Judeţul Gorj beneficiază de un patrimoniu istoric de o valoare inestimabilă, din nefericire autorităţile gorjene nu fac suficient pentru conservarea acestuia. Dacă în unele cazuri eforturile Muzeului Judeţean „Alexandru Ştefulescu” au dat roade iar obiectivele respective se află într-o stare acceptabilă pentru vizitare turistică, în alte cazuri vestigii importante de istorie riscă să dispară. Este și cazul castrelor romane din Gorj, în număr de cinci, car…e dacă ar fi restaurate, pot deveni surse de venit pentru comunitățile locale.
Și totuși nimeni nu pare să priceapă că după ce industria Gorjului a fost falimentată, singura alternativă pentru acest județ o reprezintă astăzi turismul. Din nefericire, în afară de câteva obiective istorice sau culturale, majoritatea se zbat în paragină.
Este cazul castrului de piatră de la Bumbești Jiu, unde au staționat între secolele II-III: Legiunea a V-a Macedonica, Cohorta a IV-a Cypria, Cohorta I Aurelia Brittonum Milliaria, Cohorta I Augusta Nervia Pacensis Brittonum Milliaria.
Acesta se află situat la distanța de 35 metri de Drumul European E79, putând fi văzut din stradă, pentru că a mai fost, în timp, restaurat, într-o oarecare măsură. Avea rolul de a apăra și asigura intrarea în defileul Jiului. Inițial a fost construit dintr-un val de pământ, iar mai apoi, în anul 201, s-au ridicat ziduri de piatră. Astăzi se mai păstrează doar latura de est (167 de metri) și parțial latura de sud (88 de metri), restul fiind pentru totdeauna pierdut în urma alunecărilor de teren, dar și a dezinteresului autorităților locale și județene.

Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. A fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia. Astăzi, mai mult ca oricând, abordarea tematici Holocaustului reclamă imperios lecţia asumării istoriei de către tânăra generaţie.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după crearea Statului Israel, Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat Legea „Yad Vashem” pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare (și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după  tradiția iudaică, cu titlul de „Drepți ai Popoarelor”  sau „Drepți între Popoare”. Pe baza acestei legi a fost înfiinţat Institutul de stat „Yad  Vashem” de la Ierusalim pentru studierea victimelor Holocaustului.[1]

Fondat în 1953, Institutului „Yad Vashem”, în traducere literară „braţul numelui” adică „memoria”,[2] i-a fost încredinţată sarcina de a comemora cele şase milioane de evrei ucişi de către nazişti şi colaboratorii lor. Astăzi, Yad Vashem reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii referitoare la Holocaust, ocupă un loc central în cercetarea academică şi este forţa conducătoare în domeniul educaţiei pe această temă atât în Israel cât şi în lume.[3]

În cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului „Yad Vashem”, funcţionează Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au locuit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului.[4]

În 2005 Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar România este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română referitoare la problematica Holocaustului au fost deja publicate sub egida „Yad Vashem”.

Unul din obiectivele acestui institut îl reprezintă identificarea și omagierea celor „Drepți între popoare”, neevrei care „în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri, și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți”.[5]

Prin intermediul acestui institut, Statul Israel a început să acorde Titlu „Drept între popoare” (în ebraică חסיד אומות העולם Hasid Umot Haolam – n.n.), în viață sau post mortem, pentru perpetuarea memoriei martirilor și eroilor din perioada Holocaustului.

Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea și analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate” (Înalta Curte de Casație israeliană). Cei recunoscuți ca „Drepți între popoare”, primesc în afară de titlu, o diplomă și o medalie pe care este încrustat numele laureatului care se mai înscrie și pe Zidul de onoare din Grădina Drepților între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim.

