Analiza economică a primelor patru luni ale anului 2013, arată că industria românească a avut o creştere viabilă şi aceasta va rămâne unul dintre principalele motoare de creştere ale PIB-ului, datorită calificării forţei de muncă şi costurilor reduse cu producţia. Vorbim desigur de PIB, nicidecum de relansarea industriei ca motor economic principal. Dacă ar fi să analizăm evoluţia economiei româneşti, în raport cu media Uniunii Europene, industria rămâne, în continuare, singurul sector care a prezentat o creştere, fiind nişa prin care România a beneficiat de efectele revenirii mai rapide a cererii externe.

Evident, este nevoie de investiţii, iar acestea deşi întârzie, trebuie să apară. Spunem că întârzie pentru a sublinia că nu ne-am pierdut în totalitate speranţa că va exista o redresare economică, în discuţie intervenind şi amplasarea strategică a ţării noastre. Practic, industria, aşa gârbovită cum pare, şi-a majorat contribuţia la formarea PIB-ului în ultima perioadă prin intermediul exporturilor şi rămâne motorul care susţine economia, potrivit analiştilor. Aceasta, desigur, la nivel teoretic.

În anii următori există perspective de creştere a sectorului construcţiilor pe seama lucrărilor de infrastructură demarate de autorităţi şi în cazul dezvoltării de parteneriate public-private, consideră aceiaşi specialişti. În ceea ce priveşte comerţul şi serviciile financiare-imobiliare, acestea vor înregistra creşteri modeste pe termen mediu, deoarece consumul privat va rămâne afectat de criza financiară, în condiţiile în care ritmul de creştere al veniturilor va fi lent.

Astăzi avem nevoie de o reluare a creşterii economice pe baze sănătoase, care să nu mai creeze dezechilibre externe. România nu are însă prea multe surse financiare la dispoziţie pentru a finanţa o creştere economică sustenabilă, exceptând fondurile europene, unde evoluţia în ultimii doi ani a fost dezamăgitoare, iar țara noastră nu pare capabilă să absoarbă noile fondurile.

Sâmbătă, 27 aprilie 2013, Fotoclubul C.N.E.T. a expus 45 de fotografii grupate sub genericul „Macro”, la Școala Gimnazială „Antonie Mogoș” din Ceauru-Bălești, în cadrul complexului de manifestări prilejuite de desfășurarea Concursului Național Interdisciplinar „Vertical”, ediția a VII-a. Lucrările fotografice au fost admirate de cei peste 200 de participanți la concurs, în deschiderea competiției. Au expus fotografii: Andreea Denisa Vlădulescu, Luiza Feroiu, Adelina Gigă, Ivona Garoafă, Cristina Pietroi, Florina Mazăre, Luiza Ghigeanu, Andreea Popescu, Roxana Vasile, Tania Goncea, Denisa Roșu și Andrei Popete-Pătrașcu.

Joi, 25 aprilie 2013, începând cu ora 17.00, Sala Expozițională „Florin Isuf” a Centrului Județean pentru Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale Gorj a găzduit în prezența unui public numeros vernisajul expoziției de icoană și fotografie intitulată „Credință… și flori”.

Amfitrionul evenimentului, distinsul scriitor și om de cultură Ion Cepoi, director al Institutului Cultural Român – Filiala Oltenia, a prezentat lucrările expuse în cadrul expoziției și autorii acestora: icoane realizate de Pompiliu Ciolacu, Ilie Alexandru, Ana şi Gheorghe Ecovescu, precum și fotografii ale membrilor Fotoclubului C.N.E.T. din cadrul Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu.

Ideea expoziției „Credință… și flori” aparține artistului fotograf Teodor Dădălău, cel care a făcut ca pentru două săptămâni, în preajma Sfintelor Sărbători Pascale, târgujienii să poată admira lucrările de artă religioasă și fotografiile cu flori și troițe pe care autorii expoziției le propun iubitorilor de frumos.

„Invitația domniei sale adresată Fotoclubului C.N.E.T. de a expune lucrări fotografice în care subiectul să fie florile și troițele a fost onorată de membrii fotoclubului nostru, cu atât mai mult cu cât se apropie și Sărbătoarea Floriilor. Apreciem munca domnului Teodor Dădălău, cel care pentru liceenii pasionați de fotografie de la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” este un model prin dăruirea și lucrările pe care le realizează. În numele Fotoclubului C.N.E.T. îi mulțumim pentru încrederea acordată și îl asigurăm de întreaga noastră prețuire. Majoritatea lucrărilor fotografice expuse de elevii noștri fac parte dintr-o expoziție mai amplă, intitulată „Macro”, însă de această dată am optat doar pentru fotografiile florale. Este poate momentul să mărturisim și faptul că începând de anul viitor ne propunem să organizăm un Salon de Artă Fotografică pentru liceeni în memoria regretatului Traian Dădălău, cel care prea devreme a părăsit această lume, dar care prin talentul și lucrurile frumoase pe care le-a realizat rămâne o flacără încă arzând pe care nu o putem da uitării”, ne-a declarat prof. Andrei Popete-Pătrașcu.

Timpul ne arată de fiecare dată cât de neputincioşi ne găsim în faţa sa. Urme ale trecutului rămân pentru totdeauna în gândul nostru, fără a le putea face măcar pierdute. Unii dintre noi par să se fi obişnuit cu ideea că moralitatea este din start o cauză pierdută şi acţionează ca atare. Nu suntem încă suficient de puternici să depăşim unele prejudecăţi.

Să le dăm crezare celor care afirmă că România e ţara tuturor posibilităţilor. Noroc că trăim aici şi ştim mai bine decât oricine altcineva ce însemnă să fii român, cu bune şi rele. De fiecare dată se schimbă ceva. Pierdem ceva, câştigăm ceva… şi tot aşa. Mai plictisiţi ca oricând de acest joc stupid în care investim iluzii şi culegem dezamăgiri, ne predăm destinului, fără a cere nimic în compensare, vorba poetului… de vorbă cu timpul. Ne trezim secătuiţi de simţăminte şi beţi de tăcere, orbecăim după nurii unui trai altfel decât cel suportat sisific de propria noastă conştiinţă…

Scrijelim apoi la masa unei tăceri asurzitoare unele netrebnicii care nu ne cad tocmai bine la suflet. Oblic şi nu perpendicular, aşa cum am învăţat la şcoală, ne prăbuşim în noi cu fiecare trecere a clipei-infinit.

