Târgu-Jiul a găzduit în perioada 24-25 mai 2013 Consiliul Național al Societății de Științe Istorice din România, fiind prezenți în orașul lui Brâncuși peste 40 de istorici, academicieni și cercetători. Membrii acestei societății au supus dezbaterilor tema „De ce istoria în şcoală?”, solicitând asigurarea unui minim de două ore la disciplina istorie la toţii anii de studiu din învăţământul gimnazial şi liceal.

Lucrările Consiliului Național al Societății de Științe Istorice din România s-au desfășurat la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, acolo unde se află și sediul S.Ș.I.R. Filiala Gorj, condusă de prof. dr. Gheorghe Nichifor. Au luat parte la Consiliul Național, prof. univ. dr. Bogdan Murgescu – președintele S.Ș.I.R., academicianul Nichita Adăniloaie – președinte de onoare S.Ș.I.R., prof. dr. Bogdan Teodorescu – secretarul general al S.Ș.I.R., alături de peste alți 40 de istorici din țară și județ.

Sâmbătă 25 mai, în prezența oficialităților județene, a vicepreședinților Consiliului Județean, Mădălina Ciolocoi și Ciprian Florescu, a reprezentanților Inspectoratului Școlar Județean Gorj, Serviciului Județean al Arhivelor Naționale – Gorj, Muzeului de istorie „Alexandru Ștefulescu” și a membrilor din țară ai Societății de Științe Istorice din România prezenți la Consiliul Național, a fost inaugurată la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu”, Sala de ședințe „prof. Ion Cojocaru”.

Programul Consiliului Național S.Ș.I.R.

„Programul Consiliului Național al S.Ș.I.R. desfășurat la Tîrgu-Jiu a cuprins  dezbaterea intitulată „De ce istoria în școală?”, moderată de prof. univ dr. Bogdan Murgescu, prezentarea Raportului Comisiei de Cenzori a Societății de Științe Istorice din România și rapoartele de activitate ale filialelor S.Ș.I.R. prezente la Consiliul Național. Filiala Gorj a Societății de Științe Istorice din România a propus invitaților din țară o expoziția de carte „Istorici gorjeni și cărțile lor”, vernisajul Expoziției de fotografie „Târgu-Jiu. Repere pentru secolul XXI” (Andreea Denisa Vlădulescu – Fotoclub C.N.E.T.), videoproiecția: „Actualitatea mesajului istoric în rândul elevilor” – Cercul Cultul Eroilor „Ecaterina Teodoroiu” C.N.E.T. ș.a. În ultimii ani, reuniunile Consiliului Național s-au desfășurat la București (2008), Câmpina (2009), Reșița (2010), Mioveni (2011) şi Bucureşti (2012). În acest an a fost rândul Filialei Gorj a Societății de Științe Istorice din România să găzduiască Consiliul Național, la care au participat membri ai filialelor S.Ș.I.R. din București, Bârlad, Dolj, Dâmbovița, Argeș, Timișoara, Lugoj, Câmpina, Ploiești, Brăila, Teleorman, Mehedinți, Vrancea, Buzău, Cîmpulung-Mușcel, Brașov, Călărași, Ilfov și desigur Gorj”, ne-a declarat prof. Andrei Popete-Pătrașcu, unul dintre organizatori.

Rezoluție semnată de istoricii prezenți la Târgu-Jiu

Contextul discuţiei publice cu privire la Planurile-cadru pentru învăţământul primar e unul foarte potrivit pentru a porni o dezbatere despre „locul şi rolul” istoriei în şcoală. Istoricii prezenți la lucrările Consiliului Național au încercat să răspundă la întrebări precum: Ce fel de model uman vrem să construim prin şcoală? Cum vrem să arate lumea românească în anii 2020-2030? De ce ar trebui disciplina istorie să contribuie la modelarea conştientă a unui anume tip de personalitate dezirabil? Ce tip de discurs ar trebui să-și asume disciplina istorie?

