe, nici după primul, nici după al doilea Război Mondial. Totuși, a reușit frecvent să determine alte națiuni să plătească.

Așa cum arată unii specialiști, există două căi pentru state de a ieși din starea de datornic. O metodă lentă, prin disciplină bugetară, sau metoda cea mai rapidă, aplicată cu succes de Germania atunci când a fost cazul: inflație, taxe speciale pe bogăția privată și scutirea de datorii. Altfel spus, „miracolul economic” se bazează exact pe tăierea datoriilor, lucru care a fost refuzat grecilor, românilor și altora la fel ca noi. Se va gândi vreodată nemțește și pentru datoria României? Doar președintele ne poate spune.

Cert este că s-ar impune o discuție despre datoriile Europei, exact ca după al Doilea Război Mondial. La felul în care se negociază însă, cu plata datoriei în 30-40 de ani, este ridicol, iar datoria nu va fi acoperită niciodată. În plus, vor apărea metropole și bazine de muncă ieftină, fără drepturi, într-o Europă în care deviza unitate prin diversitate poate avea orice înțeles. Poate aceasta se dorește și de ce să nu recunoaștem, foarte probabil românii se află pe acest drum fără întoarcere.

Duminică, 14 august 2016, Poiana lui Mihai Viteazul din Schela Gorjului va găzdui o nouă ediție a manifestării cultural-istorice „Pelerinaj de suflet românesc la Poiana lui Mihai. Pohta ce-am pohtit”. Cunoscută ca locul unde s-a oprit Mihai Viteazul în toamna anului 1600, pentru ultima dată înainte de a trece în Transilvania şi apoi a merge la Viena, „Poiana lui Mihai” este astăzi nu doar un loc de popas pe drumul ce leagă Schela Gorjului de Vulcanul Hunedoarei.  

Un loc cu totul aparte, discret dar plin de istorie, spiritualitate şi înţelesuri profunde  pentru cei ce au urechi de auzit, ochi cu putere de contemplare şi, mai ales, inimă care să simtă, „Poiana lui Mihai” își are legendele sale ancorate în istoria locurilor. Se spune că la Schela a murit calul lui Mihai Viteazul. Gheorghe Schileru, unul dintre fraţii celebrului om politic gorjean Dincă Schileru, relatând legenda „Poienii lui Mihai”, descria în urmă cu aproape un veac un pariu făcut de voievodul Unirii, constând într-o întrecere derulată după principiul „cine ajunge primul în poiană, să-i taie capul celuilalt”. A  ajuns la destinaţie Mihai, care şi-a ucis partenerul, sacrificându-şi însă calul, mort de oboseală. „Acolo –spune legenda – a fost şi o cruce de piatră. Acum nu mai este decât o movilă de pământ pe care a fost crucea.”

În primăvara lui 1932, Societatea Culturală „Cultul Eroilor” din Bucureşti a hotărât ridicarea unui monument închinat memoriei marelui voievod Mihai Viteazul, în amintirea trecerii sale prin Pasul Vulcanului, din comuna Schela, spre Ardeal. Cum locul de popas purta din vechime numele de „Poiana lui Mihai”, în august 1932, monumentul sosea în gara Târgu-Jiu, fiind apoi amplasat, pe la începutul lunii septembrie și inaugurat pe 25 septembrie, de faţă cu multe autorităţi gorjene şi în prezenţa unui numeros public, foarte mulţi participanţi fiind din Târgu-Jiu. A prezentat onorul o  companie din Regimentul 18, o  baterie din Regimentul 7 Artilerie Grea, participând cu însufleţire muzica Regimentului 18 Gorj. Serviciul divin a fost oficiat de preotul Gr. Prejbeanu, protoiereul judeţului la vremea aceea.

Meritul ridicării monumentului l-a avut  locotenentul dr. C. Lupulescu, fiu al comunei Sâmbotin, împreună cu fratele său, studentul Ion Lupulescu. Înalt de 6-7 metri, monumentul avea în vârf un vultur, iar pe piedestal, în basorelief, chipul viteazului voievod Mihai. În anul 2014, în luna septembrie, vulturul a fost furat de pe monument, în data de 9 august 2015, acesta fiind reinaugurat, după amplasarea unui nou vultur, prin grija Asociației „Gorjului Nordului de Vest”.

De câțiva ani manifestarea cultural-istorică „Pelerinaj de suflet românesc. Pohta ce-am pohtit” și „Poiana lui Mihai” cu monumentul ridicat în anul 1932, aduc laolaltă iubitori de istorie, muzică folk şi poezie, într-un loc de suflet şi pelerinaj al gorjenilor şi românilor de pretutindeni.

În zona de nord a Gorjului, printre localitățile al căror nume este astăzi pe harta României istorice și eroice se numără comuna Schela, de numele căreia se leagă o serie de evenimente și personalități care au marcat trecutul acestor meleaguri: legenda Hărăborenilor (îmblânzitorii de șoimi pentru Domnie), popasul lui Mihai în poiana care astăzi îi poartă numele, Dincă Schileru („legenda vie a Gorjului”), slt. Nicolae Pătrășcoiu (autorul episodului eroic de la Arsuri din 1916) ș.a. 