Acest titlu conferă cetățenia de onoare a Statului Israel, iar însemnele distincției sunt conferite într-un cadru festiv laureatului sau urmașilor imediați, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv.[6]

*              *

*

 Începând din anii 1950 au început să sosească în Israel mărturii despre aceşti salvatori, până în prezent numărul acestora depăşind 20.000 din intreaga lume. Între aceste mărturii, 63 sunt din România. „Desigur, sunt puţine, – mărturiseşte într-un interviu Itzhak Artzi, preşedintele Comisiei pentru acordarea titlului de Hasid Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, neevreilor care au salvat evrei în timpul Holocaustului – dar fiecare om care, în condiţiile de atunci, riscându-şi viaţa, a salvat viaţa unui evreu este, din punctul nostru de vedere, un erou şi trebuie onorat de poporul evreu. La nici un alt popor nu există un asemenea titlu. Există şi eroi evrei care şi-au riscat vieţile şi au salvat pe fraţii lor, dar ei nu pot primi această distincţie, pentru că titlul onorific Drept între Popoare se acordă numai neevreilor. De aceea, el are o asemenea greutate.”[7]

În urmă cu patru ani la Editura Hasefer a apărut volumul intitulat „Demnitate în vremuri de restrişte”, alcătuit de un colectiv de specialiști de la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, sub coordonarea prof. dr. Liviu Rotman, directorul  Centrului (în colectiv, în ordinea alfabetică – Adina Babeș, Lya Benjamin, Anca Ciuciu, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Marius Popescu, Gabriela Vasiliu). În carte au fost prezentaţi acei români care, în timpul Holocaustului, au salvat sau i-au ajutat pe evreii deportaţi în Transnistria, la Auschwitz, pe cei prigoniţi în timpul pogromurilor, care au întins o mână de ajutor pentru cei din Transilvania de nord ocupată de Ungaria, ameninţaţi cu deportarea, să treacă ilegal graniţa cu România, i-au ascuns, le-au dus alimente în lagăre. Unii au plătit cu viaţa aceste fapte de omenie. Şaizeci şi trei dintre aceştia au fost mai târziu distinşti de către institutul Yad Vashem din Ierusalim cu Titlul de „Drepţi între popoare”. Procedeul este unul dificil, Yad Vashem cerând documente, mărturii, opinii, iar odată cu trecerea anilor, atât cei salvaţi cât şi salvatorii sau martorii dispar.[8]

Există însă în România o situaţie mult mai dificilă decât în alte ţări în care au fost acordate aceste titluri, iar Itzhak Artzi precizează în interviul acordat revistei „Bună dimineaţa Israel”, în urmă cu un an „că există aceste câteva zeci de cazuri de români care şi-au riscat viaţa ca să salveze evrei, unii istorici vor spune că iată, am salvat evrei, e o dovadă că suntem un popor de omenie, un popor blând… e o dovadă că nu a existat Holocaust.  Eu spun în mod cât se poate de clar: Au fost oameni de omenie, toată cinstea şi consideraţia pentru ei! Dar niciun fel de iertare şi niciun fel de conciliere cu cei care au fost criminali, pentru că ceea ce a făcut un om în mod pozitiv nu justifică crima niciunui fel de criminal. Nu ne ocupăm acum de filosofia popoarelor. În fiecare popor sunt oameni buni şi sunt oameni răi, din păcate numărul acelora care au făcut acţiuni de bunătate e mic iar numărul celor ce au fost criminali şi ne-au omorât e mare. O carte despre Drepţii între Popoare nu trebuie să devină un document care anulează sau uşurează răspunderea istorică pentru Holocaust.”[9]

Acelaşi preşedintele al Comisiei pentru acordarea titlului de Hasid Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, consideră că „răspunderea istorică înseamnă că o ţară în numele căreia s-au făcut crime şi în care doar foarte puţini s-au ridicat contra acestor crime – dimpotrivă, foarte mulţi au colaborat în diverse domenii – nu se poate apăra pentru că a avut un număr de oameni buni care sunt Drepţi între Popoare. Celor Drepţi între Popoare li se cuvine toată onoarea dar acei  care au fost criminali trebuie să se spună despre ei adevărul… Acest lucru nu poate să fie un element pentru negarea Holocaustului. În România de astăzi, din nefericire, atmosfera care prevalează este atmosfera de negare a Holocaustului.”[10]