În urma dezbaterii cu tema „De ce istoria în şcoală?”, membrii Societății de Științe Istorice din România întruniți la Târgu-Jiu a semnat o rezoluție în care se arată că:  rolul fundamental al istoriei este promovarea valorilor civice îmbinând armonios apartenenţa la comunitatea locală, la naţiunea română şi la U.E.; istoria asigură conservarea identităţii naţionale, formarea spiritului de toleranţă, promovarea şi înţelegerea adecvată a termenilor de „patrie” şi „patriotism”; cultivarea memoriei înaintaşilor, dezvoltarea unei conştiinţe a valorii în plan European, în ultimii 15 de ani a avut loc o înjumătăţire a numărului de ore alocate disciplinei istorie în învăţământul gimnazial şi liceal; o singură oră de istorie pe săptămână este insuficientă pentru realizarea obiectivelor educaţionale ale acestei discipline; în consecinţă curricula şcolară este foarte încărcată iar profesorii întâmpină mari greutăţi în a-i deprinde pe elevi să judece procesele istorice.

Minim două ore alocate istoriei în școlile din România

Sunt toate acestea, deziderate de care factorii de decizie ar trebui să țină cont cu privire la schimbarea curriculumului pentru istorie în învăţământul preuniversitar. Prin Rezoluția semnată la Târgu-Jiu, în cadrul Consiliul Național, membrii Societății de Științe Istorice din România au formulat și o serie de solicitări, amintind aici: conştientizarea opiniei publice asupra însemnătăţii istoriei pentru coeziunea şi buna funcţionare a societăţii; asigurarea unui minim de două ore la disciplina istorie la toţii anii de studiu din învăţământul gimnazial şi liceal; intensificarea colaborării între cadrele didactice din învăţământul preuniversitar şi universitar prin constituirea unor grupuri de lucru care să propună regândirea programei de istorie sub aspectul conţinuturilor şi tematicii şi elaborarea unor manuale adecvate noilor programe, nivelului de vârstă al elevilor şi cerinţelor lor pentru dimensiunea pragmatică; realizarea unui dialog constructiv şi eficient între asociaţiile reprezentative ale cadrelor didactice şi responsabilii din Ministerul Educaţiei Naţionale în ceea ce priveşte problemele Curriculumului Naţional.

Minodora SUCEA, în  „Gorjeanul”, din 27 mai 2013

Deşi am avut patru alternanţe la guvernare în ultimii 22 de ani, democraţia românească a dat de nenumărate ori semne de oboseală, în loc să se consolideze. Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice continuă să fie la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care furnizează stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni sectare unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale. Nimic nou până aici, veţi spune, căci toate acestea vă sunt prea bine cunoscute.

Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de pieţe dezordonate aflate în goană după profituri mincinoase, constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor de drept din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni.” Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic.

Suntem parcă mult prea dezamăgiţi însă de actuala clasă politică şi de sistemul care a împins România într-o criză generală fără precedent. Nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Ce sunt de fapt schimbările la nivelul conducerilor instituţiilor legislative ale României? Soluţiile de compromis ale unei clase politice dominată de tare precum lipsa de onestitate, secretomania, incapacitatea de a produce legi bune, interesele speciale, contractele preferenţiale şi blocarea accesului oamenilor la cei care iau decizii. Ne pricep la tot și totuși la nimic.

De curând Tania Goncea a vizitat unul dintre cele mai spectaculoase orașe din lume și cel mai modern oraș din Orientul Mijlociu: „Dubai,  orașul viitorului”, cu o infrastructură inovatoare și clădiri mai mult decât impresionante, high tech, celebre în toată lumea pentru strălucirea și aspectul lor futurist.

Sunt acestea suficiente motive pentru care Tania Goncea propune iubitorilor de fotografie din Gorj, la începutul acestei veri, o expoziție inedită despre orașul creat de șeicul Rashid bin Saeed al Maktoum în Emiratele Arabe Unite.

La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, rostea celebrul discurs în care a exclamat „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!”. Astăzi, suntem independenţi doar cu numele. Depindem de măsurile şi deciziile pe care marile puteri de acum, ca şi atunci, le hotărăsc în numele nostru. Şi nu înţeleg de ce ar trebui să fim atât de obtuzi, să afirmăm că suntem mai întâi europeni şi astăzi sărbătorim Ziua Europei, în loc să primeze în memoria naţională colectivă ziua de 9 mai ca fiind Ziua Independenţei de stat a României.

