În acest an, la Poiana lui Mihai Viteazul din Schela Gorjului, un loc cu totul aparte, discret dar plin de istorie, spiritualitate şi înţelesuri profunde  pentru cei ce au urechi de auzit, ochi cu putere de contemplare şi, mai ales, inimă care să simtă, s-au aniversat 80 de ani de la ridicarea monumentului închinat marelui voievod român. În prezenţa oficialităţilor locale şi judeţene, a multor iubitori de istorie, muzică folk şi poezie, manifestarea devenită deja tradiţională s-a bucurat în acest an de un interes aparte din partea gorjenilor.

Situată la graniţa dintre judeţele Gorj şi Hunedoara, „Poiana lui Mihai” este cunoscută ca locul în care s-a oprit Mihai Viteazul în toamna anului 1600 pentru ultima dată înainte de a trece în Transilvania şi apoi a merge la Viena. Legenda spune că la Schela a murit calul lui Mihai Viteazul. Gheorghe Schileru, unul dintre fraţii celebrului om politic gorjean Dincă Schileru, relatând legenda „Poienii lui Mihai”, descria în urmă cu aproape un veac un pariu făcut de voievodul Unirii, constând într-o întrecere derulată după principiul „cine ajunge primul în poiană, să-i taie capul celuilalt”. A  ajuns la destinaţie Mihai, care şi-a ucis partenerul, sacrificându-şi însă calul, mort de oboseală. „Acolo –spune legenda – a fost şi o cruce de piatră. Acum nu mai este decât o movilă de pământ pe care a fost crucea.” Astăzi „Poiana lui Mihai”, cu monumentul ridicat în anul 1932, este un loc de suflet şi pelerinaj al gorjenilor şi românilor de pretutindeni.

BISERICA DIN VĂDENI. TRECUT ŞI PREZENT

Radio Târgu-Jiu. Emisiunea „Altfel despre istorie” – Biserica din Vădeni. partea 01

Radio Târgu-Jiu. Emisiunea „Altfel despre istorie” – Biserica din Vădeni. partea 02

De curând l-am identificat pe Sfântul Mucenic Hristofor şi la Mănăstirea Polovragi, dar spre deosebire de reprezentarea sa la Mănăstirea Lainici (purtând pe umeri un cap de miel), aici sfântul este pictat purtând un cap de câine.

Voi relua în rândurile de mai jos o postare mai veche despre acest misterios sfânt pictat pe pereţii mănăstirilor din Gorj:

Vizitând Mănăstirea Lainici, atenţia mi-a fost atrasă de pictura ce împodobeşte vechiul lăcaş mănăstiresc, astăzi restaurat şi conservat întru slava lui Dumnezeu. Un sfânt enigmatic, purtând pe umeri, la prima impresie, un cap de miel, privea hieratic pelerinii. Impresionat de acea reprezentare stranie am căutat ulterior să desluşesc motivul prezenţei sale în registrul superior al picturii exteriore a sfintei mănăstiri. L-am identificat astfel pe Sfântul Mucenic Hristofor, cel pictat uneori purtând pe umeri un cap de câine sau de miel, alteori purtând  pe o tipsie capul de câine. 

“Din pridvorul bisericilor oltenesti sau din pictura bisericilor de lemn ne intampina un chinocefal aureolat. Este Sfântul mucenic Hristofor.  Din Sinaxar aflam ca “a trait pe vremea imparatului Deciu, la anii 250″, ca avea “chipul infricosator” si o “putere nebiruita”. Vietile Sfintilor si iconografia din Romania, Grecia sau Rusia, il prezinta foarte adesea pe Hristofor ca pe “un om din cei cu capul de caine, care mananca oameni si carora le zice capcauni”. Totusi, au existat si texte de larga circulatie care s-au impotrivit raspandirii unei astfel de legende. De exemplu, Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, din secolul X, spune: “Despre Hristofor se povesteste ca avea fata de caine (…) si ca s-a schimbat atunci cand a crezut in Hristos. Nu este adevarat! Unii si-au inchipuit ca arata asa, deoarece era barbar si inspaimantator”. Cu toate acestea, legenda mucenicului chinocefal si-a facut loc atat in scrierile canonice, cat si in programul iconografic al multor biserici. Cu timpul, cei doritori de-a curati credinta de superstitii au inlaturat din culegerile hagiografice viata acestui martir, sau au cautat sa-i indrepte reprezentarea, revenind asupra frescelor si inlocuind capul de animal cu un cap omenesc. Nu putem considera orice imagine, chiar daca ea este veche si frumoasa, corespunzatoare cu invatatura Bisericii, spune Leonid Uspensky. Ea poate induce in eroare in loc sa indrume. Altfel spus, invatatura Bisericii poate fi falsificata prin imagine, in aceeasi masura ca si prin cuvant. Cazul de fata este unul concludent.”

