Nu de puţine ori în ultimii ani clasa politică a dezamăgit, în timp ce nivelul de trai al celor mai mulţi dintre români vine să confirme, situaţia economică precară în care România s-a afundat odată cu venirea crizei şi din care încearcă acum cu disperare să iasă. Restructurările, salariile şi pensiile tot mai mici, creşterea impozitele şi scumpirile în lanţ la produsele de bază au mărit nemulţumirile populaţiei. Se ştie cum au fost dirijate fondurile externe şi ce comisioane se primeau, iar multe din proiectele de relansare economică a României au rămas în continuare sub semnul întrebării.

Prea mult timp României i s-au administrat  sedative, atât cât să suporte durerea provocată de colţii numeroşilor Dracula din politica românească. Ne-am săturat! Şi ce?…, par să întrebe veritabilii noştri ciocli care, vopsiţi fistichiu, promit odată la patru, sau după caz, la cinci ani, minuni dumnezeiești. Aşadar, despre o parte a clasei politice româneşti numai de bine. Cuvântul de ordine ce animă raţiunea politicianul nostru, avid de câştig, este „căpătuiala”. Prin orice mijloace, la putere sau în opoziţie, acesta îşi urmăreşte propriile interese, ignorându-le cu bună ştiinţă pe cele ale celor ce i-au acordat încrederea şi votul lor.

La acestea se adaugă însă şi interesele Uniunii Europene. Să nu uităm nici faptul că oficialii F.M.I. şi-a exprimat opinia despre situaţia economică a României, ca fiind la „recuperare intensivă”. Acestora fie le arde de glume, fie ne cred proşti, asta pentru a nu cita vorbele fostului președinte al României, referitoare la produsele şcolii româneşti. Despre ce economie vorbim? Rămăşiţele economiei româneşti au dispărut cu desăvârşire în momentul când ţara noastră a fost integrată în Uniunea Europeană şi pe foarte multe uşi a început să apară scris cu majuscule faliment. Sau asta înţeleg marile puteri ale U.E. prin recuperare intensivă a economiei în ţări precum România?

Şi în tot acest timp, cei aflați la putere, roșii, galbeni, portocalii, verzi, tricolori, sau orice alta culoare vreți, au închis ochii, fără a uita să strângă în mână, mai tare, punga şi averea căpătuită de pe spinarea celor mulţi şi tot mai săraci. La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. România se împrumută astăzi în stânga şi dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, încearcă să ne convingă astăzi că direcţia guvernului de tehnocrați este cea corectă. În realitate, cred că sună a cuie bătute în lemn.

În aceste zile, când „Cumințenia pământului”, lucrare atribuită sculptorului Constantin Brâncuși, naște vii controverse în spațiul public românesc, iar Ministerul Culturii nu s-a decis dacă va lansa o subscripție publică națională, neputând asigura întreaga sumă solicitată de proprietar pentru achiziționarea sculpturii, ne întrebăm în ce măsură cultura a ajuns să fie tolerată în România.

Nu cred că poate fi vorba de o verticalizare descendentă a valorilor culturale româneşti, doar că cei în măsură să reacţioneze, sunt prea sumari în a puncta convingător. Oricât am blama societatea pentru dezinteresul aproape total manifestat faţă de cultură, rezultatul ar fi acelaşi. Astăzi, poate mai mult decât ieri, societatea se găseşte  într-o evidentă şi permanentă frustrarea.

Cum să mai cumperi o „carte bună” dintr-o librărie, când preţul acesteia te îndepărtează de lângă raft. Nu se întrevede nicio apropiere a cărţii de cititor. În plus, selectivitatea firească, putem spune, face ca mii de cărţi să dormiteze prăfuite câţiva ani buni în librărie fără ca cineva să le răsfoiască măcar. În general, cărţile editate astăzi sunt cumpărate pentru numele autorului. Aceasta este o modă mai veche, dar care pare să prindă o aderenţă tot mai ridicată în rândul „consumatorilor de cultură”, dacă cei care se îndeletnicesc cu aceasta mai pot fi astfel numiţi.

A face cultură într-o societate interesată doar de venituri directe şi rapide, este mai degrabă o autoironie a propriului sinelui. Şi totuşi, spaţiu inepuizabil de redefinire a sinelui, cultura se încăpăţânează să îşi continue inefabilul drum pe Golgota unei societăți aservite satisfacerii nevoilor directe. Devenită un fapt aproape stereotip, cultura traversează încă o perioadă de tranziţie. Odată definit, limbajul de tranziţie ţine morţiş să se redefinească periodic, evoluând pe scara transcendenţei.