În România, din cauza restricțiilor impuse de regimul politic de după război, numărul celor care au putut să beneficieze de onoarea de a fi numiți „Drepți ai Popoarelor” a fost și este încă destul de mic, aproape 70 (în unele cazuri soț, soție, fii, frați), la care  se adaugă basarabeni în număr de 37, adică, în total   peste o sută, ultima fiind  Magdalena Stroe, căreia în urmă cu trei ani, la Centrul Comunitar din București, în Excelenţa Sa Ambasador Rodica Gordon  i-a înmânat  diploma  din partea Statului Israel. Pe lângă acești oameni titularizați ca atare, despre care vom vorbii în cele ce urmează, au mai fost mii și mii de oameni, militari, țărani, funcționari, muncitori, înalți demnitari, români, maghiari, germani care și-au riscat libertatea și viața pentru a-și împlini menirea pe care orice morală ne-o atribuie.

În Argumentul lucrării „Demnitate în vremuri de restrişte”, scris de dr. Liviu Rotman, sunt pomenite nu numai actele de bravură ale acelor Hassidei Umot Haolam (din ebraică, Drepți între Popoare – n.n.), dar și gesturi aparent banale, care au dovedit că există omenie în oricare vremuri, cât de rele, ca de exemplu, permisiunea dată de profesorul universitar Victor Papacostea pentru ca studentul Lazăr Rosenbaum să poată audia cursurile, deși era exclus din Universitate pe baza înjositoarelor legi rasiale. Era în anii 1942-1943, când  nu se știa exact cum se va termina războiul. Mai erau și politicienii de frunte, precum Iuliu Maniu, dr. N. Lupu care prevedeau o întorsătură  cu totul defavorabilă pentru România, iar tratamentul la care erau supuși evreii nu puteau să ajute, ci dimpotrivă  scădeau șansa unor tratative care deja se inițiau, cu Aliații. De altfel, Iuliu Maniu a protestat, este adevărat, destul de puțin convingător, împotriva deportării evreilor în Transnistria, ca și împotriva continuării războiului pe teritoriul Ucrainei. Gala Galaction, numit după mulți ani, „un sionist creștin”[11], și-a exprimat compasiunea, dar mult nu putea să facă. 

Astfel de exemple oferă şi lucrarea „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937)”,  în care sunt relatate situaţiile a doi evrei, Stănculescu Aurel şi Bercovici Iulian.[12] În timp ce în alte judeţe ale ţării evreii erau deportaţi, în Gorj prin grija prefectului Th. Graur, „evreul Stănculescu Aurel, bacalaureat în vârstă de 29 de ani, cu domiciului în Târgu-Jiu” va servi ca dactilograf la Prefectura judeţului, începând cu data de 3 martie 1943,[13] în timp ce Bercovici Iulian, medic evreu, primea din partea aceluiaşi prefect o recomandare către ministerul Afacerilor Interne în care se arată că „şi-a făcut în mod conştiincios datoria de medic”[14].

O perioadă istorică, în general, dar mai în special una de mare complexitate, cum este aceea a Holocaustului, trebuie cunoscută sub toate aspectele sale, unele contradictorii, dar urmărind în permanenţă legătura şi proporţia diverselor planuri.[15] Refuzul foarte îndelungat de a recunoaşte realitatea Holocaustului în România, inclusiv lipsa de acces la fondurile arhivistice relevante, constituie şi principala cauză în aflarea mai multor Drepţi între Popoare din România.

Prin acordarea acestui titlu şi unor cetăţeni români care au mers împotriva curentului şi au refuzat să abdice de la principiile de bază ale umanismului, este o dovadă elocventă că omenia acestor „oameni drepţi” care pentru mâna intinsă unor oameni în suferinţă şi-au periclitat viaţa, cariera, liniştea căminului, se poate menţine şi în situaţii limită. Este memoria celor puţini la număr dar care care au trecut testul acestei situaţii, care s-a numit Holocaust.

