Ce e de făcut în economia românească

De vreo câțiva ani încoace fiecare ministru al Economiei din România a susţinut la instalarea în funcţie, că printre priorităţile sale se numără simplificarea legislaţiei, privatizarea unor companii, absorbţia fondurilor europene şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale prin exploatarea de resurse minerale, din ultima analiză economică a României aflăm şi că industria a avut o creştere spectaculoasă în ultima perioadă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Sigur, în discuţie intervine şi amplasarea strategică a ţării noastre.

Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultimii doi ani prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

Nu putem ignora faptul că în anii premergători crizei, creşterea economică s-a bazat preponderent pe consumul realizat pe datorie, iar ponderea serviciilor şi construcţiilor în PIB a urcat. Însă, aceste sectoare au fost cele mai lovite de recesiune.

Astăzi avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii doi ani a fost dezamăgitoare.

Discursul miniștrilor a fost de fiecare dată același indiferent de culoarea politică, acela că vor acorda o mare importanţă mediului de afaceri. „Soluţiile viabile vor fi rezultatul dialogului cu patronatele, sindicatele, mediul academic şi specialiştii în domeniu”, a susţinut fiecare şi aproape că i-am crezut pe cuvânt, de fiecare dată.

Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Creşterea sustenabilă viitoare va trebui, aşadar, să se bazeze pe industrie şi exporturi, fără a neglija însă cererea internă, profitând de competitivitatea exportatorilor, dar şi de cererea internă stabilă.

Reclame

Reîntâlnire după 55 de ani, între foști camarazi de armată gorjeni

Data de 8 septembrie 2013 a prilejuit o reîntâlnire emoționantă între câțiva foști camarazi de armată din Târgu-Jiu, Câmpofeni, Preajba și Curtișoara, cu toții militari în termen, în urmă cu 55 de ani, pe unul dintre cele mai cunoscute aerodromuri din țară – „Mihail Kogălniceanu”, celebru astăzi în întreaga lumea după ce a devenit o bază militară americană.

fotos

Au depănat amintiri din acei ani și povești despre viața militară Nicolae Priescu din Câmpofeni, Vasile Moianu și Nicolae Pătrașcu din Târgu-Jiu, Culiță Lupulescu din Preajba și Aristică Popescu din Curtișoara. Doar aceștia și încă alți doi vechi camarazi, sunt astăzi în viață, la mai bine de o jumătate de secol de când pe aerodromul militar „Mihail Kogălniceanu” din Constanța pășeau plini de entuziasm și încredere peste 30 de tineri gorjeni. La sfârșitul stagiului militar, în 1958, destinul le-a oferit fiecăruia dintre aceștia drumuri diferite în viață, dar amintirea acelor ani, lângă avioanele MIG 15 sau IL 28, este încă vie în sufletul celor care povestesc despre misiunile militare la care au luat parte și întâmplări care i-au urmărit poate întreaga viață. 

În 1955, atunci când am ajuns la unitatea militară – își amintește Nicolae Pătrașcu din Târgu-Jiu, despre aerodromul militar de lângă Constanța –  acesta era un aerodrom în lucru. Pista era terminată însă încă se lucra la clădiri și hangare. Personalul navigant (piloți și instructori – n.n.) și tehnic stăteau în câteva camere din clădirile destinate militarilor în termen. Ajunseseră înaintea noastră la aerodrom instructori sovietici de zbor, dintre aceștia detașându-se un anume căpitan Boikov Mihail, foarte admirat pentru manevrarea avionului său de către militarii în termen. Între timp s-au primit avioane noi, MIG 15 S-102, dar și o serie de utilaje de aerodrom, noi însă nu am zburat niciodată, misiunea noastră fiind să asigurăm întreținerea și repararea acestor avioane, căci înainte de stagiul militar majoritatea lucraserăm la Uzina Militară Sadu. Țin minte că instructorii de zbor sovietici au primit la terminarea stagiului de pregătire a piloților români câte o armă de vânătoare nouă. Am prins și rebeliunea din Ungaria, din ‛56, când ne-am deplasat cu întreg efectivul militar, piloți, personal tehnic și militari în termen în zona Budapesta.

Despre perioada în care au fost militari pe aerodromul „Mihail Kogălniceanu”, Vasile Moianu și-a amintit că primele avioane pe care le întrețineau, IL 28, construite de sovietici pentru misiuni de bombardament și recunoaștere, au fost de multe ori dislocate pe aerodromurile de la Ianca, Bacău, Otopeni, fiind în bune condiții de funcționare, dar că „permanent două astfel de avioane erau păstrate pe aerodromul nostru, fiind utilizate pentru tractarea de manşe în poligonul de trageri aeriene Capu Midia, situat în apropiere. Aceste avioane puteau ajunge și la o viteză de 900Km/H, erau dotate cu tunuri de calibrul 23 și transportau 3000 kg încărcătură ofensivă (explozibil) transportată într-un compartiment intern. Prin ‛57 am întreținut și reparat și MIG-urile 15, avione de vânătoare reactive ce s-a bucurat de un succes extraordinar. Regimentul 172 Aviaţie Vânătoare cu Reacţie de pe aerodromul „Mihail Kogălniceanu” a fost dotat în exclusivitate cu aparate MIG 15 S-102, acestea fiind printre cele mai performante la acea dată”.