Text: Ioan Gînscă – o sinteza a conferintei: „Iconografia Sfantului Mucenic Hristofor (Chinocefal)”, prezentata in cadrul Sesiunii de comunicari organizate de catedra de Discipline teoretice a Academiei de Arte Vizuale „I. Andreescu”, Casa Matei Corvin, 20 mai 1999.

De curând, în cadrul Cursurilor de vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, distinsul istoric Bogdan Teodorescu, secretar general al S.Ş.I.R., ne-a răspuns cu amabilitate la câteva întrebări care preocupă astăzi istorici, profesori, dar credem noi şi alţi iubitori ai muzei Clio.

prof. Andrei Popete-Pătraşcu: Domnule profesor, sunteţi în prezent unul dintre istoricii a căror activitate şi experienţă constituie un model pentru noile generaţii de istorici. Ce este istoria şi cum vedeţi  astăzi această ştiinţă preocupată obiectiv de studierea trecutului.

prof. dr. Bogdan Teodorescu: Pentru început ar fi de spus faptul că istoria este o preocupare a geniului uman la care nu vom renunţa niciodată. Ar trebui să înţelegem însă un lucru esenţial: Istoria se construieşte pe surse, iar în multe împrejurări, mai cu seamă pentru istoria ultimilor 200 de ani, cu atât mai mult istoria timpului pe care îl trăim, cantitatea şi calitatea acestor surse este atât de mare încât este imposibil ca această ştiinţă să le reflecte pe toate! Istoria este înainte de orice altceva o selecţie de surse şi din acest punct de vedere selecţia acestora caracterizează în primul rând calitatea demersului istoric. Această selecţie a surselor este însă doar o primă parte a procesului istoriografic, pe care se aşează reconstituirea pe care istoria o propune. Astfel de reconstituiri pot să fie de foarte multe ori subiective, în sensul că pornind de la acelaşi material documentar putem avea reconstituiri foarte diferite. Ce vreau să spun cu aceasta? Obiectivitatea istoricului depinde în mod esenţial de buna sa credinţă, pentru că istoria, aşa cum cred unii, nu există de fapt în realitatea. Istoria este un produs al geniului uman şi acest produs suferă în mod fatal de o anumită relativitate.

Din păcate foarte mulţi, chiar istorici de bună calitate, înţeleg prin scrierea istoriei adunarea laolaltă a unui număr foarte mare de fişe cu câteva concluzii la final. Istoria este însă mult mai mult decât un simplu inventar de surse, istoria este o sinteză, deci ceea ce contează în scrierea adevărată a istoriei şi din acest punct de vedere numărul marilor istorici este relativ restrâns, consistă tocmai în capacitatea celui care şi-a asumat această misiune de a topi într-o sinteză expresivă şi semnificativă deopotrivă toate aceste surse. Astfel, calitatea unei opere istorice este de regulă definită de punctul de vedere al istoricului exprimat prin această reconstituire, relativ la sursele pe care le-a folosit.

Eu cred că istoria ca ştiinţă are un mare viitor, că tot ceea ce facem este istorie şi că lumea va continua în mod incontestabil să facă şi să scrie istorie încă multe milenii de acum încolo.

prof. Andrei Popete-Pătraşcu: La sfârşitul anilor ‛90 istoria intra în mijlocul unui scandal de proporţii, cel al manualelor alternative Este acesta motivul regresului istoriei ca disciplină în cadrul planului de învăţământ? Care este locul pe care aceasta îl ocupă astăzi?

prof. dr. Bogdan Teodorescu: În ceea ce priveşte disciplina istorie, trebuie să precizăm că din nefericire pentru cei care o practică lucrurile au mers în ultimii 20 de ani dinspre bine înspre rău. În anii de început ai perioadei post comuniste, reuşisem la un momendat printr-un efort colectiv remarcabil, să stabilizăm această disciplină la un număr egal de ore în toate clasele şcolii gimnaziale şi liceale şi la programe care, desigur perfectibile în timp, reflectau în mod corespunzător atât istoria naţională cât şi istoria universală. La sfârşitul anilor ‛90 istoria a intrat însă în mijlocul unui scandal în bună măsură produs deliberat: scandalul manualelor alternative, scandal în cursul căruia istoria a fost pusă sub un mare semn de întrebare şi a apărut ideea potrivit căreia există mai multe istorii, iar între aceste istorii una singură este cu adevărat adevărată, iar celelalte sunt false.