„Aceşti oameni, – arată dr. Liviu Rotman în lucrarea „Demnitate în vremuri de restrişte” – prin împotrivirea lor au format o anume societate civilă, care s-a opus totalitarismului şi au lăsat o poartă deschisă speranţei. ”[16]

Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerăm dacă spunem de eroism, sunt puţin cunoscute.

Unii dintre ei şi-au pierdut viaţa, alţii poziţia socială, ca Traian Popovici, primarul din Cernăuţi (care a salvat de la deportate, chiar dacă numai pentru un an, aproximativ 20.000 de evrei), alţii au fost arestaţi, anchetaţi şi chiar condamnaţi. Unii dintre ei au salvat vieţi omeneşti, alţii s-au dovedit sensibili la suferinţa evreiască şi şi-au exprimat compasiunea, criticând făţiş sau în cercuri restrânse atrocităţile. Toate aceste atitudini au fost importante.

Sunt însă şi mulţi români care nu au primit înalta recunoaştere de „Drept între popoare”, din mai multe motive: fie că nu a existat o documentaţie suficientă, fie alţii sunt în curs de atestare de comisiile de specialitate de la Yad Vashem, fie nu au corespuns standardelor Yad Vashem-ului. Credem însă că scoaterea lor din anonimat şi sublinierea faptelor lor este importantă pentru cunoaşterea unei anumite stări de spirit ce se opunea măsurilor barbare ale dictaturii fasciste şi implicit cunoaşterii mai exacte a unei epoci atât de complicate.

În prezent, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţile participă la comemorarea Holocaustului, iar în Parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa societăţii, existând şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii.

Jurnalista Eva Galambos, în articolul intitulat „Românii şi drepţii între popoare din România”, afirmă însă că „în discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. După cum se ştie, în liceele din România există un curs opţional de istorie a evreilor în care Holocaustul reprezintă un capitol aparte, profesori de istorie urmează cursuri speciale de predare a acestui obiect, inclusiv la Yad Vashem, deci sunt în cunoştinţă de cauză atât în ce priveşte tragedia evreilor cât şi acţiunile unor salvatori.”[17]

Autoarea articolului continuă în aceeaşi notă precizând că „dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre drepţii între popoare.”[18]

Iată de ce credem că este imperios necesară cercetarea cu responsabilitate a acestei teme. Nu trebuie uitată nicio clipă realitatea istorică relevată de documentele vremii, că faptele de omenie s-au petrecut pe fundalul barbariei, a torturii, înfometării şi exteminării.

Nume precum Traian Popovici, despre care am relatat, Viorica Agarici, preşedintă a Crucii Roşii Româneşti în oraşul Roman, cea care a ajutat supravieţuitori evrei din trenul morţii după pogromul de la Iaşi, Anghel T. Anuţoiu, secretarul şi reprezentantul Asociaţiei Veteranilor de Război Marele „Voievod Mihai” între 1938 şi 1944, care a avertizat pe evreii din comunităţile din Bacău, Braşov, Odobeşti, Piatra-Neamţ şi Buzău că urmau să fie arestaţi, aşa încât au putut fugi la timp, şi i-a ajutat să găsească adăpost, Gheorghe Cojoc, inginer forestier din vecinătatea oraşului Târgu-Neamţ, care în iulie 1942, a aranjat cu autorităţile din oraş ca 50 de evrei să muncească în pădurile din jurul Târgu-Neamţului, pentru a nu fi deportaţi, Florian Manoliu, diplomat român în Elveţia, care a fost implicat în salvarea unor evrei maghiari în 1944, Sabin Motora, ofiţer de carieră în jandarmeria română, comandant al lagărelor Grosulovo şi Vapniarka, care a luat măsuri de evacuare a prizonierilor din Vapniarka la Grosulovo, mai aproape de graniţa română, contrar ordinului primit, de a-i transfera spre est, pentru a fi predaţi germanilorilor, sau Raoul Şorban, cel care în mai 1944, l-a ajutat pe Rabinul Carmilly-Weinberger al comunităţii evreieşti neologe din Cluj-Napoca să părăsească oraşul pentru a nu fi deportat, sunt doar câteva dintre numele românilor care de-a lungul timpului au primit Titlul „Hasid Umot HaOlam”.