Sub egida Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, a Muzeului Judeţean Argeş, Primăriei Municipiului Argeş, Asociaţiei de Vexilologie „Tricolorul” şi a Inspectoratului Şcolar Judeţean Argeş, oraşul Piteşti a devenit pentru o săptămână, la mijlocul lunii iulie 2012, agora muzei Clio, în vecinătatea Curţii Domneşti din Argeş, găzduind Lectoratul de vară al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

Graţie eforturilor Filialei Argeş de a organiza aceste cursuri, peste 25 de istorici din întreaga ţară au participat la veritabilele lecţii de istorie, credinţă şi legendă la Tutana, Curtea de Argeş, Câmpulung, Nămăieşti, Poienari, Conacul Goleştilor, Jidova sau Mateiaş.     

Deschiderea festivă a cursurilor s-a desfăşurat la Muzeul Judeţean Argeş în prezenţa autorităţilor locale, a conducerii Societăţii de Ştiinţe Istorie din România, dar şi a numeroşi iubitori de istorie din întreaga ţară. Au rostit alocuţiuni de bun venit: Ion Popa – vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Argeş prof. univ. dr. Bogdan Murgescu – preşedintele S.Ş.I.R., prof. dr. Bogdan Teodorescu – secretar general S.Ş.I.R., Constantin Vărăşcanu – Filiala Argeş S.Ş.I.R., George Rotaru – preşedintele Asociaţiei de Vexilologie „Tricolorul”. Acesta din urmă a oferit înscrisuri de onoare tuturor filialelor S.Ş.I.R. participante la Cursurile de vară şi  a prezentat o serie dintre materialele şcolare auxiliare pe care domnia sa le pune la dispoziţia cadrelor didactice care predau istorie, în cadrul Expoziţiei de Logistică Educaţional – Vocaţională „E.L.E.V. 2012-2013”. 

Programul, unul variat ca de fiecare dată, a alternat mesele rotunde, simpozioanele şi conferinţele cu excursiile tematice şi vizitele de documentare. 

În prima zi a Lectoratului de vară al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România desfăşurat la Piteşti au susţinut comunicări şi lucrări ştiinţifice, distinse cadre universitare, cercetători şi istorici, amintind aici pe prof. univ. dr. Alexandru Barnea şi prof. dr. Dragoş Măndescu care au conferenţiat despre problematica controversată a abordării istoriei vechi româneşti de către reprezentanţii curentului „dacist”, dar şi comunicări susţinute de prof. dr. Gabriel Marina şi prof. dr. Nadia Manea.

Marţi, 17 iulie 2012, în a doua zi a Cursurilor de vară organizate sub egida Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, istoricii prezenţi la Piteşti au luat parte la Sesiunea de comunicări de istorie locală, susţinută de cercetătorii şi documentariştii argeşeni cu luări de cuvânt de înaltă ţinută ştiinţifică.

În cadrul acestui lectorat de vară, membrii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România au luat parte la excursii de documentare în locuri încărcate de istorie şi spiritualitate ale Argeşului de ieri şi de astăzi, la Curtea de Argeş Biserica Domnească, Mănăstirea Curtea de Argeş, Cetatea Poenari, Vila Florica şi Capela familiei Brătianu, Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti – Mănăstirea Nămăieşti, Castrul Roman Jidava, Muzeul de istorie, Biserica Domnească „Negru Vodă” şi Mausoleul Mateiaş.   

Astfel, în cea de-a treia zi a Cursurilor de Vară, gazdele argeşene au organizat o primă excursie la obiective istorice precum Biserica de la Tutana, Curtea de Argeş – Biserica Domnească (în naos aflându-se mormântul lui Vlaicu Vodă, recent deshumat pentru recoltarea ADN-ului) şi Mănăstirea Curtea de Argeş, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură ecleziastică din Țara Românească, care în decursul secolelor a oferit lumina și cultura poporului român, Cetatea Poienari, aflată la 4 km distanţă de barajul Vidraru, în vârful muntelui Cetăţuia, la o altitudine de 850 m, protejată de pante abrupte,

Participanţii la Cursurile de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România au fost impresionaţi în mod deosebit de  Mănăstirea Curtea de Argeş, sfântul locaş având o deosebită însemnătate și valoare istorică. În imediata vecinătate a mănăstirii, se află un izvor, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole”. Această denumire poartă peste timpuri povestea meșterului legendar, care, neputând coborî de pe biserică după terminarea ei – luându-i-se scările – și-ar fi făcut aripi din șindrilă și, similar mitului lui Icar, a sărit de pe acoperișul sfântului locaș, la temelia căruia se spune că-și zidise propria soție. În locul în care s-ar fi prăbușit, sufletul său s-ar fi preschimbat într-un izvor. De la „Fântâna lui Manole” se vede, spre apus, fosta bolniță a mănăstirii, monument istoric, despre care un document existent scrie că „se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524”. Mănăstirea Curtea de Argeș este și necropolă regală, începând cu anul 1914, aici fiind înmormântați regii și reginele României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, precum și Carol al II-lea (nu însă și Regina Elena, care este înmormântată la Lausanne, Elveția).

Un alt obiectiv istoric apreciat de participanţii la Cursurile de vară a fost Cetatea Poienari, cunoscută şi sub denumirile de „Cetatea lui Vlad Ţepeş” sau „Cetatea lui Negru Vodă”, veritabil „cuib de vulturi al vitejilor de temut”. Despre aceasta, mărturiile istorice menţionează că făcea parte în secolele XIV-XV dintr-un lanţ de fortificaţii ce apărau hotarul nordic al Ţării Româneşti. Ascunsă între munţi, bătrâna cetate îşi tăinuieşte încă secretele, deşi, mai nou, e scormonită cărămidă cu cărămidă de admiratorii celebrului personaj căruia Bram Stoker i-a dat viaţă, Dracula. La această cetate am ajuns, urcând toate cele 1480 de trepte din beton care şerpuiesc printr-o răcoroasă pădure de fagi. Ridicată de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare complexă, servind ca loc de adăpostire a domnilor, a visteriei ţării, dar şi de temniţă pentru boierii vinovaţi de „hiclenie” (trădare).

