E prea târziu? Încă avem timp!

După două decenii de capitalism şi democraţie, după perioada ultimilor ani în care foşti și actuali guvernanţi au ajuns să trateze orice român cu indiferență, trebuie să deschidem ochii. Ne mor tineri cu lacrimile înghețate pe obraz, într-o Românie de ev mediu parcă, dar a anului de grație 2014, și cei care trebuie să răspundă ridică din umeri și arată cu degetul spre alții, care la rândul lor arată cu degetul spre alții incapabili să mai arate la rândul lor cu degetul spre alții. E prea târziu? Ne grăbim să răspundem: Avem timp! Încă avem timp!

Până astăzi, de fiecare dată cetăţeanul a închis ochii şi a aplicat oblic ştampila rotundă, atât cât conturul acesteia să se încadreze în chenarul electoral. Marea familie a fostei și actualei guvernări, cu mercedes-uri clasa S şi genţi Louis Vuitton a sfâşiat o Românie peticită economic, plină de datorii și fracturată social. Își reamintesc de existența celor mulți, în prag de alegeri, așa cum o vor face și în acest an. Fără a trece peste interesele statelor occidentale, cele ale Uniunii Europene, care ne doreşte cu ardoare cât mai calici, nici actualii guvernanţi nu sunt capabili să conducă singuri o ţară atât de mică. Sau poate nu sunt altceva decât umili executanți ai unor ordine, cu mult mai de sus, într-o democrație cu iz de servilism.

Cât suntem de săraci ştim şi singuri, fără să mai arate Uniunea Europeană cu degetul. Este curios la prima vedere cum ştiu alții, străini de interesele României, mai bine decât noi, cu ce probleme ne confruntăm şi de ce avem nevoie. Şi asta nu pare să deranjeze câtuşi de puţin pe cei cărora ar trebui să le crape obrazul de ruşine. Bine că noi românii am pierdut şi gramul acela de conştiinţă pe care îl deţineam şi suntem scutiţi de simţămintele ruşinoase. Cui nu-i convine, poate liniştit să-şi ia lumea în cap, căci altfel  riscă să-i sară lumea în cap. Principiul acesta domină de departe toate instituţiile din ţara noastră. Ne convingem de această realitate dureroasă, uneori tragică, și nici atunci parcă nu suntem capabili să reacționăm.

Reclame

Ce să mai învățăm din istorie?

Despre economia din România înainte de ‛89 și despre rămăşiţele care au dispărut cu desăvârşire în momentul când ţara noastră a fost integrată în Uniunea Europeană, am tot citit fie tangențial, în diverse articole sau studii, fie într-o serie de lucrări de specialitate, fiindu-mi greu să accept că perioadă comunistă reprezintă doar o pată neagră pentru economia românească.
Unde a greșit Nicolae Ceaușescu, atunci când România, până în 1982, a fost singura țară comunistă care obținuse credite de la Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.) dar și de la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (organizație sovietică)? În 1983, un raport al F.M.I. sublinia necesitatea unor „schimbări profunde în sistemul financiar al României”. Iată cum istoria se repetă, iar România se împrumută și astăzi, deși avem o grămadă de specialiști în economie capitalistă. Sau poate asta înseamnă capitalismul (sic!), dar nu am înțeles noi mecanismele sale reale. Știți care a fost reacția lui Nicolae Ceaușescu în fața directivelor impuse de F.M.I.? Rambursarea înainte de termen a datoriei externe, socotită ca o prioritate de stat.
Prin comparație, nu știu ce s-ar putea spune despre economia capitalistă a ultimilor 23 de ani în România, când, spre exemplu, în industrie, o evidență a fabricilor în funcție astăzi, numeric nu ar depăși probabil 5% din totalul existent în 1989, mai precis 1238 unități. Sau asta înţeleg marile puteri ale U.E. când vorbesc despre economia din ţări precum România, ca fiind la „recuperare intensivă”? Vehicularea unui singur concept: privatizarea, care în teorie ar fi adus retehnologizarea și reintrarea pe piață, dar în practică nu a însemnat altceva decât lichidarea unităților (fabricilor), vânzarea utilajelor la fier vechi și eliberarea terenurilor aferente, acaparate rapid de investitori din alte țări.
De prea mulți ani, fie la putere, fie în opoziție, politicienii români au închis ochii, fără a uita să strângă în mână, mai tare, punga şi averea căpătuită de pe spinarea celor mulţi şi tot mai săraci. Acestora din urmă li s-a impus să strângă doar cureaua, așa cum s-a întâmplat și în 1983, iar după caz li s-a făcut câte o urare (vezi „Să trăiți bine!”) cu iz de promisiune.
România se împrumută astăzi în stânga şi dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, ne-au afundat în datorii și încearcă acum, în timp ce își strâng pungă bine în mână, să ne convingă că direcţia actuală a României este cea corectă.