[1] Boris Marian Mehr, Să nu-i uităm niciodată pe Drepții  Popoarelor, în „Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Site”, din 6 octombrie 2008, http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html.

[2] Ibidem.

[3] Andrei Popete-Pătraşcu, Ţara Sfântă între istorie şi credinţă, în „Historia C.N.E.T.”, Târgu-Jiu, an II, nr. 1-2 (5-6) / 2011, p. 36.

[4] Ibidem.

[5] Uli Friedberg-Vălureanu, Un licăr în beznă, în „Bună dimineaţa Israel”, an II, nr. 13, din 28 iunie 2011, ediţie electronică.

[6] http://www.yadvashem.org/righteous/home_righteous.htm

[7] Uli Friedberg-Vălureanu, loc. cit.

[8] Boris Marian Mehr, loc. cit.

[9] Uli Friedberg-Vălureanu, loc. cit.

[10] Ibidem.

[11] Boris Marian Mehr, loc. cit.

[12] Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937), Craiova, Editura Sitech, 2011., p. 135, 149.

[13] SJAN Gorj, Fond Prefectura jud. Gorj, dos. 13/1942-1943, f. 97.

[14] Ibidem, f. 197, 198.

[15] Liviu Rotman (coord.), Demnitate în vremuri de restrişte, Bucureşti, Editura Hasefer, 2008, p. 12.

[16] Ibidem.

[17] Eva Galambos, Românii şi drepţii între popoare din România, din 4 noimebrie 2012, în „Acum.TV”, ediţie electronică, http://www.acum.tv/articol/60528/.

[18] Ibidem.

Surprinzător sau nu, rezultatul referendumului din Marea Britanie a generat numeroase contradicții, Brexit-ul fiind și astăzi pe buzele tuturor, nu doar al englezilor care nu par să priceapă ce au votat. Ca dovadă, faptul că imediat după ce s-au trezit fără umbrela, iar în Anglia chiar plouă des, englezii parcă ar vrea din nou să se simtă mai europeni decât au fost până acum. Primul pas deja l-au făcut: s-au informat pe Google „ce înseamnă UE”, „ce se întâmplă dacă ieșim din UE”, „ce țări sunt în UE?”, dar desigur, toate aceste întrebări, după ce au spus da la Brexit! Iată cum zicala „dă-i românului mintea de pe urmă”, se potrivește ca o mănușă elegantă de gentleman și viitorilor noștri foști frați putred de bogați din UK. Europeni dar totuși altfel, în realitate englezii nu s-au simțit niciodată mai europeni decât i-au văzut ei pe români de pildă. Să nu uităm vreo trei amănunte: englezii au solicitat repetat concesii încă de la momentul aderării, profilându-se ca un membru special al UE, exceptat de o parte tot mai consistentă de obligaţii cuprinse în acquis-ul comunitar, și-au păstrat moneda și nu au aderat la Schengen.