Cetatea este menţionată pentru prima oară într-un document emis de Ludovic al V-lea în care regele ungur le cere sibienilor să execute reparaţii în vederea folosirii cetăţii ca punct de rezistenţă împotriva turcilor. Cetatea se află la 4 km distanţă de barajul Vidraru, în vârful muntelui Cetăţuia.

Acum peste 700 de ani exista doar un turn din piatră brută, dar în secolul al XIV-lea, fortificaţia a fost îmbracată cu ziduri groase din piatră căptuşite în părţile superioare cu cărămidă. Atestările istorice au demonstrat că Vlad Ţepes s-a ingrijit de refacerea cetatii.

În „Letopisetul Cantacuzinesc” se spune că cetatea a fost ridicată din porunca lui Vlad Ţepes care, voind să pedepsească pe boieri: „pe toţi i-a dus la Poenari şi au lucrat la cetate până li s-au spart hainele dupre ei”, însă această întâmplare este legată doar de refacerea sau completarea ei ulterioară.

Ultima restaurare a cetăţii a fost făcută între anii 1969-1972, când s-au consolidat şi înălţat zidurile, s-au construit trepte de acces care permit vizitarea în cele mai bune condiţii a întregii fortăreţe.

O mare parte din porţiunea nordică a zidului nu se mai păstrează prăbuşindu-se odată cu stânca pe care se sprijinea, la cutremurul din 1915. Construcţiile sunt ridicate direct pe stâncă, folosindu-se bârne de stejar pentru nivelare şi coeziune, în aşa fel încât, din cauza pantei abrupte, la exterior înălţimea lor este mult mai mare. Încăperile interioare ale turnurilor semicirculare au partea superioară la aproximativ acelaşi nivel cu cel de călcare al interiorului cetăţii după nivelare, iar ele sunt pardosite cu cărămizi dreptunghiulare, la nivelul podelei fiind aflându-se deschideri de tragere pentru artilerie. La o înălţime de 3,5 m în interiorul turnurilor semicilindrice era amenajat un culoar de strajă ori o platformă, precum ne lasă să înţelegem urmele grinzilor de lemn în zidul turnurilor amintite.

Un alt obiectiv vizitat de istoricii participanţi la Cursurile de vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice a fost Mănăstirea Tutana, aşezată la marginea satului cu acelaşi nume, sfânt locaş ce poartă hramul Cuviosul Atanasie Athos. Perioada dintre sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea, reprezintă monumentul zidirii primei Biserici Tutana, cu o arhitectură asemănătoare celei de la Vodiţa, Tismana sau Biserica Stelea din Târgovişte. Pe locul mănăstirii de astăzi, în secolul al XIV-lea existând o sihăstrie de călugări. Cei dintâi sihaştri de aici erau de la Cotmeana care, la rândul ei era închinată unor mănăstiri de la Muntele Athos. Acest lucru este sugerat, printre altele, şi de faptul că Vlaicu Vodă avea legături cu „Marea Lavră” căreia îi donează o icoană care s-a păstrat până în zilele noastre, reprezentându-l pe Sfântul Atanasie al Athonului.

În anul 1613, Radu Vodă Mihnea, nepotul lui Alexandru Mircea – ctitorul de la 1568 – şi fiul lui Mihnea Turcitul începe lucrările de refacere a mănăstirii aruncată în aer de Sinan Paşa în anul 1595. Biserica pe planul celei a Mănăstirii Argeşului e dată în funcţie la 1614 şi sfinţită de Chiril Lucaris patriarhul Constantinopolului. Ea e închinată Mănăstirii Ioan de la Sfântul Munte. La data de 2 iunie 1621 Radu Mihnea închina Mănăstirea Tutana, Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti. El va rectitori şi clădirile incintei Mănăstirii Tutana între anii 1620-1621. Tot în acest an, Radu Mihnea va da un hrisov de întărire a moşiilor Mănăstirii Tutana.

În cea de-a patra zi a Cursurilor de vară gazdele argeşene au oferit participanţilor o nouă excursie de documentare. Cei 25 de istorici din întreaga ţară au vizitat: Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii de la Goleşti, Vila Florica şi Capela familiei Brătianu, oraşul Câmpulung Muscel, Casa memorială „George Topârceanu”, Mănăstirea Nămăieşti, Mausoleul de la Mateiaş şi Castrul Roman de la Jidova.

Astfel, în dimineaţa zilei de 19 iulie, am ajuns la Muzeul Goleşti înfinţat în 7 iunie 1939, de Regele Carol al II-lea, sub numele de Muzeul Dinicu Golescu, şi dezvoltat de-a lungul anilor cu noi expoziţii de bază, care reflectă, atat istoria familiei, cât şi istoria culturii şi civilizaţiei tradiţionale româneşti, fiind compus din Ansamblul Feudal şi Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii de la Goleşti.

 Conacul Goleştilor a fost construit în anul 1640, de Stroe Leurdeanu, cu ajutorul meşterului Stoica, acesta fiind singura construcţie laică feudală fortificată din ţară. Ştiind cât de schimbătoare erau vremurile, Stroe înconjoară conacul cu ziduri înalte de cărămidă, iar în turnurile de apărare instalează tunuri. Zidurile groase, etajul din paiantă, monumentalitatea, dar şi eleganţa conacului prefigurează apariţia construcţiilor din perioada brâncovenească.

În 1646, Stroe Leurdeanu ridică biserica din vecinătatea conacului, care îmbină cu fineţe influenţele munteneşti cu cele din Moldova, din Armenia şi din Orientul apropiat. Sistemul de fortificaţii ale conacului cuprinde zidurile cu contraforturi şi metereze şi are forma unui patrulater, ce prezintă în colţuri câte un turn rotund din cărămidă, în interiorul căruia, pe o platformă din lemn, puteau sta soldaţii în poziţie de tragere.