Apariție editorială

Istoria – știm foarte bine acest lucru – este o narațiune construită de specialiști din mărturii și vestigii ale trecutului. Deseori, cercetarea istorică este pusă în mișcare de subiecte apropiate de noi, contemporane, cum sunt numite de obicei, motiv pentru care relatările istorice pot fi într-o permanentă reconsiderare, reconstruire și remodelare.

coperta

Cu siguranță, „titoismul” i-a preocupat deopotrivă pe cei care l-au cunoscut în direct, ca trăitori ai acelor ani, dar și pe cei care doar au citit despre el sau l-au receptat prin intermediari. De atunci au trecut peste șase decenii, o perioadă nici prea îndelungată, dar nici scurtă. Înțeles ca o politică specială, promovată de Tito în Iugoslavia, urmare a conflictului ideologic dintre Partidul Comunist Iugoslav și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, a parcurs un drum lung, propagându-se de la nivelul liderilor marilor puteri, până la oamenii simpli, din cele mai diferite zone ale social-economicului.
În ce ne privește, am dorit mult să ne apropiem de un asemenea personaj, – este vorba, desigur de Tito – implicit de subiectul pe care-l deschide, pentru că multă vreme țara sa, datorită în primul rând lui, era percepută ca o frumoasă și de invidiat oază a libertății. Existența proprietății particulare, atât de râvnită în celelalte state socialiste, posibilitatea de a circula și lucra peste hotare, existența mașinilor agricole în curțile oamenilor, deschiderea culturii către Occident etc. erau tentații la care românii priveau cu mare interes.
Tito, eroul-partizan din anii războiului, liderul de partid și de stat, ne-a fost în atenție și dintr-o altă perspectivă. La sfârșitul anilor 70, regretatul profesor N. Ciachir, el însuși un „fan” al controversatului om politic, pe care-l întâlnise personal în calitate de specialist în istoria Iugoslaviei, nu se sfia să ni-l prezinte ca un simpatic nonconformist și reformator, ceea ce pe noi studenții de la istorie-filosofie ne încânta și ne atrăgea totodată.
Moartea lui Tito, la 4 mai 1980, după ce 43 de ani s-a aflat în fruntea partidului, guvernului sau țării, funeraliile pe care le-am urmărit cu emoție la televizorul din omplexul studențesc bucureștean „6 Martie”, comentariile aproape în unanimitate favorabile, ne-au impresionat, provocându-ne dorința de a-l cunoaște mai bine.
Liderul iugoslav nu a elaborat o doctrină unitară în adevăratul sens al cuvântului, dar întreaga sa activitate și gândire au alcătuit o realitate distinctă, numită în mod curent titoism. Originalitatea acestui proiect ideologic a făcut prozeliți nu numai între anii 1948 – 1953, ci și mult timp după aceea. Mințile noastre tinere, din anii 70 – 80, înfierbântate de teorii precum cea a „convergenței sistemelor”, întâlneau cu acest exemplu elemente ce nu se puteau imagina în ideologia comunistă dogmatică promovată de Gh. Gheorghiu-Dej sau N. Ceaușescu. Iar atunci când discutam momente de curaj, cum au fost cele din 1964 sau 1968, nu puteam să nu ne gândim cu recunoștință la „mareșalul iugoslav”, primul care a avut curajul să se ridice împotriva Moscovei.
În respectul acelor vremuri, trebuie să recunoaștem că generația autorului rândurilor de față a trăit mult timp cu o imagine favorabilă despre acest personaj puternic, opozant al lui Stalin, dar nu un dușman al socialismului, prieten de conjunctură cu americanii și englezii, partizan fervent al „naționalismului iugoslav”. Nu-l înțelegeam deloc, chiar îl condamnam categoric pe Gh. Gheorghiu-Dej, pentru nesăbuita lui campanie anti-titoistă.
După 1989, în ciuda frământărilor care au condus la dezmembrarea Iugoslaviei, sau poate tocmai de aceea, judecățile despre „titoism” au intrat într-o matcă a normalului, limpezindu-se oarecum. În țara noastră pătrund informații din mai multe direcții, lumea lui Tito, ideile sale și ale colaboratorilor săi schimbându-și conturul și culoarea. Apar, era normal să se întâmple așa, nuanțele și abordările situate în afara formulărilor categorice, se scrie fără patimă, cât mai aproape de reconstrucția adevărului istoric.