Purtând emoția revederii după 55 de ani a vechilor camarazi de armată, Nicolae Priescu, Vasile Moianu, Nicolae Pătrașcu, Aristică Popescu și Culiță Lupulescu, protagoniștii acestei întâlniri inedite, au promis ca în fiecare an pe data de 8 septembrie să se reîntâlnească pentru a depăna noi amintiri despre oameni și locuri de altădată.

„Cu planeta în cer”, o carte despre fericiri fracționale

Tânăra poetă Andreea Denisa Vlădulescu, încă elevă la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu (clasa a XII-a) a lansat de curând o nouă carte de poezii, intitulată „Cu planeta în cer”. Tipărită la Iași, în condiții grafice deosebite, cartea reconfirmă talentul literar al uneia dintre cele mai titrate eleve, cu zeci de premii și diplome obținute la concursuri și manifestări cultural-artistice. 

În urmă cu doi ani, Andreea Denisa Vlădulescu debuta editorial cu volumul de versuri „Emoțiile unei bule de acid”, la editura Contrafort din Craiova. De atunci, aceasta a continuat să scrie, obținând numeroase premii, a devenit redactor-șef al revistei de literatură „Studium” editată la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu și s-a impus în domeniul fotografiei artistice, fiind autoare a mai multor proiecte fotografice, vernisând o serie de expoziții și coordonând un fotoclub în cadrul liceului unde este elevă în clasa a XII-a.

Cu acest nou volum de versuri intitulat „Cu planeta în cer”, ea reconfirmă talentul literar pe care de-a lungul ultimilor ani l-a cultivat, mărturie stând chiar succesele sale. Sunt într-o manieră voit stereotipă gândurile autoarei pierdute într-un infinit al existențialismului încă adolescentin, în care „cortina amintirilor” se așează „oblic pe coloanele trecutului”. Este loc în poezia Andreei Denisa Vlădulescu de „vise compacte” dar și de „lacrimi smerite”. Deși îi „plouă confuz pe tâmple”, recunoaște ea, dual, universul său dă naștere unor „fericiri fracționale”.

Tânăra poetă se expune cu sinceritate și curaj, iar versurile sale redau atât de bine personalitatea sa, încât citindu-le te simți dintr-odată un apropiat al autoarei, un prieten, un confident.

În creația poetică a Denisei se reflectă viziunea asupra lumii, în versuri tăiate chirurgical, atent șlefuite și inteligent construite, în care „masca adevărului” dincolo de cuvinte și „noianele de gânduri”, naște „fără egal sfârșitul” în „cuprinderi apocaliptice”. Totul se vinde și se poate cumpăra („Mi-aș vinde / sufletul unui / demiurg, să se joace cu el / – nestingherit, / fără a-i cere simbrie…”), ca mai apoi însăși poeta să poată recunoaște că timpul îi este „cel mai mare dușman” într-o confruntare a sorții.       

Tânăra poetă își asumă „fără menajamente și compromisuri” o fire ce trădează în unele ipostaze contradicții și dezaprobări firești, am spune noi, pentru vârsta sa, ascunse în spatele unor „șabloane tocite, / cu mult mai uzate / decât simplul adevăr”. Este liniștea „la doar un pas / de venele-i flămânde”, când recunoaște dezarmant de sinceră „mi s-a răpit iluzia destinului” (Sinucidere lentă). În momentele de însingurare, autoarea se destăinuie ca pentru sine „de azi / îmi reciclez sentimentele”,  „simt cum mi se rup oasele / în tăcere”), sau „mi-e trupul / parcă putrezit / în catacombe – / ca într-o oglindă / a lumii de apoi”.

 Sunt versurile din volumul „Cu planeta în cer” un manifest al tinereții „dincolo de lume”, al unei poete cu vârsta încă fragedă, dar răscolitor de reflexivă: „Și am uitat / cum e / să te rupi / de realitate – / să fugi / cu planeta ta / în cer, să stai acolo, / să-i privești / de sus / pe toți.

Andreea Denisa Vlădulescu abordează curajos, după modelul arghezian și poezia cu inflexiuni religioase, la limita dintre profan și sacru: „nu eu / sunt cea născută / din coasta / lui Adam” (Nu eu), sau „Atârnaţi de cupola / bisericii – / ne veghează sfinţii. / Acatistele lor / se pierd hieratic / în fumul / cădelniţei” (Acatiste). Cu „mâinile murdare / de cuvinte”, autoarea își rescrie destinul, ca într-un presupus recurs al conștiinței, „singură, / încolțită de sentimente”, dar în stare să își atingă „cu degetele / gândurile prelinse / oblic pe retină” (Delir), resimțind „eternități de durere”.