Secţia Pedagogică a muzeului cuprinde „Şcoala slobodă obştească”, înfiinţată de marele cărturar Dinicu Golescu. Aceasta oferea copiilor săraci din împrejurimi şansa să înveţe alături de cei bogaţi. Manualele erau gratuite şi, pentru prima dată, erau primite la învăţătură şi fetele, alături de băieţi.

 A fost prima şcoală modernă cu predare în limba română şi a funcţionat în perioada 1826 – 1830. În şcoală sunt expuse, atât piese de mobilier, cât şi manuale din perioada lui Spiru Haret.

 Alături de şcoală se află Foişorul lui Tudor Vladimirescu, folosit pentru supravegherea împrejurimilor. Aici şi-a trăit ultimele zile de libertate pandurul gorjean, între 18 şi 21 mai 1821. Retrăgându-se dinspre Bucureşti spre munţii Olteniei, Tudor şi-a instalat tabăra la Goleşti, fiind în bune relaţii cu boierii Goleşti. Din nefericire, aici a căzut victimă unui complot pus la cale de către membrii Eteriei şi de către unii dintre pandurii săi, nemulţumiţi de atitudinea foarte severă pe care acesta o avea faţă de orice act de indisciplină. Capturat de oamenii lui Alexandru Ipsilanti, a fost dus spre Târgovişte pentru a fi judecat, însă pe drum a fost asasinat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.

Lângă turn se află Bolniţa (în prezent, folosită ca sală de expoziţii temporare), aşezământ destinat celor bătrâni, bolnavi şi săraci. A fost înfiinţată de marele ban Radu Golescu şi întreţinută pe cheltuiala sa.

În apropierea conacului se află parcul Goleştilor, unde exista, în vechime, un eleşteu traversat de un pod din lemn de mesteacăn, un foişor şi statui din piatră, după moda vremii.

În apropierea Ansamblului Feudal, Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii de la Goleşti găzduieşte Secţia în aer liber a acestui muzeu care se întinde pe o suprafaţă de circa 10 hectare şi are în componenţa sa peste 35 de gospodării ţărăneşti (7 gospodării viticole şi 7 pomicole pentru Oltenia şi Muntenia, o gospodărie viticolă din Dobrogea, 4 gospodării viticole şi 4 pomicole pentru Moldova, 6 gospodării viticole şi 5 pomicole pentru Transilvania) împărţite în două sectoare, care reprezintă, totodată, şi două moduri de rezolvare expoziţională: un sector în aer liber, care înfăţişează civilizaţia ţărănească de la mijlocul veacului al XIX-lea din principalele zone viticole şi pomicole ale ţării, precum şi un sector pavilionar, menit să prezinte, prin obiecte autentice şi elemente auxiliare specifice, istoria viticulturii şi pomiculturii de pe teritoriul ţării, din cele mai îndepărtate veacuri până în zilele noastre, incluzând, evident, şi perspectivele de dezvoltare ale celor două ocupaţii.

Cel mai important sector al muzeului îl constituie gospodăriile ţărăneşti aduse din principalele zone viticole şi pomicole ale ţării, grupate sub forma unui sat românesc. Fiecare gospodărie viticolă sau pomicolă înglobează în cadrul ei: casa de locuit, dependinţele, instalaţiile şi uneltele de lucru specifice, necesare pentru practicarea diferitelor îndeletniciri: agricultura, creşterea animalelor, albinăritul etc.

Am părăsit complexul muzeal de la Goleşti, nu fără a imortaliza în câteva fotografii veritabilele bijuteriile arhitecturale ale vieţii tradiţionale româneşti.

Următorul popas documentar avea să ne aducă mai aproape de istoria politică a României de altădată, acasă la dinastia Brătienilor, la Vila Florica de la Ştefăneşti.

Fostul sat Florica din Ştefăneşti este locul unde s-au născut, au trăit sau au murit mulţi dintre membrii familiei Brătianu, pe vastul domeniu care cuprinde, pe lângă vilă, şi o fermă, o biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi o capelă. Aflate pe DN 7, la câţiva kilometri de ieşirea din Piteşti spre Târgovişte, conacul şi satul au fost numite în amintirea primei fiice a lui I.C. Brătianu, care a murit de difterie în anul 1865, când nu împlinise încă trei ani.

Vila este considerată unul dintre cele mai frumoase domenii boiereşti din România, care a fost păstrată foarte bine până în prezent. În timpul regimului comunist, însă, numeroase obiecte din interior – cărţi şi piese de mobilier – au fost scoase din vilă şi pierdute ori distruse.

Toate construcţiile domeniului Brătienilor sunt operele lui Ion C. Bratianu şi ale fiului său, Ion (Ionel) I.C. Brătianu. Clădirile sunt construite în stil arhitectonic neoromânesc, iar conacul are în prezent aproape 20 de camere. Vechiul conac datează însă de la jumătatea secolului al XIX-lea.

Regii Carol I, Ferdinand I şi Carol al II-lea, reginele Elisabeta şi Maria, mareşalul Averescu, fraţii Golescu, C.A. Rosetti, D.A. Sturdza, I.G. Duca, Constantin Argetoianu sau Barbu Ştirbei au fost printre oaspeţii vilei Florica, de-a lungul deceniilor. Totodată, aici s-au luat decizii importante în ceea ce priveşte istoria ţării din a doua jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX.

Aceeaşi zi a prilejuit şi o altă vizită. La câţiva kilometri nord-vest de Câmpulung, la o altitudine de aproape 800 de metri, se află în vecinătatea Casei memoriale „George Topârceanu”, mănăstirea Nămăieşti. Am ajuns în după-amiază unei zile însorite de iulie pe prispa casei celui care în anul 1916 tipărea la Bucureşti volumul „Balade vesele şi triste”, apoi ne-am recules preţ de câteva momente în biserica de piatră a Nămăieştilor.