Ajunşi să întoarcem pagina de cultură a ziarelor (celor care încă mai au o astfel de pagină), fără ca măcar să fi aruncat ochii asupra vreunui articol sau a unei recenzii, nu ne rămâne decât să ridicăm întrebători din umeri: „Când va veni şi timpul culturii în România?”. Să ne înţelegem, nu vorbim de actuala cultură, pe care eu mă grăbesc să o cataloghez ca fiind una de tranziţie. Vorbim de acea cultură capabilă să emită energii vibrante, viguroase resurse pentru generaţiile ce vin. Educaţi în spiritul valorilor adevărate nu ne putem teme de vicisitudini…

Guvernul manifestă un interes „complice” în ceea ce priveşte alocarea de fonduri pentru unele proiecte culturale, supradimensionate şi artificial proiectate. În aceeaşi ordine de idei, preşedintele Iohannis acordă ordine şi decoraţii, pe te miri ce realizări, unele, dacă vreţi, fictive, unor personalităţi „şterse”, pentru contribuţia deosebită la promovarea valorilor culturale şi spirituale româneşti, în timp ce există adevărate personalităţi, valori care abia dacă îşi pot asigura un minim de trai necesar.

La nivelul Uniunii Europene, România nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Ne-am împrumutat însă în ultimii ani, în stânga şi dreapta, uitând că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. În urmă cu nouă ani, la aderarea României în U.E. au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit apoi în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi umili am mers mai departe.

Teoretic problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contră s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, suntem a şaptea ţară din Uniunea Europeană şi nu este de închipuit că, odată, am putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care ne-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 26 de ani, România se află la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

După toți acești ani de democraţie prost înţeleasă consecinţele sunt greu de suportat. S-au adaptat doar unii politicieni şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Restul încearcă din răsputeri să supravieţuiască.

În prezent, se poate vorbi despre „măsuri luate pentru conservarea principalelor funcţii vitale ale economiei, aflată în plin proces de hibernare, reducându-şi consumul, până la nivelul de supravieţuire şi aşteptând vremuri mai bune, atât pe plan naţional, cât şi european.” Este acesta unul dintre răspunsurile oferite de cei care conduc astăzi economia țării. O astfel de abordare nu face decât să arate lipsa de interes, atunci când vorbim de economia românească. Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în România există o piaţă nefuncţională. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România nu este, deocamdată, funcţional. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească, nu este capabilă să devină funcţională, deşi a beneficiat în ultimul timp de serioase tratamente… cosmetice.

În urmă cu ceva timp identificam o hartă germană cu operațiunile militare desfășurate pe frontul de la Jiu, în timpul Primului Război Mondial, într-una din paginile lucrării „Die Befreiung Siebenburgens und die Schlachten bei Targu Jiu und am Argesch” („Eliberarea Transilvaniei și luptele de la Tîrgu-Jiu și de pe Argeș”), scrisă la scurt timp după terminarea războiului, în anul 1918. Autorul, istoricul și profesorul universitar german Walther Vogel (1880-1938), prezintă operațiunile militare ale armatei germane în România din toamna anului 1916, cartea fiind ilustrată cu hărți ale fronturilor de pe Jiu și Argeș.

 Redăm această hartă militară, cu titlul „Zur Schlacht von Targu Jiu” (Kartenseite 22, Skizze 12) – „Bătălia de la Tîrgu-Jiu” (Pagina de hartă 22, Schița 12), în care sunt prezentate liniile frontului de la Jiu în intervalul 11-18 noiembrie 1916.

Harta identificată de noi, prezintă operațiunile militare germane, conduse de generalii Kühne și Schmettow, din timpul celei de-a doua bătălii de la Jiu care a început la 11 noiembrie 1916.

Din chiar prima zi, apărarea trupelor române a fost depășită de armata condusă de generalul Kühne, Tîrgu-Jiul fiind cucerit, după doar patru zile, la 15 noiembrie 1916 (vezi foto harta). Luptele de la Jiu au evidențiat inferioritatea tehnică și numerică a trupelor române, dar mai ales slăbiciunea comandamentului, inclusiv la nivelul cel mai înalt. Precizăm că în urma primei bătălii de la Jiu, inamicul nu a reușit să străpungă apărarea trupelor române, Marele Cartier General român apreciind greșit că adversarul nu va mai declanșa o ofensivă de proporție în același sector. În consecință, o parte din forțe au fost îndreptate spre alte sectoare, considerate mai expuse. Lipsa de trupe specializate în lupta din munți (pe defileul Jiului), a permis însă adversarului realizarea unor manevre de întoarcere, urmate de atacuri în viteză pe flancuri.