Globalişti când e vorba de expansiunea intereselor comerciale dar protecţionişti când e vorba de propria economie, dacă s-ar putea cu beneficii maxime de apartenenţă la club, dar fără asumarea de costuri comune, vizând permanent accesul neîngrădit la piaţa comună (acum de 500 de milioane de consumatori) dar şi conservarea privilegiilor proprii, englezii s-au panicat după ce s-au trezit lăsați din brațe și fără suzetă. Deja s-au apucat să semneze petiții, să se certe cu verii lor scoțienii și irlandezii care vor să rămână în UE, să ceară independența Londrei sau să solicite un nou referendum. Cei mai dezamăgiți sunt tinerii britanici. Conform sondajelor efectuate înaintea referendumului de Institutul Survation, 57% dintre britanicii cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani care intenţionau să voteze în plebiscit susţineau rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană. De partea cealaltă, 57% dintre britanicii cu vârste peste 55 de ani voiau ieşirea din UE. În rândul tinerilor sub 25 de ani, dorinţa de a rămâne în Uniunea Europeană era foarte răspândită: trei sferturi se pronunţau pentru rămânerea în Europa. Mulţi tineri din Marea Britanie au crescut gândind că integrarea europeană este un lucru dat, nu un experiment politic care ar putea fi anulat înainte ca ei să beneficieze din plin de el.

Dacă aruncăm un ochi în trecut, vedem cum relaţia Imperiului Britanic cu Europa continentală a fost dintotdeauna una complicată, condusă de o tactică a angajamentului minim, cu multe feţe. Jocul politic al britanicilor în raport cu Europa a fost de multe ori duplicitar, iar reflexul perspectivelor diferite de raportare, când europeană, când non-europeană, în funcţie de context, urcă pe scara istoriei până astăzi. Realitatea economică și geopolitică de astăzi este și mai complexă. Încă nu este foarte clar însă cine a câștigat din acest Brexit! UK, UE, SUA sau Rusia? În ciuda declarațiilor tălmăcite șă răstălmăcite, ieșirea Marii Britanii, care dispune de bogăţie acumulată istoric, de resurse strategice, de suport şi lobby extern bine poziţionat sau de putere efectivă, din UE, nu este o tragedie, nici pentru ei, nici pentru europeni.

A nu recunoaște că multe din proiectele de relansare economică a României tehnocrate, sunt în continuare puse sub semnul întrebării, înseamnă să continuăm a bea apă plată, mințindu-ne că este de fapt un elixir. Se ştie cum sunt accesate în prezent fondurile europene și cum sunt dirijate, în plus trebuie menţionat şi felul în care se „exersează” politica economică în România: ca să priceapă toţi – ne vindem în continuare ţara pe nimic.

Cu toate acestea oficialii europeni şi-au exprimat opinia despre situaţia economică a ţării ca fiind pe drumul cel bun. Acestora fie le arde de glume, fie continuă să ne creadă proşti. Despre ce economie vorbim în România? Rămăşiţele acesteia au dispărut cu desăvârşire în momentul când ţara noastră a fost integrată în Uniunea Europeană şi pe foarte multe uşi a început să apară scris cu majuscule faliment. Sau asta înţeleg marile puteri ale U.E. prin drumul cel bun al economiei în ţări precum România?

Știm cum a fost instaurat (impus) regimul Cioloș și nimeni nu a clintit în fața mai marilor Europei. Cei care au sperat că un guvern tehnocrat va salva România au înțeles că după 25 de ani de democrație, prost înțeleasă, românii pot fi în continuare manipulați. Cei care au crezut în președinte sunt dezamăgiți la rândul lor. Politica pașilor pe loc nu ține cont de culoarea politică, sau de apartenență. Ea se exersează indiferent de regim, politic sau tehnocrat, atunci când alte interese, decât cele naționale, o cer cu insistență.

Aceasta este România de ieri și de azi în care nivelul de trai al celor mai mulţi dintre români, vine să confirme situaţia economică reală, afundată în datorii, cu salarii mici și impozite mărite, cu unele produse de bază scumpite, suficient cât să genereze neliniști depresive. Studiile o arată, nu o spunem noi, cât de depresivi sunt românii în comparație cu restul europenilor. Deși în ultimii ani s-au promis multe, realizările sunt puţine, românii încep să cunoască gustul dezamăgirii, iar perspectivele nu sunt deloc optimiste.

