A rămas la fel de neclar, şi cu noul Cabinet condus de Dacia Ciloș şi echipa sa, dacă România va continua umilinţa, încheind alte acorduri cu FMI. Dacă guvernul acesta nu va încheia niciun acord, cu siguranţă vor face împrumuturi cei care îi vor urma lui Dacian Ciloș, din toamnă. La nivel oficial se încearcă rentabilizarea unor companii, însă actualul Guvern continua și politica de falimentare, ori executare silită a altor, la fel ca și predecesorii, în vederea scoaterii lor de pe piaţă şi facilitarea ocupării poziţiilor rămase astfel vacante.

Într-o altă ordine de idei, toate acestea au legătură directă și cu coșul de cumpărăturial românilor, dat fiind faptul că iată suntem la început de martie. Într-o economie de piaţă funcţională, preţurile bunurilor şi serviciilor se pot modifica oricând. Unele preţuri cresc, altele scad. Se poate vorbi de inflaţie atunci când se înregistrează o creştere generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor, nu doar ale unor articole specifice. În consecinţă, cu un leu se poate cumpăra mai puţin (aproape nimic), respectiv un leu valorează mai puţin decât valora anterior. Pe scurt aceasta ar fi şi definiţia inflaţiei.

Fiecare gospodărie are propriile obiceiuri de consum: unele deţin un autoturism şi consumă carne, altele preferă exclusiv utilizarea mijloacelor de transport în comun sau alimentaţia vegetariană. Media obiceiurilor de consum ale gospodăriilor populaţiei, luate în ansamblu, determină ponderea pe care diferite produse şi servicii o au în măsurarea inflaţiei.

La calcularea inflaţiei, sunt luate în considerare toate bunurile şi serviciile care intră în consumul gospodăriilor populaţiei, inclusiv: articole zilnice (cum ar fi alimentele, ziarele, benzina); bunuri de folosinţă îndelungată (de exemplu, îmbrăcămintea, calculatoarele personale şi maşinile de spălat); serviciile (cum ar fi saloanele de înfrumusețare, asigurările şi închirierea de locuinţe).

Comparând preţul coşului de consum în ultimii ani, am ajunge la următoarea concluzie: toate bunurile şi serviciile consumate în gospodăriile populaţiei pe parcursul anului sunt reprezentate de un „coş” de produse. Fiecare produs din acest coş are un preţ care poate varia în timp. Rata anuală a inflaţiei este dată de preţul coşului integral într-o anumită lună comparat cu preţul acestuia în aceeaşi lună a anului precedent.

Desi inflaţia a crescut constant în ultimii ani, ajungând și la 3,5%, în 2016, scăderea de 3,23% a prețurilor pentru circa două treimi din coșul de consum (alimentele, medicamentele și alte câteva produse și servicii aveau deja o cotă scăzută de TVA), se estimează că inflația va ajunge la cote negative. Toate aceste previziuni optimiste însă ale specialiștilor tehnocrați folosesc cuvinte goale de conţinut… asemenea coşului de consum al românilor.

Criza refugiaților și războiul civil din Siria au făcut ca tensiunile la nivel mondial să crească. Rusia a început raidurile aeriene în Siria, la fel și Franța, Statele Unite și marile puteri încep să se amestece împotriva Statului Islamic și să trimită atât consilieri militari, cât și echipament în Siria.

Când scriem aceste rânduri, România nu are de facto aviaţie de vânătoare şi atac la sol: puțin sub 20 avioane obosite și zero elicoptere de atac. În curând însă flota aeriană militară a României se va înnoii cu avioanele americane F-16 cumpărate din Portugalia. Numai că așa cum deja știți, avioanele sunt second-hand. Credeaţi că ne vom permite să cumpărăm avioane performante, de ultimă generaţie? Aviaţia română este propriu-zis la pământ. Anul trecut piloţii români de vânătoare au zburat puţin sub 30 de ore.

România mai are aproximativ 20 de avioane MIG-21, inclusiv varianta de atac la sol şi dublă comandă, care pot fi ridicate în aer. În urmă cu câțiva ani, s-a încercat achiziţionarea a 24 de avioane, tot second-hand, de la americani. De fapt, avioanele propriu-zise erau oferite gratuit, însă României îi revenea sarcina de a plăti un miliard de dolari pentru antrenarea piloţilor, mentenanţă şi upgradare, precum şi pentru adaptarea infrastructurii aeroportuare. Ne exprimam convingerea la acea dată că oferta americană era un bonus pentru „scutul antirachetă”, care între timp a și devenit funcțional.