După ce apărarea trupelor române în munți a cedat, timp de patru zile, între localitățile Bumbești Jiu și Târgu-Jiu s-au purtat lupte sângeroase, la Vălari, Dobrița, Rugi, Sâmbotin, Lăzărești, Cernădia, Curtișoara, Vădeni și Șișești, toate acestea fiind însemnate pe harta germană.

În timp ce „Grupul Jiu” al armatei române era alcătuit din 21 batalioane, 17 baterii, un escadron și 26 mitraliere, „Grupul Kühne” al armatei germane era compus din cinci divizii de infanterie și Corpul de cavalerie condus de generalul Schmettow, disproporția de forțe fiind evidentă: infanterie (1/1,8), artilerie (1/2,6) și cavalerie (1/5,3).

Cu precizarea că pe parcursul acestui an vom desfășura o serie de activități documentare, dezbateri și workshop-uri dedicate rememorării luptelor de la Jiu, la împlinirea a 100 de ani de la intrarea României în Primului Război Mondial, vă invităm să urmăriți în continuare postările noastre pe blog-ul: http://www.andreipopete.wordpress.com

După semnarea Tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană, de la Bruxelles, oficiali ai U.E. se declarau pe atunci surprinşi de procentul extrem de ridicat, în jur de 70%, al populaţiei din România care declara că doreşte integrarea în structurile europene. Astăzi, aceiaşi oficiali ar fi, probabil, extrem de surprinşi să afle că 70% din cei 70% nu prea cunoşteau ce înseamnă Uniunea Europeană: impunerea unui deficit bugetar de maximum 3%, sau a unei rate a inflaţiei de sub 10%; cât de stricte sunt rigorile impuse de U.E. în privinţa liberalizării preţurilor, a importurilor şi exporturilor; ce efecte va genera accelerarea procesului de restructurare a economiei, prin valurile de disponibilizări. Și cum niciodată nu e prea târziu, Europa care ne-a primit cu brațele deschise și-a trimis acum și oamenii, e drept, români de-ai noștri, să se asigure că tot ceea ce nu știam, va fi aplicat ca la carte, pardon, ca-n U.E. Cine se amăgea că Dacian Cioloș și guvernul său de tehnocrați vor scoate România din ghearele politicenilor corupți, amarnic s-a amăgit. Misiunea este cu totul alta.

După două decenii și jumătate de capitalism şi democraţie, perioadă în care foştii guvernanţi au ajuns să jignească orice român care îşi striga disperarea, românii nu par să fi deschis ochii nici în al doisprezecelea ceas. Până astăzi, de fiecare dată cetăţeanul a închis ochii şi a aplicat oblic ştampila rotundă, atât cât conturul acesteia să se încadreze în chenarul electoral. În acest an, același cetățean va merge din nou în fața urnelor. Probabil va proceda ca până acum, căci românul nu-i așa, uită repede.

Cât suntem de săraci ştim şi singuri, fără să mai arate Uniunea Europeană cu degetul. Slujba, partenerul de viaţă şi locuinţa sunt cele mai importante elemente ale unei vieţi bune pentru români, după cum arată diverse studii. Este curios la prima vedere cum însă ştiu străinii, mai bine decât noi, cu ce probleme ne confruntăm şi de ce avem nevoie. Fără a trece peste interesele statelor occidentale, cele ale Uniunii Europene care ne doreşte cu ardoare cât mai calici, peste atât de zvonitele interese „oculte”, peste „complotul internaţional” despre care se discută la nivelul cetăţeanului de rând, sau despre o nou preconizată criză economică, actualilor guvernanţi tehnocrați, le este greu, ca să nu spunem imposibil, să conducă singuri o ţară atât de mica, atunci când o fac în interesul altora. Sigur, poate ar trebui menţionat felul în care s-a realizat, în ultimul deceniu, privatizarea economică a României, de către cei care au preluat prostu obicei de a arăta cu degetul (a se citi P.S.D.-işti, P.N.L.-işti, M.P.-işti, U.N.P.R.-işti, U.D.M.R.-işti, minorităţi şi ce-or mai fi fost). România a fost vândută pe nimic, iar actualul guvern doar mimează redresarea unei economii ineficiente în care nici Uniunea Europeană nu crede, dar pe care se bazează.