„Față de patrie – spunea Nicolae Iorga – nu ți-e îngăduit să ai convingeri, ci numai devotament”, în timp ce Lucian Blaga scria: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”. Ce se întâmplă însă astăzi cu noi românii, cu decăderea morală și degradarea socială, fără a pune la socoteală pe cele economice sau politice? Vorbim astăzi despre o degradare generală, a calității vieții, a sistemului de valori, a culturii și educației, dar mai presus de toate, a condiției umane înseși. Ne sunt smulse rădăcinile, și când spun rădăcini spun Istorie și legătura noastră fizică, directă cu istoria: eroii.

Aproape că este stânjenitor să vorbim azi despre eroi. Pentru că unora li se pare demodat, dar dacă nu o vom face astăzi, mâine generația care va urma generației tinere de astăzi nu va mai avea repere, nu va mai avea modele care să dea sens identității noastre. Din nefericire și este o situație obiectiv constatată, în ultimii ani, manualele noastre de istorie deși ar trebui să ilustreze în mod corect istoria națională, consolidând legăturile dintre cei tineri și trecut, nu fac altceva decât să rupă tânăra generație de identitatea lor națională, de tradiții, iar ei eroii, abia dacă mai sunt amintiți, străbunicii noștri, memoria noastră colectivă, sau dacă vreți, legătura certă a noastră cu trecutul și puntea către viitor. Da ar fi normal și firesc, într-o Românie anormală și nefirească, să aprindem o lumânare, să-i rugăm să ne ierte pentru că nu știm să le urmăm exemplul, pentru că nu mai înțelegem astăzi sensul luptei și jertfei lor.

Ajungem astfel să rătăcim, căci fără repere, ne pierdem identitatea națională. Ei, eroii și istoria tăcută a jertfei lor sunt acele repere pe care încet le pierdem din vedere, nu neapărat ignoranți, dar prea preocupați de condiția imediată, directă. Nu mai avem timp să ne hrănim sufletul cu aceste repere, atât de necesare astăzi.

Eroii au fost, sunt și vor rămâne piatra de temelie a comunității, fără de care, identitatea noastră se poate prăbuși. Și atunci se naște o întrebare: Ce datorăm noi eroilor? Cu siguranță, răspunsurile pot apărea într-un mod surprinzător, în funcție de felul în care fiecare își raportează propria existență la eroi. Nu întotdeauna avem nevoie de cuvinte pentru a răspunde la această întrebare. Mă uit pe monumentul eroilor de la Vădeni, sau pe cel de la Budieni, ambele din Gorj, și văd săpate în piatră numele străbunicilor mei căzuți în Primul Război Mondial și nu am nevoie de cuvinte. Mă uit la stema Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” și văd o lacrimă stilizată, o cruce, o flacără arzând în memoria celor care au fost, sunt și trebuie să rămână eroii noștri. Nu avem nevoie de cuvinte în fața eroilor, ci doar de o inimă care să simtă pulsând istoria familiilor noastre prin vene. Fără ei, astăzi noi nu ne-am numi români, nu am duce mâna la piept atunci când se intonează Imnul național și nu am avea credința că cele trei culori: albastru, galben și roșu simbolizează într-un cuvânt România de astăzi.

Unii veseli, alţii trişti. Vorbim desigur de clasa politică românească, în urma alegerilor locale din 5 iunie, nu şi de simplii cetăţeni, mult prea preocupaţi pentru ziua de mâine, ca să mai ia în calcul promisiunile oferit de politicieni în timpul campaniei electorale. Acest lucru s-a văzut şi din prezenţa la vot, românii ne mai fiind interesaţi să îşi exercite dreptul prevăzut de Constituţie.

De acum înainte este nevoie de și mai multă muncă. Am pierdut prea multe fabrici, uzine sau combinate şi suprafeţe întregi de teren arabil au fost lăsate de izbelişte. De la reprezentanţii FMI la specialiştii noştri politici sau tehnocrați, cu toţii trăiesc într-o lume a lor, teoretică, despre economie. Nu înţeleg şi nici nu par dornici să înţeleagă mecanismele reale ale unei economii precum cea a României, care miroase a faliment de prea multă vreme. De ce este nevoie? De investiţii serioase. Investiţii în industrie, agricultură şi turism, dar care să nu mai miroase doar a iz politic românesc, clientele, sau interese străine.

