Pentru o scurtă perioadă de timp, s-a vorbit despre creşterea economiei. După instalarea noului guvern s-a aşezat din nou liniştea și nu mare ar fi surpriza să aflăm că suntem din nou în recesiune, aceasta după ce actualul premier a declarat că nu exclude amânarea unor măsuri ale fostului guvern, sau tăieri de salarii. Altfel spus, ne reîntoarcem de unde am plecat în urmă cu cinci ani. Dacă analizăm atent situaţia României astăzi, vom remarca faptul că ţara noastră se află în continuare într-o perioadă de transformări și de căutări politice, economice, sociale, dar mai ales de găsire a soluțiilor. Acest lucru este quasi–unanim acceptat de istorici, analişti, economişti, unii politicieni, sau de opinia publică românească.

Avem guvern de tehnocrați, dar „strada” nu este nici de această dată mulțumită. Vă întrebați probabil ce anume îi poate mulțumi pe acești cetățeni care, fără nicio cultură politică sau economică, sunt atât de ușor de instigat, sau după caz, de amăgit cu lozinci despre statul de drept și democrație.

Apoi să nu uităm încă vreo două-trei amănunte. Am constatat cum din aderarea României la Uniunea Europeană, agricultura şi industria au avut cel mai mult de suferit, în timp ce sectorul financiar-bancar, serviciile şi turismul au continuat politica aceluiaşi pe loc repaus. Ţara noastră nu era evident pregătită din punct de vedere economic să adere la Uniunea Europeană, iar criza a făcut ca această situaţie să adâncească lipsurile şi insuficienţele. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească, în ciuda creșterii anunțată de guvernul Ponta nu este încă sustenabilă. Fie că ne place sau nu, România funcţionează astăzi pe datorie.

Sunt voci care susţin vehement că este chiar mai rău. Iată exemplul Gorjului, un judeţ oarecare al României, care până să resimtă efectele capitalismului avea: fabrică de cauciuc, fabrică de sticlă, fabrică de ţigarete, fabrică de pâine, fabrică de cărămidă, fabrică de mobilă, fabrică de gheaţă, fabrică de ciment, fabrică de confecţii, fabrică de lapte, complexe zootehnice şi lista poate continua.

Cum au dispărut toate acestea? Desigur întrebarea este una retorică, iar Gorjul este doar unul dintre exemple. În tot acest timp, România, s-a vândut ieftin, pe bani puţini, atârnând pe talerul unei balanţe în care totul este de vânzare. S-a vândut flota naţională, s-au vândut societăţi (industriale, comerciale) pe nimic, doar-doar companiile mari vor veni să investească aici, s-a vândut și încă se mai vinde chiar şi pământ românesc. Negustorii nu tocmesc, nu negociază, doar vând. Suntem curioși, când o să vândă şi simbolurile naţionale? Desigur, pe doi bani, ca să nu ieşim din tipar.

Chiar dacă am fi tentați să scriem în continuare despre politică, mișcări de protest, acte de terorism, sau orice alt subiect de actualitate, editorialul din acest număr este dedicat unui subiect sensibil, a cărui vulnerabilitate reclamă măsuri imperative pentru protecţia şi conservarea sa: monumentele istorice, simbol al identității naționale.

În ultimii ani, monumentele istorice au intrat într-o nepermisă stare de degradare. Nu putem afirma că planuri „serioase” de restaurare  şi conservare nu există, dar mai este nevoie şi de fonduri. Acestea fie sunt alocate limitat, fie lipsesc cu desăvârşire. Dacă unele dintre monumentele istorice se află într-o paragină de nedescris, altele au de suferit în urma „nepotrivitelor” amplasamente pe care au fost ridicate. Îmi este greu să înţeleg cum se acordă sistematic aprobări pentru cine ştie ce şantiere de construcţii în chiar vecinătatea unor astfel de obiective. Mi se par nefiresc de aberante astfel de aprobări, care în mod evident, pun sub semnul întrebării stabilitatea ulterioară a structurii acestor monumente. Practic, în ultimul deceniu, numeroase monumente au fost sufocate de clădirile construite în imediata lor apropiere.

Cert este că soarta multora dintre aceste obiective cu valoare de patrimoniu istoric, la nivel naţional, nu este deloc „puţin alterată”, așa cum se precizează, iar reprezentanții Direcţiei pentru Patrimoniu Istoric cunosc foarte bine acest fapt. Situaţia este de fapt una critică. Măsurile întârzie să apară şi multe monumente se deteriorează cu fiecare zi care trece. Proiectele de restaurare şi conservare sunt întârziate, iar scuzele aduse sunt dintre cele mai diverse: „fie lipsesc specialişti, fie fondurile alocate sunt insuficiente”, fie, în realitate, cei în măsură să soluţioneze proiectele dovedesc iresponsabilitate. Oricum, responsabilitatea este repetat pasată fără ca cercul vicios să poată fi închis. Pare incredibil cum monumente care au rezistat atâtor intemperii vreme de secole, riscă să fie pur şi simplu rase de pe suprafaţa pământului în doar câţiva ani din pricina dezinteresului pe care unii îl manifestă într-un mod atât de agresiv.