De aici însă, până la cunoașterea în profunzime a „titoismului” în lumea mică a regiunilor din România, este cale lungă, chiar dacă și internetul a rezolvat câte ceva. Am ales Gorjul, din motive lesne de înțeles, – în definitiv viața celui care scrie această carte se confundă cu existența acestui meleag de peste trei decenii – dar și datorită faptului că el are specificul său. În apropiere, la Turnu-Severin, cetățenii iugoslavi desfăceau în anii 80 produse care nu se găseau, în anii „epocii de aur”, decât foarte greu sau deloc. Apoi, parcă trasă la indigo, am constatat în anii 90 prezența gorjenilor, dar nu numai a lor, „dincolo”, cu produse autohtone ieftine sau cu foarte necesarii carburanți. Am putea sugera că într-o anumită proporție bazele „capitalismului” din zonă s-au clădit și de către cei care treceau cu „mărfuri”, de mai multe ori pe lună, prin vama de la Porțile de Fier.
În anii aceea s-a plămădit ideea unei cărți despre „titoismul” oglindit în paginile presei gorjene, lucrare ce vede lumina tiparului acum, când se pare că pe teritoriul fostei Iugoslavii lucrurile au intrat pe un făgaș relativ normal.
Suntem convinși că subiectul nu este nici pe departe epuizat, drept care promitem că nu ne vom opri aici. Ne facem însă datoria de a recunoaște că dorința noastră a fost inițial de a intra mult mai în profunzimea fenomenului, pentru a înțelege cât de corect a fost perceput „titoismul” la nivelul cetățenilor simpli ai țării, și într-o abordare specială care a fost impactul său asupra Gorjului, județ situat aproape de granița cu Iugoslavia.
Obstacole în fața cercetătorului, din nefericire, există. De exemplu, presa timpului, nici nu se putea altfel, oferă o imagine deformată, unilaterală, fiind dominată de pronunțata influență a propagandei moscovite. Mai exact, de la Kremlin, via București, se transmitea că Tito trebuie condamnat pentru „erezia” sa și imediat lucrul acesta se realiza cu vehemență pretutindeni în România, inclusiv la Gorj.
Prin urmare, de la întrunirea Cominformului, din iunie 1948, de la București, până după moartea lui Stalin, în 1953, ziarele abundă în articole critice la adresa regimului „fascist” instaurat peste Dunăre. Uneori nu se fac nici măcar minime eforturi pentru a se schimba, fie și de dragul frumuseții frazei, conținutul documentelor oficiale venite de la „centru”. Cititorii sunt supuși unui tir aprig de dezinformări (e drept că uneori, vezi incidentele de frontieră, sunt și lucruri adevărate), toate aureolate de marota periculoasă a celui „de-al treilea război mondial”.
În altă ordine de idei, pe alocuri am depistat și atitudini contrare – suntem convinși că ele au fost mai numeroase, dar n-au putut rămâne în documente din motivele știute – care se plasau de partea cealaltă a baricadei, alături de Tito.
Privitor la stilul lucrării, am dorit, chiar dacă limbajul este mai sec și oarecum sărac, să nu părăsim abordările științifice, făcând apel la izvoare edite, lucrări, studii și articole ce au legătură cu tema. Nu ne-am putut, pe de altă parte abține, să nu preluăm unele informații suculente privitoare la tinerețea lui Tito, viața sa „revoluționară” și sentimentală tumultuoasă, chiar dacă uneori ne-am îndoit oarecum de relativitatea surselor documentare.
Concluziile noastre converg către o idee aproape unanim acceptată de autori. Deși „titoismul” a însemnat părăsirea unor dogme staliniste, I. B. Tito s-a aflat tot timpul în fruntea unui regim comunist, ce nu admitea sub nicio formă democrația reală, având la bază pluripartidismul, normele și idealurile statului de drept. Pentru români, inclusiv pentru gorjeni, sistemul patronat de el oferea totuși iluzia a ceva mai bun și mai aproape de ce au trăit înainte de 1945. Din nefericire o propagandă incorectă și insistentă i-a îndepărtat de cunoașterea profundă a faptelor, chiar dacă destinul îi plasase într-o zonă favorabilă. Granițele „războiului rece” nu se lăsau așa de ușor doborâte…

