Sculptat în anul 1907, Sărutul (prima variantă) adaugă o dimensiune nouă elaborării menite să abordeze esenţele în sculptura marelui Brâncuşi. Poate că nicăieri în altă parte opera lui nu îngăduie să se vadă atât de limpede ideea materialităţii sculpturii.

Nu întâmplător am ales iată să vorbim astazi de Sărutul lui Brâncuşi. Există exegeze care apreciază motivul Sărutului ca fiind profund ancorat în mitologia românească. E greu de spus dacă nuditatea ar împlini o funcţie specifică în simbolistica la care se referă Brâncuşi, dar ce se întâmplă în acest caz cu „zânul” Dragobete”?  El e înfăţişat ca „tânăr frumos şi bun”, inspirând „fetelor şi femeilor încredere şi dragoste curată” (Romulus Vulcănescu, „Mitologia română”, 1981). Cum poate fi pus în legătură Dragobetele cu Sărutul lui Brâncuşi? Pentru a afla răspuns trebuie să fim tributari, pe deoparte, şi unor viziuni mai vitaliste.

Înţelesurile Sărutului nu se pot desprinde de caracterul material în care e sculptat. Celebrul „Dicţionar de simboluri” al lui J.E. Cirlot, aminteşte că, în civilizaţiile primitive, „piatra e simbolul fiinţării, al coeziunii şi al reconcilierii armonioase cu aproapele…”. Când, vorbind despre Sărutul lui Brâncuşi, comentatorii folosesc cuvântul „monolitic” ei nu recurg la o metaforă, ci înţeleg exact o bucată de piatră  împlântată, energic, în spaţiu. Nu numai axa care separă, unindu-le, cele două trupuri, dar şi liniile care sugerează părul personajelor se îndreaptă spre pământ. Ele sunt, însă, echilibrate de orizontala amplă a braţelor ce înconjoară, asemenea unor ramuri tinere, trupurile îndrăgostiţilor, într-un gest tandru.

Este parcă un semn că îmbrăţişarea aceasta le împiedică alunecarea sper pământ şi spre moarte. Când, peste câţiva ani, o variantă a Sărutului va fi aşezată pe mormântul din cimitirul Montparnasse al unei tinere sinucigaşe, sensul împotrivirii faţă de moarte va fi şi mai clar pus în lumină.