Situată într-o zonă de un pitoresc deosebit, o zonă cu străvechi urme istorice, mănăstirea Nămăieşti este unul dintre cele trei aşezăminte monahale rupestre ce alcătuiesc un triunghi echilateral cu latura de 20 de km, celelalte două fiind mănăstirile Cetăţuia şi Corbii de Piatră.

Intrarea în mănăstirea Nămăieşti se află în apropierea şoselei care străbate satul cu acelaşi nume, peste drum de casa memorială „George Topârceanu”. Drumul îngust urcă printre casele în care locuiesc maicile ce duc aici viaţa monahală. Treptele se opresc sus la biserica săpată în stâncă. Din generaţia vârstnică aflăm că aici a mai rămas Maica Cornelia Colţea, cea  care este şi ghidul mănăstirii. Date exacte în legătură cu întemeierea mănăstirii şi a bisericii săpată în piatră nu se cunosc. Legendele transmise oral, din moşi strămoşi, în satul Nămăieşti, pomenesc chiar de numele domnitorului Negru Vodă. Tot tradiţia ne povesteşte şi despre ctitorul anonim al bisericii: Se zice că un cioban păştea oile prin partea locului. Ajungând la stâncă în care a fost apoi săpată biserica, ciobanul a făcut un popas la poalele muntelui, la marginea pădurii, pe această piatră mare, rămânând cu oile aici peste noapte. Ciobanului i s-a arătat în vis Maica Domnului care i-a spus: „Scoală-te, sapă sub tine şi vei găsi o icoană într-o bisericuţă de piatră. Aici vei face tu biserică în cinstea şi slava Intrării în Biserică a Sfintei Fecioare Maria, izvor de viaţă şi de tămăduire”. Trezindu-se din acest vis ciobanul a început să sape cu râvnă şi după trei zile şi trei nopţi a dat de o bisericuţă de piatră, în formă de peşteră, cu icoane şi odoare bisericeşti.

Astăzi, se presupune că biserica din grotă, săpată în piatră, în stanca muntelui, datează din timpul când creştinismul se propovăduia în taină, în grote, din cauza persecuţiilor, poate chiar din epoca primilor daci creştinaţi.

Biserica, stăreţia şi o parte din chilii au suferit din cauza incendiilor provocate de bombele căzute în zonă în timpul primului război mondial. Pe pereţii bisericii săpate în stâncă încă se pot vedea picturi murale, neîndemânatic realizate, cu figuri de sfinţi şterse în pridvorul sudic, în timp ce interiorul bisericii nu este pictat. Pe pereţi sunt însă atârnate icoane, iar în afara bisericii, lângă peretele de stâncă, se află mormintele unor preoţi care au slujit aici în ultimele două secole.

Am părăsit sfântul locaş de la Nămăieşti şi Casa memorială a poetului George Topârceanu îndreptându-ne spre o nouă destinaţie: Mausoleul Eroilor din comuna Valea Mare-Pravăţ, judeţul Argeş, cunoscut şi sub numele de Mausoleul de la Mateiaş. Monumentul este dedicat eroilor din Războiul de Întregire Naţională dintre anii 1916-1918, fiind situat pe Drumul european E574 (DN 73), la 11 km de Câmpulung spre Braşov, pe Dealul Mateiaş. A fost realizat între anii 1928-1935, în principal din calcar de Albeşti, fiind compus din două corpuri: primul, orizontal, adăposteşte osuarul, pe pereţii căruia sunt montate plăci de marmură cu numele unor militari căzuţi la datorie; al doilea, vertical, are forma unui turn cu foişor, spre care duce o scară în spirala. În mausoleu sunt depuse, în 31 de cripte, osemintele a peste 2.300 de militari români.

În după-amiaza aceleaşi zile a Cursurilor de Vară organizate la Piteşti, am ajuns şi la castrul roman de la Jidava (Jidova, sau Sidova). Castrul făcea parte din linia fortificată Limes Transalutanus, ale cărui ruine se află pe teritoriul fostului sat Apa Sărată, în prezent înglobat în orașul Câmpulung, județul Argeș.

Castrul este considerat ca fiind cel mai important fort de apărare de pe Limes Transalutanus, având rolul de a controla drumul ce trecea prin Pasul Bran. A fost construit între anii 190-211, în timpul împăraților Commodus și Septimius Severus, fiind singurul castru de piatră de pe Limes Transalutanus.

Mistuit de un incendiu devastator între anii 244 – 245 ca urmare a invaziei carpilor, care au distrus aproape în întregime fortificațiile de pe limesul Transalutan, Castul roman de la Jidava a fost descoperit în anul 1876 de către arheologul Dimitrie Butculescu care a realizat și o primă cercetare a acestui castru. Cercetările arheologice sistematice au început din anul 1962. S-au descoperit o parte a construcțiilor din interiorul castrului și zidul de incintă. Zidurile au fost consolidate iar zidul de incintă de pe latura de sud a fost supraînălțat refăcându-se turnul de curtină. De asemenea a fost reconstituit hypocaustum-ului din praetorium.

În zona castrului s-au descoperit monende, unele dintre ele fiind din timpul împăratului Gordian al III-lea, cărămizi cu inscripții în latină ce aveau dimensiunile aproximative de 42/28/6,5 cm, vârfuri de săgeți, vase de lut și diferite scoabe, piroane, cârlige metalice. În interiorul castrului există un muzeu permanent ce expune numeroasele obiecte descoperite pe teritoriul castrului. În prezent, ruinele castrului roman Jidava sunt valorificate turistic de Muzeul Județean Argeș.

Periplul nostru documentar s-a încheiat la Muzeul Judeţean Argeş în zilele de 20-21 iulie, cu expuneri şi dezbateri metodice, concluzii şi festivitatea de premiere a lucrărilor istorice publicate în anul 2011 de către membrii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

În cadrul ultimei zile a Cursurilor de vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, conducerea societăţii a oferit distincţii tuturor participanţilor: un „Vexillum in Honoris Nicolae Bălcescu”, cu prilejul Lectoratului de Vară al profesorilor de istorie, desfăşurat în Anul „Nicolae Bălcescu”, în Piteşti – Argeş şi capitalele Ţării Româneşti, Câmpulung – Curtea de Argeş. 