Până când avioanele F-16, cumpărate de la portughezi, însă tot americane, vor ajunge în România, la sfârșitul anului 2016, o analiză recentă referitoare la puterea armată a țării noastre în comparație, de pildă, cu armatele Siriei și Rusiei scoate la iveală o realitate șocantă. La niciun capitol nu ne putem compara cu cele două armate, iar cel al aviației ar trebui să ne pună serios pe gânduri. În timp ce țara noastră deține în prezent 16 avioane de vânătoare, Siria deține 207, iar Rusia 769. La capitolul elicoptere de atac, România nu deține niciun astfel de apart de zbor, în timp ce Siria are 28, iar Rusia 462.

Chiar dacă sunt second-hand, avioanele F-16 cumpărate din Portugalia sunt foarte scumpe, însă fostul ministrul al Apărării preciza în urmă cu câteva luni faptul că „avioanele la mâna a doua nu înseamnă acelaşi lucru cu o maşină la mâna a doua. Se desface până la ultimele bucăţele de aripi. Când se reasamblează poate fi folosit în condiţii de siguranţă. Avioanele sunt foarte bine întreţinute. Răspundem tuturor directivelor U.E. Cee ace face diferența în cazul avioanelor de luptă este aparatura de bord upgradată”.

Ceea ce nu înţelegem este de ce ne trebuie o întreagă escadrilă de avioane second-hand, în loc de 4 sau 5 de ultimă generaţie, iar aceasta fără a mai pune la socoteală că se dorește achiziționarea unei a doua escadrille, cu toate că nici primele avioane nu au ajuns încă în România? Prostiţi din nou, înghiţim în sec şi ne uităm în zare după avioane. Este însă foarte posibil ca în următorii ani să nu mai avem ce face din RoAF, ramura vânătoare-bombardament Se doreşte oare distrugerea capacităţii de luptă a aviaţiei române?! Trebuie să rămânem doar o aviaţie de tip „cărăuş”, dotaţi doar cu transportoare, singura ramură a aviaţiei care mai zboară decent?! Sunt, desigur, întrebări la care nu vom primii răspunsuri, dar nu putem rămâne indiferenţi la felul în care se traduce servilismul României în faţa N.A.T.O. şi U.E.

Este anul 2016 dedicat din punct de vedere cultural marelui sculptor Constantin Brâncuși, marcând astfel cei 140 de ani de la nașterea sa. Mi se pare însă că oricâte apelative vom avea la adresa gorjeanului nostru de la Hobița, totdeauna vom fi în imposibilitate de a reda întreaga sa complexitate spirituală. Brâncuşi încă ne depăşeşte limitele. „Există un scop în toate lucrurile. Pentru a-l înţelege, trebuie să te desfaci de tine însuţi” – mărturisea acesta, dar noi tot nu am reuşit să înțelegem această lecție despre viață, aparent simplă. Trăim fără a avea un scop clar definit şi asta pentru că viaţa noastră este în sine o umbră. Ori din umbră nu ne putem desface pe noi înşine. Brâncuşi a înţeles această filosofie aparent simplă şi a aplicat-o propriului destin, pe care, precum lutul, l-a modelat după propriile-i exigenţe.

Scopul lui Constantin Brâncuși, îmi place să cred, a fost acela de a bucura mintea şi inima celor ce îi priveau, îi privesc şi îi vor privi lucrările, adică sufletul său. Fiecare operă a sa emană o anume energie, fiind pline de spiritualitate intrinsecă. Lucrările sale sunt asemeni unor chei, pe care Brâncuși ni le-a încredințat, nouă gorjenilor, la plecare pentru a le putea folosi în deschiderea altor porți spre cunoaștere. Când a plecat însă, a închis aceste porți, iar noi ne-am trezit cu prea multe chei, despre viață, om și materie, pe care nici până astăzi nu am învățat să le folosim.

„Timpul perfecţionează spiritul românesc”, afirma cel născut la Hobița fără să îşi imagineze măcar, dimensiunea colosală la care avea să ajungă întregul său destin. Brâncuşi continuă să existe în noi, prin operele sale. Încă nu ştim dacă numele său este deasupra sculpturilor pe care le-a realizat sau viceversa. De fapt nici nu ştim dacă îl putem separa pe Brâncuşi de creaţia sa. Ştim că titanii se pot dezice la un moment dat de creaţia lor. Forţa lui Brâncuşi vine însă din energi pe care creaţia sa o generează. El este una cu materia căreia i-a dat viaţă. Mai ştim de asemenea că despre Brâncuşi nu este niciodată nepotrivit să aminteşti, sau să-i cinsteşti memoria, printr-un pios omagiu. La 140 de ani de la nașterea sa, rămâne irepetabil, ca de altfel întreaga sa operă.