Judecând aşadar la rece, rezultatele scrutinului pentru alegerile locale 2016 demonstrează şi o sensibilă maturizare a electoratului. „Scorurile” şi surprizele, pe care sinceri să fim unii dintre noi nici nu le-am visat, arată că pentru români aprecierile subiective contează tot mai puţin. Dar de aici şi până la o maturitate conştient asumată mai este cale lungă. Oricum, după mai bine de 25 ani de alegeri libere, românii au înţeles că atunci când ai de unde alege, alegi… şi nu o faci oricum. Pentru prima oară de la debutul alegerilor democratice „votul pragmatic” a ucis „votul politic”.

La fiecare patru ani, am asistat în campaniile electorale la două tipuri de discurs. Primul a aparținut primarilor în funcţie, aspiranţi la un nou mandate, predominând angajamentele de genul „Vreau să duc la capăt proiectele cetăţenilor!”. Culmea e că astfel de angajamente s-au auzit şi de la politicieni care de exemplu stau în scaunul de primar de 16 ani. Al doilea tip de discurs a fost întâlnit la competitorii celor aflaţi în funcţie, care s-au angajat că vor face „altceva”, „mai mult” şi „mai bine” decât au făcut predecesorii.

Unii dintre candidați au cheltuit degeaba fondurile destinate campaniei electorale din acest an, căci „lupta” a fost câştigată cu mult înainte de a începe. Liderii partidelor mari au ezitat în acest an să îşi asume însă un procent clar la scrutinul din 5 iunie, social-democraţii fiind însă siguri de locul întâi, liberalii dovedindu-se cei mai temători, iar cele trei partide mici – ALDE, UNPR şi PMP visând fiecare la un scor din două cifre. Unii, e drept, au rămas cu visele, în timp ce alții au ajuns neașteptat în cărți la primării, consilii locale și consilii județene. Dar greul de acum va începe. Urmează patru ani în care promisiunile electorale trebuie îndeplinite, fie că vorbim de continuarea unor proiecte mai vechi, fie că vorbim de altceva, mai mult sau mai bine.

Oraşul Târgu-Jiu a fost unul dintre primele oraşe din ţară ocupate de către armatele germane şi austro-ungare, suferind din prima jumătate a lunii noiembrie 1916, o ocupaţie dură timp de doi ani. În această perioadă populaţia oraşului a avut de îndurat, pe lângă rigoarea autorităţilor germane, grele lipsuri, rechiziţii de alimente, materiale, obligaţia de a-i încartirui pe soldaţii şi ofiţerii germani şi austro-ungari, cenzură etc.

Cu toate acestea, așa cum se arată într-o adresă din data de 21 august 1917, un grup de intelectuali ai orașului „au luat frumoasa inițiativă de a deschide în localul Gimnaziului (din Târgu-Jiu – n.n.) un curs pregătitor de cele patru clase secundare pentru elevii carii și-au arătat dorința că pot face examen integral de o clasă secundară, fiindcă s-au mai pregătit aparte în familie, cât și pentru cei care au rămas coringenți (…)”.

Cu aprobarea autorităților germane, gimnaziul a început să funcționeze din data de 1 august 1917, la cursuri înscriindu-se, la toate clasele (I-IV), un număr de 140 de elevi.

În fondurile Serviciului Județean Gorj al Arhivelor Naționale am identificat orarul gimnaziului pentru anii 1917-1918. Elevii studiau limba română, limba franceză, limba latină, limba germană, matematică, geografie, zoologie, geologie, caligrafie, religie, botanică, fizică, chimie, higienă, muzică, gimnastică, desen, dar și două ore de istorie la fiecare clasă.

SJGAN, Fond Liceul „Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu, dos. 130/1918, f. 9, 79.