     Tot ce este misterios şi neobişnuit a stârnit dintotdeauna  curiozitatea oamenilor, exercitând, de ce nu, o anume influenţă asupra noastră – un soi de atracţie care stimulează imaginaţia şi de la care cu greu ne-am putea sustrage.

    În anul de graţie 1837, doi locuitori din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru şi socrul acestuia, Stan Avram, aveau să facă întâmplător o descoperire senzaţională şi de un interes arheologic deosebit. Pe una din coastele Muntelui Istriţa, aceştia au descoperit sub un bolovan o impresionantă colecţie de podoabe de aur, însumând nu mai puţin de 22 de obiecte, vase şi ornamente. Cei doi au plănuit comercializarea „comorii”, la un preţ derizoriu, albanezului Anastase Verussi. Acesta, cu mult mai „inventiv” decât descoperitorii tezaurului, a spart, pur şi simplu, cu dalta şi ciocanul, o bună parte din piesele de o inestimabilă valoare, sperând totodată să evite intrarea tezaurului sub jurisdicţia legilor.

    Abia prin 1838-1839, guvernul Ţării Româneşti obţinea câteva informaţii, nu foarte concludente, privind existenţa tezaurului şi a încercat să salveze ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, abia pe la sfârşitul anului 1842, un număr de 12 piese aparţinând tezaurului de la Pietroasa au fost depuse la Muzeul Naţional din Bucureşti. Ulterior, acestea vor fi cunoscute sub un nume impropriu, acela de „Cloşca cu puii de aur”.

     În ultima jumătate a secolului trecut s-au realizat cercetări în acest sens, iar în prezent se merge pe unele considerente conform cărora „Cloşca” din tezaurul de la Pietroasa nu este alta decât fenomenala zburătoare, menţionată în cadrul străvechilor legende şi tradiţii, „Pasărea Pheonix”.

    „Conform teologiei antice – spune dr. Napoleon Săvescu, în lucrarea „Noi nu suntem urmaşii Romei”, Editura Intact, Bucureşti, 2002 – această pasăre a fost un unicat pe întregul mapamond. Ea constituia o zeitate solară consacrată astrului zilei, care trăia perpetu în cicluri vitale, estimate după unii, la 700 de ani.”

     Dacă ar fi să comparăm acum descrierile „Păsării” în viziunea anticilor, cu aspectul „Cloştii”, putem constata faptul că „fibula reprezintă imaginea unei păsări sacre, cam de mărimea unui şoim; întreaga suprafaţă a acestei zburătoare, modelată în aur masiv, fusese iniţial decorată cu felurite pietre preţioase ori semipreţioase roşii, verzi, albastre şi galbene”.

     Putem constata uşor că tezaurul de la Pietroasa, în afară de „Cloşcă”, ar putea fi, de ce nu, chiar cuibul miraculoasei păsări Pheonix. ”De fapt – afirmă dr. Napoleon Săvescu – „puii” sugerează simbolic tocmai eterna renaştere a Pheonixului din propria-i cenuşă.”

     Dar, aşa cum comorile faraonilor egipteni şi-au dovedit „malefica influenţă” asupra tuturor descoperitorilor, mai mult sau mai puţin lacomi, putem confirma că şi în cazul tezaurului descoperit la Pietroasa, existenţa unui blestem crunt este certă. Astfel… Lemnaru, Avram şi Verussi aveau să moară la scurt timp după ilegalităţile comise asupra tezaurului. În iarna anului 1875, comoara este furată din muzeu, de către un seminarist, Pantazescu. Într-o disperată încercare de evadare, după ce fusese reţinut de autorităţi, acesta este împuşcat. Însuşi scriitorul Alexandru Odobescu, se sinucide în mod bizar, la scurt timp după publicarea cărţii „Le Tresor de Petrosa” tocmai la Paris. La începutul secolului XX, guvernul român evacuează tezaurul ţării, inclusiv „Cloşca cu puii de aur”, la Moscova. Reţinută abuziv la Kremlin, strania pasăre se „trezeşte” parcă, iar asupra Rusiei încep să se abată uriaşe nenorociri: are loc o lovitură de Stat bolşevică, iar întreaga familie imperială a ţarului Nicolae al II-lea, autoritate supremă în momentul „preluării” tezaurului, sfârşeşte violent; izbucneşte războiul civil, iar mai târziu milioane de ruşi pier atunci când Germania atacă U.R.S.S. şi încă şi mai mulţi din cauza genocidului ordonat de Stalin. În plus, se crede că mai toţi marii conducători ai României care nu au reuşit, s-au nu au dorit, recuperarea „Păsării Pheonix” din locurile străine cuibului ei, (cazul lui Antonescu, Dej şi Ceauşescu) au sfârşit în urma unei morţi violentă.