Deasemenea au fost înmânate şi premiile anuale ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. Întrunită în şedinţa Biroului Executiv din data de 16 iulie 2012 la Piteşti, conducerea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România  a decis în unanimitate atribuirea următoarelor premii: Diplome de excelenţă: domnul prof. Nichita Adăniloaie, la împlinirea vârstei de 85 ani, domnul prof. Ioan Mitrea, la împlinirea vârstei de 75 ani, domnii prof. Mihai Pârvulescu şi Dumitru Tomoni, pentru organizarea Cursurilor de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Timişoara 2011, Preotul paroh Petru Moga de la Parohia „Sf. Nicolae”, cartierul Slobozia, din Câmpina, jud. Prahova, domnii prof. Constantin Vărărşcanu şi Spiridon Cristocea, pentru organizarea Cursurilor de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Piteşti 2012, Premiul „Gheorghe I. Brătianu”: doamna prof. Dorina Nichifor şi domnii Gheorghe Nichifor şi Andrei Popete-Pătraşcu, pentru lucrarea „Aspecte ale vieţii cotidiene în mărturii ale vremii (1938-1947)”, domnul prof. Relu Stoica, pentru lucrarea „Contribuţii bibliografice la istoria judeţului Buzău”, Premiul „A.D. Xenopol”: domnul prof. Ştefan Grigorescu, pentru lucrarea „Căpitanii lui Mihai Viteazul”, domnul prof. Constantin Vlad, pentru lucarea „Carol al II-lea o speranţă neîmplinită”, domnul prof. Andrei Florin Sora, pentru lucrarea „Servir l’ état Roumain. Le corps préfectoral, 1866-1940”, Premiul „Constantin C. Giurescu”: doamna prof. Oltea Răşcanu Grămăticu, pentru lucrarea „Monografia Filialei Bârlad a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România”, domnul prof. Mihai C. Adafini, pentru lucrarea „Sfânta lumină  a învăţăturii şi apostolii ei. Istoria şcolii pancene (1856-2011)”, doamna prof. Mariana Vânătoru şi domnul prof. Marian Vânătoru, pentru lucrarea „Monografia şcolii din comuna Peretu, judeţul Teleorman (1823- 2010)”, domnii prof. Nicolae Ionescu şi Marin Maronescu, pentru lucrarea „Monografia Liceului Teoretic „Mihail Kogălniceanu” Vaslui (1890-2010)”, domnul prof. Ioan Magear, pentru lucrarea „Monografia Liceului Teoretic „Mircea Eliade” din Reşiţa”, domnul prof. Nicolae Cristea, pentru lucrarea „Imaginea publică a monarhiei în România (1866-1947)”, domnul prof. Ghe. Cârştina, pentru lucrarea „Dragoslavele”, Premiul „Aurelian Iordănescu”: Revista „Zargidava”, nr. 10  Filiala Bacău S.Ş.I.R., Revista „Tezaur”, nr. 9, editată de Filiala Buzău S.Ş.I.R., Revista „Historia C.N.E.T.”, nr. 8-9, editată de Filiala Gorj S.Ş.I.R., Revista „Histroica. Antologie de studii şi articole de istorie” – 10 ani de la apariţie, editată de Filiala Dolj S.Ş.I.R., Revista „Istorie şi societate. Studii şi comunicări”, vol. II, editată de Filiala Prahova S.Ş.I.R. şi „Anuarul Filialei Câmpina S.Ş.I.R.”, vol. II, 2011.

Încheim aceste rânduri încă purtând parfumul de iulie al zilelor petrecute în Ţara Argeşului, în compania colegilor profesori de istorie, membri ai Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. Aducem mulţumirile cuvenite şi întreaga gratitudine organizatorilor, domnilor Constantin Vărăşcanu şi Spiridon Cristocea, dar şi conducerii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, cu deplina convingere că şi în acest an cursurile au constituit un succes deplin. 

De curând am realizat câteva fotografii pe locul fostului Lagăr de la Târgu-Jiu. Ceasul solar realizat în urmă cu şapte decenii de refugiaţii polonezi este astăzi ultima urmă a existenţei lagărului. Regretatul profesor de fizică şi iubitor de istorie, Vasile Antonie,  oferea în urmă cu patru ani câteva informaţii despre funcţionarea acestui ceas inedit: „Principiul acului solar este următorul: există un ac indicator care lasă umbră, în funcţie de mişcarea soarelui, pe anumite direcţii şi în funcţie de orientarea acului indicator, umbrele coincid chiar cu orele. Ideea ceasului solar a pornit de la Copernic, polonez de origine, care a fost la un moment dat la o mănăstire şi a avut ideea asta, construind-o la o catedrală, modelul fiind luat, mai apoi, şi de altele. Acul indicator trebuie să fie pe direcţia de rotaţie a Pământului orientat spre Steaua Polară, paralel cu axa N-S a Pământului, şi înclinarea trebuie să fie de aşa natură încât unghiul dintre acul indicator şi orizontala locului să fie egal cu latitudinea la care se pune ceasul respectiv. Totodată, deoarece Pământul se roteşte în jurul axei sale, se poate marca pe suprafaţa orizontală poziţia umbrei la diferite ore ale zilei. Chiar dacă nu stă şi nici nu rămâne în urmă, ceasul solar este funcţional doar pe timpul zilei şi când cerul este senin, fiind astfel inutil pe timp de noapte.”

În România anului 2013, nu parcurgem doar o perioadă de post-criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire, sau au fost transformate în unele de compromis. Deşi am avut patru alternanţe la guvernare în ultimii 23 de ani, democraţia românească dă semne de oboseală, în loc să se consolideze. Vorbim despre  soluţiile de compromis ale unei clase politice dominată de tare precum lipsa de onestitate, secretomania, incapacitatea de a produce legi bune, interesele speciale, contractele preferenţiale şi blocarea accesului oamenilor la cei care iau decizii.

Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice este la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care furnizează stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni sectare unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale. Nimic nou până aici, veţi spune, căci toate acestea vă sunt prea bine cunoscute.

Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de pieţe dezordonate aflate în goană după profituri mincinoase, constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor de dreapt din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni.” Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic.

Considerând că Ziua Mondială a Monumentelor și Siturilor Istorice (18 aprilie) oferă şansa apropierii tinerilor de un domeniu sensibil, a cărui vulnerabilitate reclamă măsuri imperative pentru protecţia şi conservarea sa, Societatea de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj, alături de Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” și Fotoclubul C.N.E.T. vor organiza o vizită de documentare la ansamblul arhitectural-istoric Cornea Brăiloiu din Vădeni, compus din biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” și casa boierească, ambele obiective fiind incluse pe lista monumentelor istorice din România.

Cele două edificii au fost ctitorite de banul Olteniei, Cornea Brăiloiu, la sfârşitul secolului al XVII-lea, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” fiind cea mai veche construcţie religioasă a Târgu-Jiului, dar şi cea mai veche „biserică de zid” din judeţul Gorj (fondată în anul 1694, conform surselor istorice). Prevăzută iniţial cu drugi puternici de lemn, aşezaţi în zid, care închideau porţile, precum şi cu o tainiţă (cameră secretă) situată sub clopotniţă, biserica a fost concepută mai degrabă ca o fortăreaţă – pentru refugiu în caz de primejdie – arătând ingeniozitatea constructorilor în a crea populaţiei mijloace de a se feri din calea primejdiei turceşti, dar nu numai. Construcţia, în stilul tradiţiei bizantine, impresionează prin masivitate, înfăţişare severă, precum şi prin bogăţia picturii în frescă din interior. Situată în apropierea casei lui Cornea Brăiloiu, ridicată şi aceasta la începutul secolului al XVIII-lea, Biserica de zid cu patronajul Adormirea Maicei Domnului, aşa cum apare denumită în actul de donaţie emis în anul 1902 de către Maria Pleniceanu, cu acordul soţului, Dumitru Pleniceanu (ultimii proprietari ai sfântului lăcaş de cult), este declarată monument istoric. În prezent biserica este inclusă pe lista monumentelor istorice (cod GJ-II-m-A-09185.02), reprezentând o construcţie extrem de interesantă din punctul de vedere al istoriei arhitecturii şi artei eclesiastice româneşti.

Filiala Gorj a S.Ş.I.R. va organiza în perioada 24-25 mai 2013 Consiliul Naţional al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. Vor fi prezenţi la Târgu-Jiu, reprezentanţi ai tuturor filialelor S.Ş.I.R. Consiliul Național coordonează activitatea S.Ş.I.R. în intervalul dintre două conferințe naționale și este convocat de președintele S.Ş.I.R. o dată pe an sau ori de câte ori este nevoie. În ultimii ani, reuniunile sale s-au desfășurat la București (2008), Câmpina (2009), Reșița (2010), Mioveni (2011) şi Bucureşti (2012).

Sub egida Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu şi a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj, de la începutul anului 2010, apare la Târgu-Jiu, în format electronic şi tipărit revista „Historia C.N.E.T.”, ajunsă astăzi la numerele 1-2 (13-14) / 2013. Vorbim despre un proiect mai vechi al Filialei Gorj a  Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, acela de atragere a tinerilor pasionaţi de istorie şi editarea unei publicaţii de specialitate. Prestigiul pe plan local şi naţional de care Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu se bucură astăzi, înseamnă nu doar recunoaşterea asumantă a meritelor pe care acest aşezământ de educaţie şi ştiinţă le-a obţinut de-a lungul ultimelor decenii în slujba înzestrării tinerilor, cu deprinderi de înaltă ţinută profesională şi morală. Mai mult, avem în faţă o unitate şcolară care „trăieşte prezentul, valorificând cu demnitate şi conştiinţă profesională tradiţiile bogate, înscriindu-se pe un drum ascendent în elita învăţământului românesc”, aşa cum avea să ne mărturisească prof. dr. Gheorghe Nichifor,  directorul Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu.

Revista „HISTORIA C.N.E.T.” s-a dorit, încă de la primul număr, să fie un îndemn spre cercetare adresat tinerilor preocupaţi de trecutul naţional şi universal, o posibilitate de îmbogăţire a orizontului cunoaşterii istorice. Coordonatorul revistei, prof. Andrei Popete-Pătraşcu ne-a declarat că „se afirmă astăzi o nouă generaţie de elevi care pun, desigur, întrebări cu privire la trecut şi prezent. Ei trebuie să înţeleagă că scopul istoriei ca ştiinţă nu este de a acumula fapte şi date, ci de a-i determina să acorde importanţa cuvenită faptelor din trecut şi de a le înţelege semnificaţia. În acest mod este sprijinită gândirea lor critică.”

Colegiul de redacţie, format din elevi (Dana Ștefania Brașoavă – editor coordonator, Roxana Crăciun – redactor şef, Andreea Denisa Vlădulescu – redactor şef adjunct, Florina Mazăre – secretar de redacţie) şi profesori ai Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu”, şi-a propus să impună publicaţia pe care o editează la Târgu-Jiu nu numai pe plan local ci şi naţional. „Abordând o arie tematică complexă, „Historia C.N.E.T.” este prima revistă şcolară de istorie din judeţul Gorj editată de un liceu. Revista vine, astfel, în sprijinul cunoaşterii, de către cei interesaţi, a istoriei locale, naţionale şi universale, dar se şi oferă drept tribună pentru tinerii, iubitori de istorie, dornici să-şi afirme cunoştinţele şi calităţile ştiinţific.”, ne declara acelaşi interlocutor.

Astfel, având în vedere varietatea şi calitatea articolelor prezentate, revista „HISTORIA C.N.E.T.”  reuşeşte să ocupe un loc important între publicaţiile de profil din ţară. Cu o materie bogată şi variată, structurată corespunzător, această publicaţia este dovada clară a potenţialului de valori umane şi spirituale de care dispune Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu. Cu o formulă grafică excelentă şi un sumar aureolând imaginea unei reviste şcolare impusă în peisajul publicistic prin ţinuta ştiinţifică, revista a câştigat încă din primul an de apariţie aprecieri şi distincţii, amintind aici Premiul I la Concursul Naţional al Revistelor Şcolare, etapa judeţeană (2011 şi 2012) sau Premiul „Aurelian Iordănescu” al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România (2011 şi 2012).

Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce  trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără  îndoială că nu, căci  nimic nu este nou sub soare… iată un vechi adevăr ce  nu poate fi negat.

În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor  impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele  sunt  parcă  inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o  scurtă experienţă de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni” , la bucuria de a trăi printre  semeni civilizaţi.

Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu  depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi  ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să  picteze în stil clasic.

Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri  moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă  singur  prin  experienţe-limită. Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri  sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre  comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î. Chr.), spunea că virtutea  nu  reprezintă  nimic dacă  nu  se  naşte  din  curtoazie, adică  din  inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.

Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem  afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi  respect  trebuie să se bucure şi cei din jur. Dacă  eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în  orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners  make  man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul  omului care  îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

Viaţa fiecărui om cuprinde o multitudine de momente, dintre care unele pot fi socotite a fi mai importante, iar altele ca având o însemnătate secundară. După cum şi în unele biografii poţi afla clipe care au determinat o evoluţie ori alta şi au stabilit un anume sens în constituirea propriei biografii.
Unii oameni sunt înclinaţi să afirme că o anume dată a avut o influenţă hotărâtoare asupra propriului destin. Stă în firea omului să coreleze o mulţime de date cu propriul destin. În artă, factologia îşi are propriul rol. Nu există însă un început sau un capăt, nu există o dată anume. Arta nu a apărut odată cu desenele rupestre ale Altamirei, iar aceasta mă face să cred că nu există capăt în universul artistic. Arta s-a filigranat treptat, dar ea a existat încă din actul creaţiei omului.
Întotdeauna ai de făcut mult mai mult decât ai realizat în această lume, supusă unor veşnice schimbări, care atrag după sine modificări substanţiale de gusturi, de deprinderi artistice, ca şi de modalităţi de exprimare.
Dacă vreodată a existat un artist care să fie mulţumit de ceea ce a realizat – amăgit fiind de gustul împlinirii premature – atunci, cu siguranţă, că şi-a condamnat la pieire propria artă, ca şi propria personalitate artistică. Nu cred să existe o datorie mai mare a artistului decât aceea de a fi veşnic tânăr în însuşi actul artistic. Ce doresc să afirm este că ziua de mâine, în artă, aparţine tinereţii ca stare naturală a omenirii în tot ceea ce are ea mai bun: dăruirea de sine.
Când vorbim de tinereţe în artă nu vorbim de o dată anume, căci o astfel de dată nu există. Arta este veşnic tânără prin însăşi forma ei. Modelul de perfecţiune pe care arta ni-l propune nu este imitabil, iar superioritatea ei rezidă tocmai din acest aspect asumant, dar pe care omul nu şi-l poate asuma. Tinereţea destinului în artă implică, într-o convingere profundă, certitudinea că dincolo de frumuseţea sa, arta nu poate fi supusă timpului. Nimic nu poate scrijeli arta în esenţa sa. Aceasta este supusă doar conştiinţei umane, spiritului, spaţiului şi nicidecum timpului în care este săvârşită.

Nu e uşor să fii poet. Să alegi din noianul de întâmplări una pe care să o împarţi cu lumea. Iar în momentul în care o pui pe hârtie, să te gândeşti la ea ca şi cum n-ar mai fi a ta; un pas greşit spre identificarea cu eul liric şi ai pierdut orice legătură cu cel care te ascultase. Este o mare responsabilitate (a se citi „curaj”) pe care Andrei Popete – Pătraşcu nu ezită să şi-o asume. Joacă cu seriozitate un joc al sensurilor de cuvinte, iar dovada câştigului o constituie înţelesul filozofic al poeziilor sale. Spun asta fiindcă foloseşte procedeul confuziei voite între sensul metaforic, figurat şi cel propriu al expresiilor.

În poeziile sale există un fel de filozofie întoarsă spre existenţă, în care experienţa trece printr-un proces de generalizare şi abstractizare (cred că „abstractizare” este cuvântul potrivit pentru a numi poezia lui Andrei Popete – Pătraşcu). Datorită caracterului laconic, poezia sa e mai greu de abordat, dar cu un dram de ironie, dă un nou înţeles sintagmelor obişnuite prin utilizarea în situaţii deosebite. Andrei îşi relevă dreptul de a descifra acel ceva nenumit, acordându-i diferite ipostaze. Nenumitul este o parte din fiecare lucru, străjuit de un Dumnezeu, de îngeri şi de timp şi peste care cad picături de ploaie.

Silvia – Mihaela BRĂNESCU

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este a şaptea ţară din Uniunea Europeană şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 23 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Scriam chiar într-un articol mai vechi despre modul în care ne face și noi simțită prezența la masa mai marilor Europei uitând parcă prea des că singurele avantaje oferite în urma aderării României la U.E. sunt firimiturile pe care le strângem cu mână făcută căuș, apoi le expunem ca pe o serie de privilegii.

În urmă cu șase ani, la aderarea României în U.E. au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit apoi în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi umili am mers mai departe. Teoretic problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contră s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. România s-a împrumutat în stânga şi dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, ne afundă în continuare în datorii pe care nici şapte generaţii de azi înainte nu le vor putea onora.

După 23 de ani de democraţie, prost înţeleasă, consecinţele sunt greu de suportat. S-au adaptat doar politicienii şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Restul încearcă din răsputeri să supravieţuiască. Veniturile populaţiei sunt însă rezultatul „perpetuării ineficienţei în economie”.

În prezent, se poate vorbi despre „măsuri luate pentru conservarea principalelor funcţii vitale ale economiei, aflată în plin proces de hibernare, reducându-şi consumul, până la nivelul de supravieţuire şi aşteptând vremuri mai bune, atât pe plan naţional, cât şi european.” Este acesta unul dintre răspunsurile oferite de cei care conduc astăzi economia țării. Pentru mine, o astfel de abordare nu face decât să arate lipsa de interes, atunci când vorbim de economia românească.