Chiar dacă în această direcție există legi elaborate în conformitate cu bunele practici europene și internaționale în domeniu, în România acestea au fost încălcate în dese rânduri. Ne întrebăm, pe bună dreptate, când vom repune istoria acolo unde îi este locul? Manifestând în continuare nepăsare față de monumentele istorice și starea lor, fără a menține legăturile trainice cu trecutul, ne vom trezi într-o Românie fără conștiință, fără repere, dar mai ales fără identitate națională.

Nu de puţine ori clasa politică a dezamăgit, în timp ce nivelul de trai al celor mai mulţi dintre români vine să confirme dificultățile economice,  corupția, disfuncțiile din sănătate, învățământ și protecție socială.

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost însă nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Oare cei ieșiți în stradă de câteva zile știu că în România nu sunt salarii și pensii decente pentru că depindem de deciziile Uniunii Europene și F.M.I.? De câteva zile „strada”, utopic desigur, crede că poate schimba peste noapte clasa politică. Avem însă alternativa reală la actualii politicieni, atunci când acei cetățeni își strigă durerea în stradă?

Nu empatizez cu protestele ultimelor zile, așa cum nu pot accepta nici lecția de democrație scandată în stradă cu pumnul la stomac. Unde au fost până astăzi miile de români care dintr-o dată s-au trezit? În ce Românie au trăit toți acești cetățeni, căci nu sunt doar tineri, ieșiți pe străzi și scandând că vor libertate, cerând căderea comunismului și protestând împotriva unei clase politice corupte până în măduva oaselor. Oare nu indiferența lor, a celor care astăzi scandează doar pentru că aud în stânga și dreapta lozinci incoerente, a condus România în pragul abominabilului? Politicienii nu s-au votat singuri, în timp ce libertatea a venit „la pachet” cu democrația. Poporul are nevoie de „educație politică” pentru a nu se trezi în mijlocul străzii scandând, dar fără să înțeleagă ce. Sigur, sunt încurajați să facă aceasta atunci când președintele țării, demagogic, invită „stradă” la consultări.       

Era nevoie să moară cîteva zeci de oameni într-un accident stupid, într-un club, ca cei „tăcuți” să se trezească. Că „somnul rațiunii naște monștrii” vedem asta într-o Românie îngenunchiată din păcate de un capitalism aplicat asemeni unui plasture pe o fractură deschisă. Da, știm că politicianul ideal este cinstit („nu votează la două mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), îi reprezintă pe cei care l-au ales, îi ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor („nu doarme la şedinţe”), este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi respectă promisiunile făcute în campania electorală. Știm că actuala clasă politică nu se încadrează în acest tipar, dar oare nu indiferența unora dintre noi i-a cocoțat în fotolii confortabile? Voi, „strada”, în ce Românie ați trăit până astăzi?

România anului 2015 depăşeşte cu mult capacitatea de înţelegere a multora dintre cei care se încăpăţânează să creadă în statul de drept. Voinţa poporului nu pare să mai fie demult suverană într-o Românie în care puterea este teoretic deţinută de „demos”, dar în care persoane îndoielnice decid în numele câtorva milioane de cetățeni (căci nu știm câți români mai sunt în țară), în care bilanţul guvernărilor se face pe bloguri și la televizor.

Toate acestea sunt însă doar o parte din România anului 2015. O Românie care iată în aceste zile comemorează moartea câtorva zeci de tineri arși de vii într-un club. O Românie în care trebuie să se întâmple tragedii pentru a reacționa cineva. O Românie vizitată de americani și forțele N.A.T.O. care insistă să ne predea lecţia „democraţiei şi a statului de drept”, etalându-și puterea în avioane militare.

E curios cum unii străini de tot ceea ce este românesc, ştiu mai bine decât noi ce ne lipseşte şi de ce avem nevoie, în ce direcţie ne îndreptăm din punct de vedere economic, social sau politic şi ce măsuri trebuie luate. Sau poate toate acestea sunt fireşti într-o Românie a „noului statului de drept”.

Aceasta este România cetățeanului care suferă în continuare batjocura şi umilinţa clasei politice şi a instituţiilor statului care se vrea „de drept”. România care în ceea ce privește categoria „stat de drept”, acceptă din literatura de specialitate toate cele câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democraţie” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Altfel spus, România în care „statul de drept” este ceea ce vrea fiecare.

În România anului 2015, nu parcurgem iată doar o perioadă de post-criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire, sau au fost transformate în unele de compromis. Vorbim despre soluţiile de compromis ale unei clase politice dominată de prea multe lipsuri, fără onestitate, secretomanie, incapacitatea de a produce legi bune, interesele speciale, contractele preferenţiale şi blocarea accesului oamenilor la cei care iau decizii. Sunt și aceste parte din motivele pentru care drame precum cea din ultimele zile continua să cutremure România.