     Tezaurul de la Pietroasa poartă un teribil blestem, încrustat pe o verigă. Citită de la stânga la dreapta inscripţia înfăţişează trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, în traducere: „Casa (Neamul) în pace să-ţi fie”, dar, citită pe dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adică: „Blestemat să fie răufăcătorul”.

     Astfel stând lucrurile, pasărea şi cuibul ei ar cam trebui să îşi găsească liniştea pe teritoriul României, dar departe de ochii iscoditori şi lacomi ai oamenilor. Oare dacă ruşii ar ştii toate acestea… ne-ar înapoia tezaurul?

     „Ca să ai o imagine de ansamblu asupra Ierusalimului trebuie să-l priveşti în lumina dimineţii de pe Muntele Măslinilor” – mi-a spus înainte de a pleca în Israel unul dintre apropiaţii care, în urmă cu mai mulţi ani, mersese în pelerinaj la Locurile Sfinte. Nimic din ceea ce ştiam despre oraşul Ierusalim nu avea să se compare cu impresiile de după vizitarea aşa-numitei „cetăţi vechi” considerată sfântă de iudei, creştini şi musulmani deopotrivă.    

     Împărțit după o tradiție seculară în patru zone: „iudaică”, „creștină”, „armeană” (armenii fiind, de fapt și ei creștini) și musulmană, oraşul vechi al Ierusalimului a avut de suferit înfrângeri şi cuceriri din partea unor imperii şi regate: egiptene şi asiriene, babiloniene şi persiene, greceşti şi romane, bizantine şi arabe, şi chiar de cruciaţi. Toţi aceştia, rând pe rând, l-au cucerit şi l-au stăpânit, l-au jefuit şi dărâmat, în veacuri diferite. Aceste urme se văd şi astăzi, căci Ierusalimul, dincolo de imaginea „cetăţii sfinte” este o parte importantă din istoria sângeroasă a omenirii. Iată pentru ce, acest oraş, nu numai că a fost, dar este şi continuă să fie în istorie şi dincolo de istorie. Originea Ierusalimului se pierde în negura vremii. Descoperirile arheologice au putut stabili că prima fundaţie urcă până la începutul celui de-al treilea mileniu î.d. Hr., descoperindu-ne un oraş vechi de peste cinci mii de ani.

     Niciun alt oraş al lumii nu a cunoscut, de-a lungul timpului, atâtea denumiri cu câte a fost personificat Ierusalimul din marea nevoie de a-i găsi unicitatea. Iată doar câteva dintre acestea: Oraşul Păcii, Oraşul Mântuirii, Oraşul Sfânt, Oraşul Domnului, Oraşul Dreptăţii, Oraşul Credinţei, Oraşul Splendorii sau Oraşul prin excelenţă. Arabii l-au numit al Quds (al – Sharif) – sanctuarul nobil.

     Poate nu întâmplător iată, singurul neintrat în conflictul arabo-israelian a rămas numele oraşului ca simbol al sfinţeniei. De pe înălţimea colinelor sale incendiate de crepusculul atâtor veacuri, Ierusalimul nu aşteaptă, ci propune sau mai bine zis provoacă spre o reconsiderare profetică a simbolului cuprins în semnificaţia etimologică a numelui său.

(noiembrie 2010)