Gheorghe Nichifor

Omagiu Eroinei de la Jiu…

În aceste zile Societatea de Științe Istorice din România, Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, Asociația Școala Gorjeană și Cercul Cultul Eroilor „Ecaterina Teodoroiu”, alături de alte instituții locale și județene omagiază 120 de ani de la nașterea Ecaterinei Teodoroiu. Manifestările constau în evocări omagiale și  sesiuni de comunicări, videoproiecții, concursuri, lansări de carte, expoziții și vizite de documentare  la Casa Memorială a eroinei.

Manifestările din aceste zile desfășurate sub egida Societății de Științe Istorice din România – Filiala Gorj se încadrează în acțiunile de omagiere a eroinei Ecaterina Teodoroiu. Despre aportul său la Primul Război Mondial s-au scris cărţi, studii şi articole, dar nimic din toate acestea nu pot reda la adevărata dimensiune spiritul său de sacrificiu şi jertfă. Aniversăm 120 de ani de la nașterea sa, iar aici, la colegiul național ce îi poartă numele, memoria sa este mereu prezentă în rândul elevilor și al dascălilor. În acest an omagial vom relua seria de manifestări dedicate eroinei și în cadrul Programului „Școala altfel: Să știi mai multe, să fii mai bun!”, considerând imperios necesar ca elevii noștri să ia cunoștință de faptele eroice ale celei care dă astăzi numele liceului nostru”, ne-a declarat prof. dr. Gheorghe Nichifor, director al Colegiului Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu și președinte al Societății de Științe Istorice din România – Filiala Gorj.

Acasă, la eroina de la Jiu

Marți, 14 ianuarie 2014, curtea Casei Memoriale „Ecaterina Teodoroiu” a fost plină de elevi ai colegiului ce poartă numele eroinei de la Jiu şi membri ai Cercului Cultul Eroilor „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu. Le-au fost alături, din partea Muzeului Judeţean „Alexandru Ştefulescu”, domnul Valentin Pătraşcu, publicistul Dorin Brozbă și alții, în cadrul unei manifestări de evocare a personalității Ecaterinei Teodoroiu.

Dana Brașoavă, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, este coordonatoare a Cercului Cultul Eroilor „Ecaterina Teodoroiu”. Pasionată de istorie, olimpică la această disciplină, ne-a mărturisit că a preluat această funcție din dorința de a responsabiliza elevii în demersul de înţelegere şi respect faţă de valorile istoriei: eroii neamului. „Vorbim de cei care au numele trecut în cartea de aur a istoriei, de eroii români. Eroina de la Jiu, aşa cum i s-a spus Ecaterinei Teodoroiu, este pilda jertfei supreme. Dovada vie că memoria sa va dăinui pe mai departe pe meleagurile Gorjului sunt şi acţiunile organizate aşadar de către cercul cultul eroilor care poartă şi numele eroinei. La memoria posterităţii sale încercăm să ne aducem şi noi membrii Cercului Cultul Eroilor aportul prin diversele manifestări pe care le organizăm în cinstea eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu.

Ecaterina Teodoroiu, în ochii strănepoatei Sabina Lupu

Prezentă la manifestarea de marți, a fost și strănepoata eroinei, doamna Sabina Lupu, aceasta vorbindu-le elevilor despre eroină: „Ecaterina Teodoroiu a îmbrăcat mai întâi costumul alb de infirmieră pentru răniţi, apoi costumul de soldat, hotărâtă să apere cu arma în mână pământul ţării. S-a ridicat din rândul ţărănimii, dintr-o familie numeroasă, părinţii muncind din greu pe moşia boierului Pleniceanu, la Vădeni. De mică, Ecaterina, sau Cătălina, aşa cum i se spunea, a avut o dorinţă nestăvilită, aceea de a învăţa carte. După ce a urmat primele două clase în satul natal şi apoi gimnaziul la Târgu-Jiu, Ecaterina a continuat studiile la Bucureşti. Când România a intrat în război, Ecaterina s-a reîntors la Târgu-Jiu, acordând îngrijiri răniţilor printre care şi fratelui său, Nicolae. După moartea acestuia a participat activ pe front la lupte. Purta căciulă de miel negru, palton negru şi avea o armă în mână” – aşa era creionat la acea vreme portretul său. Rănită pe front şi-a reluat însă locul în luptă şi a fost avansată la gradul de sublocotenent. La 22 august 1917 în timp ce îşi îmbărbăta plutonul cu vorbele „Înainte băieţi, înainte!”, a fost lovită mortal de două gloanţe.

Manifestări omagiale

Tot la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu”, elevii au putut viziona în aceste zile o serie de videoproiecții dedicate faptelor de arme ale eroinei în timpul Primului Război Mondial, filmul artistic intitulat „Ecaterina Teodoroiu” și au participat la un concurs de afișe școlare cu tema „Eroii nu mor niciodată!”. Sub coordonarea doamnei prof. Mihaela Vulpe a fost vernisată o expoziție de desene, iar în după-amiaza zilei de 14 ianuarie, Societatea de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj a organizat la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu sesiunea de comunicări sub genericul „Omagiu Eroinei de la Jiu”, sub coordonarea catedrei de istorie și o expoziție foto-documentară la biblioteca C.N.E.T.

În seara aceleeași zile, Sala de ședințe „prof. Ion Cojocaru” a găzduit spectacolul „Eroina de la Jiu”, pus în scenă de elevii colegiului sub coordonarea doamnei pedagog Laura Stanca. Aceștia au readus la viață imagini și personaje, evocând memoria Ecaterinei Teodoroiu.