Sâmbătă, 6 august, în zi de sărbătoare, „Schimbarea la față a Domnului”, în prezența unui public ales, oaspeți din Valea Jiului, reprezentanți ai clerului, locuitori ai comunei Schela, au fost sfințite două monumente ridicate în memoria lui Dincă Schileru și Nicolae Pătrășcoiu, fii ai localității. Inițiatorul acestui moment comemorativ a fost distinsul prof. univ. Ion Dijmărescu, născut în satul Arsuri, cel care alături de soția sa, dr. Rodica Dijmărescu, a eternizat numele celor două personalități. La eveniment au participat și istoricii Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor și Andrei Popete-Pătrașcu, autori ai lucrării „Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului”, carte apărută deja în două ediții. 

Dincă Schileru, „legenda vie a Gorjului” 

Despre personalitatea lui Dincă Schileru, fiu al acestor meleaguri, istoricul Gheorghe Nichifor ne-a mărturisit că acesta s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea drept unul dintre cei mai importanţi proprietari funciari locali, priceput în cultura cerealelor, pomilor fructiferi şi viţei de vie. Creşterea cailor se adăuga precum o pasiune de suflet. A construit mori şi joagăre şi a achiziţionat spaţii întinse de pădure. „Notorietatea câştigată datorită succesului său în activităţi economice avea să îl propulseze curând şi în viaţa publică. Fără intervenţia administraţiei sau guvernului, a fost ales de ţăranii gorjeni în Consiliul local, în anul 1876. Consilier şi vicepreşedinte în deceniul care a urmat, Dincă Schileru s-a remarcat prin vehemenţa şi curajul opiniilor sale care au culminat cu un atentat la adresa vieţii sale, din fericire nereuşit, în 1880. Începuse, cu un an înainte, în 1879, o lungă carieră de parlamentar în gruparea liberală condusă de C.A. Rosetti şi mai târziu de urmaşii acestuia, Colegiul III din Gorj alegându-l cu intermitenţe până în 1911. Anecdotica a reţinut imaginea unei persoane care călca în sălile înaltului for legislativ, îmbrăcată într-un splendid costum gorjenesc, expresie a mândriei că îşi reprezintă concetăţenii”, ne-a declarat prof. dr. Gheorghe Nichifor, președintele Societății de Științe Istorice din România, Filiala Gorj.

Dincă Scheleru a fost ales deputat de Gorj în nouă mandate, între 1879- 1916, cu toate că n-a făcut decât 42 de zile de şcoală. Tot el a fost cel care a făcut, în Oltenia, prima încercare rudimentară de a scoate petrol, în anul 1883. A construit o turlă de lemn şi a început să foreze, dar a fost oprit de o erupţie de gaze şi apă sărată, fapt consemnat în arhivele Ministerului Agriculturii din acele vremuri, care se ocupa şi cu problemele de acest gen. A fost deschizător de drumuri şi în minerit, el descoperind la Schela, în comuna natală, singurul zăcământ de antracit din România care există şi la ora actuală, dar se află în conservare.

Slt. Nicolae Pătrășcoiu și actele sale de vitejie 

Sfințirea celui de-al doilea monument, dedicat slt. Nicolae Pătrășcoiu, în cadrul manifestării omagiale, organizată de distinsul profesor universitar Ion Dijmărescu, poate fi foarte bine inclusă în cadrul acțiunilor prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la intrarea țării noastre în prima conflagrație mondială.

Despre luptele de la Schela și faptele de eroism săvârșite în ziua de 14 octombrie 1916, de către slt. Nicolae Pătrășcoiu, din Regimentul 18 Gorj, istoricul Andrei Popete Pătrașcu ne-a declarant că: „primind misiunea să respingă inamicul, acesta a pornit la atac cu atâta vitejie, încât, deși compania sa avea un efectiv redus, doar 30 de soldați, a spart frontul dușmanului, aruncând în dezordine infanteria și artileria germană de pe Dealul Mare și din satul Arsuri, pe care l-a ocupat. A pus stăpânire pe două baterii complete de obuziere calibrul 105 mm din Regimentul 21 Artilerie Bavarez, și cu ajutorul a doi tunari români, a deschis focul cu câteva obuziere asupra inamicului. După respingerea acestuia, a predat cele opt obuziere cu chesoanele lor de muniții și cu un bogat material de război Regimentului 21 Artilerie Român”. Despre vitejia slt Nicolae Pătrășcoiu, Nicolae Iorga scria la doar câteva zile după eveniment în ziarul „Neamul românesc”: „Sublocotenentul Nicolae Pătrășcoiu, cu câțiva oameni ai lui a capturat două baterii de obuziere de 105mm la Jiu și a început a împroșca din ele pe dușman. A făcut minunea pentru că era pe pământul lui!”

Astăzi, la 100 de ani de la acele evenimente, domnul prof. univ. Ion Dijmărescu, face vie dovada apartenenței sale la comunitatea acelor oameni care de-a lungul timpului s-au remarcat prin gesturi și fapte de aleasă trăire. Ne arătăm întreaga gratitudine în fața domniei sale pentru gestul de a ridica cele două monumente la Schela și Arsuri și sincera noastră admirație.

Minodora Sucea, în „Gorjeanul”, Serie nouă, an XXVI, nr. 7032, din 8 august 2016, p. 9.

În timpul Primului Război Mondial, armata română și-a adus contribuția de jertfă și sânge, fără a se ridica însă la nivelul așteptărilor Antantei. Soldaţii români au făcut tot ce-au putut în situaţiile inedite în care s-au găsit, iar pierderile în vieţi de militari au fost de 2330 de ofiţeri şi 217.016 de soldaţi. Numărul invalizilor de război înregistraţi a fost de 35.717, iar numărul văduvelor de pe urma celor morţi de 55.906. Numărul total al orfanilor de război în România Mare a fost de 360.728.