Sunt versurile sale și construcții ale unor sinestezii ciclice: „soare de mai”, „aer de iulie”, „septembrie ca niciodată” sau „dimineață de noiembrie”, completând tabloul unei poezii cu o simbolistică proprie și note de autenticitate care individualizează autoarea în peisajul liric al tinerei generații de condeieri gorjeni.

          În poezia sa, Andreea Denisa Vlădulescu ni se destăinuie cu aceeași  sinceritate firească timpului său biologic „Mi se rup / tot mai des / ceruri în cap / – dar niciodată / senine” (Ceruri). Își caută, uneori marcată de neputință, în „cotloanele sufletului” cuvinte, „cu ambiție nestăpânită / și orgoliul / întins la maxim” (Tensiune), știind că „stă ascuns / undeva, / în condiţia / noastră umană / să tragem / cu dinţii / de vise / – recidivând utopic…” (Recidivă), alteori, cu „insomnii multiple”, pradă deznădejdei, acceptă condiția sufletească a unui eu prea devreme împovărat: „începusem / să mă obişnuiesc / a nu avea nimic. / Acum, / când am avut, / mi-e greu / să nu mai am / din nou / decât nimicul…” (Nimic). Cu gândurile „adânc înfipte / în tâmplă”, poeta își analizează „propria umbră”, își numără „visele neîmplinite” și lucid concluzionează „nu matematica / e atuul meu astăzi”.

Andreea Denisa Vlădulescu se ferește de propria-i conștiință („Mi-am scos / de la naftalină / sufletul pentru iarnă, / cu jante speciale / şi lanţuri, / să nu alunece / pe gheaţa conştiinţei” (Precauție), dar își oferă cu dezinvoltură gândurile și sufletul „Trag aer în piept, / apoi îţi aşez /  gândurile mele / în palmă / – să simţi şi tu / cum respiră / un suflet…” (Sinestezie).

 Volumul de versuri „Cu planeta în cer” se continuă până la final în aceeași notă a destăinuirilor: „Mă lupt / pe o mare de agonii / cu mine însămi” (Conflict), autoarea constatând nu fără regrete: „Timpul mi s-a scurs / printre degete. / Nici măcar privirea / nu şi-a mai aruncat-o / peste umăr / – așa cum o fac / damele rănite, / în semn de regret” (Printre degete).

Și cum poezia îi curge „rogvaiv” de acum prin vene Andreei Denisa Vlădulescu, aceasta nu se dezice și promite cititorilor, până la sfârșitul clasei a XII-a, un nou volum de versuri, al cărui manuscris, finalizat, așteaptă și el lumina tiparului.

Mai mult circ și pâine mai ieftină

Aceasta pare și deviza care la început de septembrie definește ceea ce se petrece în România. Încă cerșind la masa bogaților Europei, căutăm „luminiţa de la capătul tunelului” şi cine ştie ce surprize vom avea în continuare. Nu curge încă nici lapte şi nici miere, deși guvernul Ponta s-a angajat să aducă bunăstarea mult râvnită.

Că realitatea aceasta, diformă şi obtuză, ne predispune la medicamentaţie antinevralgică nu pare să conteze prea mult în ochii celor pentru care odată la patru sau, după caz, la cinci ani, fac tot posibilul să ne convingă democratic de puterea pe care o deţine poporul. La nivel teoretic,  aceasta sună bine, dar în realitate, România „s-a întors cu ani buni în urmă”. Pentru a gratina complet tortul fondant, să mai spunem că reprezentanţii F.M.I. se declară chiar mulţumiţi: „Avem aşteptări bune pentru că România va pune în practică angajamentele asumate.” Se pare că fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari.

Și cum începutul lunii septembrie nu a adus doar ieftinirea pâinii ci și revenirea parlamentarilor din vacanță, adică mai mult circ, să mai spunem că parlamentarul ideal este cinstit („nu votează la două mâini”; „nu îşi votează mărirea salariului sau a pensiei”), harnic („nu doarme la şedinţe”), îi reprezintă pe cei care l-au ales, îi ascultă, le înţelege nevoile şi ţine cont de ele în elaborarea legilor, este un bun profesionist, are onoare şi demnitate, îşi respectă promisiunile făcute în campania electorală. Şi toate acestea… dacă nu ar fi parlamentar român.

Să nu uităm că învăţământul, sănătatea, turismul, industria, agricultura, transporturile ş.a. au fost prea mult timp lăsate, într-un mod condamnabil, pe ultim plan. Pentru aceasta ne facem vinovaţi şi noi că am crezut în promisiunile electorale şi politicienii că şi-au permis să ne mintă. Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România eternă şi fascinantă”. Astfel am ajuns în situaţia de a ne îndatora la F.M.I., cu o economie cârpită în coate şi roasă în genunchi, imagine a neputinței sau nepriceperii celor care se încăpățânează să creadă că România le aparține doar lor.