Dacă ceea ce marele Brâncuşi creea în urmă cu aproape 80 de ani la Târgu-Jiu, noi nu putem nici măcar recondiţiona sau restaura, înseamnă că tot acest amar de ani a trecut degeaba pe lângă noi. Cel puţin eu, abia în ultimii ani am înţeles cât de bine i se potriveşte apelativul de Titan lui Brâncuşi. În comparaţie cu forţa sa creatoare, noi pozăm astăzi în ipostaze infime. Scriam în urmă cu ceva timp, că oraşul acesta a avut şansa unică, în felul ei, de a fi părtaş la ceea ce am putea numi… miracolul Brâncuşi. Târgu-Jiul fără Brâncuşi nu ar fi fost Târgu-Jiu. Oraşul este impregnat în spiritul marelui Brâncuşi, iar noi continuăm cu încăpățânare să ignorăm moștenirea pe care acesta a lăsat-o gorjenilor săi.

Atunci când statul de drept nu îți mai aparține ție ca țară, nu poți decât să te supui directivelor impuse. Nu vorbim despre faptul că țara noastră a înregistrat cea mai mare creștere economică la nivelul Uniuni Europene în anul 2015, așa cum anunța Eurostat, fără a avea în vedere faptul că actualul guvern, de tehnocrați, este mai degrabă o voință a Uniunii Europene, decât a electoratului român.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este a şaptea ţară din Uniunea Europeană şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 25 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele, în special economic, în ciuda previziunilor favorabile. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Într-o economie capitalistă, supusă normelor Uniunii Europene, este nevoie de oameni bine instruiţi care să-i facă legal la buzunare pe cei mulţi, cei care plătesc impozite şi taxe, fără a beneficia de salarii şi pensii până nu demult „nesimţite”. Parcă ne vine să credem că visul urât al celor mai mulți dintre români, nu se mai numeşte astăzi comunismul, ci capitalismul. Această formă a furtului din puţinul pe care şi-l permit unii, căci furt este atunci când îţi însuşeşti din dreptul câştigat al unei persoane, şi îndestularea până la grobianism a altora. În România încă mai sunt din cei care ţipă ca din gură de şarpe despre pericolul venirii comuniștilor la putere. Să ne înțelegem bine: Partidul Social Democrat nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un partid socialist, prin prisma liderilor săi.

Astăzi într-o postură în care nu fac altceva decât să se arate cu degetul unul pe altul şi să spună că celălalt este vinovat de starea în care se află economia noastră şi ţara în ansamblul ei, de stânga sau dreapta, astăzi chiar tehnocrați, toți cei care au condus România de 25 de ani îşi dovedesc în continuare limitele.

Să ne mai mire că în materie de stimulare a exporturilor, România merge bine, după declarațiile tehnocraților. Exporturile româneşti cunosc ritmuri de creştere cu două cifre, dar nimeni nu pune pe tapet deficitul comercial. Faptul că exportăm mărfuri cu valoare adăugată mică și importăm produse cu valore adăugată ridicată. De pildă exportăm mere brute și importăm gem de mere. Sau exportăm lemn brut și importăm produse fabricate din lemn și mobilier. Şi cum nu ar merge bine stimularea exporturilor când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii”, cultivând mere, pere sau castraveţi, exportăm banane.

Odată cu venirea guvernului de tehnocrați condus de Dacian Cioloș, analiza economică a ultimelor luni arată că industria românească a avut o creştere viabilă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Vorbim desigur de PIB, nicidecum de relansarea industriei ca motor economic principal. Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Evident, este nevoie de investiţii, iar acestea deși au întârziat nepermis de mult în ultimii ani, au început timid să apară. Spunem că au întârziat pentru a sublinia că nu ne-am pierdut în totalitate speranţa că va exista o redresare economică, în discuţie intervenind şi amplasarea strategică a ţării noastre, dar și interesele externe de a ține România la terapie intensivă. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultima perioadă prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

Este drept, guvernul Cioloș nu face altceva decât să continue politica economică a fostului premier Victor Ponta, mazilit în urma unor jocuri de interese. Fără a ști încă pentru cât timp guvernul de tehnocrați va deține puterea executivă, în anii următori există totuși perspective de creştere economică, îndeosebi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consumul privat va rămâne încă redus, în pofida creșterilor salariale din ultima perioadă.

Astăzi avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre. România nu are încă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii ani a fost dezamăgitoare, iar țara noastră nu pare capabilă să absoarbă aceste fonduri.