Este o foarte mare greşeală să considerăm lucrurile din această perspectivă, istoria fiind o lucrare individuală, un teritoriu al dezbaterii şi discuţiei, un spaţiu în care ceea ce contează în mod esenţial este modul în care sunt receptate în urma unei dezbateri marile probleme ale trecutului şi prezentului şi nu ideea că noi am putea prelua din trecut o istorie gata făcută, pe care am fi tentaţi să o reproducem la infinit. Aş vrea să adaug că fiecare epocă îşi construieşte imaginea sa despre trecut şi că în această calitate, a vorbi despre istorii adevărate şi despre istorii mincinoase este o falsă problemă.

După 1999, istoria s-a despărţit de cronologie şi de factologie şi s-a apropiat mai mult de istoria tematică. Programele realizate atunci, nu pot să spun cât de bune sau cât de rele, întrucât şi în ceea ce mă priveşte am avut o contribuţie de colaborare la realizarea lor, au preluat în general modele din afară, pe care s-au străduit să le ducă la capăt cu mai multă sau mai puţină abilitate, în manuale destul de diverse unele faţă de celelalte. Cert este însă faptul că procesul de elaborare a unor programe şi implicit a unor noi manuale de istorie nefiind susţinut corespunzător de o activitate  de formare a celor care urmau să şi le însuşească a avut drept consecinţă o anume despărţire a elevilor de istorie şi în general de o marginalizare pronunţată  a acesteia.

Ne aflăm în faza în care aşteptăm însă un nou cadru referenţial, deci un nou plan de învăţământ şi noi programe şcolare cu speranţa că acestea vor fi realizate nu din cabinete care oricât de sus ar fi aşezate nu pot în niciun caz să suplinească dezbaterea celor direct interesaţi. Credem în continuare că istoria va ieşi din impasul relativ în care se află. Cronologică, factologică sau tematică istoria va răspunde înainte de orice altceva nevoilor de formare ale tinerelor generaţii într-o societate în plină mişcare în care, este adevărat ceea ce contează este prezentul şi viitorul, dar în care dinspre trecut pot veni spre noi lecţii semnificative pe care ideal ar fi să nu le uităm.

prof. Andrei Popete-Pătraşcu: Dacă ar fi să faceţi o recomandare de suflet tinerilor profesori de istorie, care ar fi aceasta? 

prof. dr. Bogdan Teodorescu: Recomandarea mea ar fi ca aceştia să nu se apuce de istorie şi mai cu seamă să nu intre în învăţământ decât dacă vor trăi sub semnul unei pasiuni devoratoare pentru această disciplină. Această profesiune necesită nu doar foarte multă învăţătură, de regulă începută în tinereţe şi continuată până la anii cei mai târzi ai vieţii, presupune har în comunicarea cu cei din jur. La ora de istorie profesorul lipsit de har este pierdut şi ridicol de cele mai multe ori. Istoria nu se poate preda ca o disciplină ştiinţifică oarecare. Ea cere convingeri profunde şi pasiune în afirmarea ei. Pe de altă parte, profesorul  de istorie nu trebuie să fie sclavul unor prejudecăţi şi stereotipuri. El trebuie să îşi perfecţioneze şi să îşi rafineze permanent mijloacele, trebuie să fie în acord cu timpul său, trebuie să uite în ce epocă a învăţat istorie într-un anume fel, să o înveţe în fiecare zi, să-i înveţe pe ceilalţi şi în acelaţi timp să înveţe de la ceilalţi în fiecare ceas al vieţii lui şi în fiecare oră în care intră la oră alături de elevii săi.

Mai toate sursele financiare apreciază în ultimele zile că leul va continua să se deprecieze până la data de 12 septembrie 2012, atunci când Curtea Constituţională va decide validarea sau dimpotrivă, invalidarea referendumului din 29 iulie.

După ce a declarat că „cine nu ştie să dialogheze, să plece acasă nu să ne scoată pe noi din casă”, cu ţintă directă la USL şi la referendumul în urma căruia deşi 7,4 milioane de români „l-au trimis acasă” pe Traian Băsescu, în lipsă de cvorum, preşedintele suspendat încă nu şi-a pregătit bocceluţa boicotând referendumul, Mugur Isărescu cel care de peste două decenii se crede îmblânzitorul leului, afirmă răspicat: „Nu pot să spun mai mult pentru că suntem neutri politic (B.N.R. – n.a.), dar trebuie să spunem societăţii româneşti realitatea.”

Care este în fond realitatea domnule Mugur Isărescu? Ştim că leul s-a depreciat cu până la 4,4% de la începutul lunii iulie, din cauza turbulenţelor politice, după ce s-a declanşat procedura de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. Mai ştim şi că deşi Banca Naţională a României este neutră politic, nu acelaşi lucru îl putem afirma şi despre cel mai longeviv guvernator al său.

Astfel stând lucrurile, leul nu mai este de mult al românilor, ci al lui Mugur Isărescu şi al bunului său plac. Cine şi ce dictează până la urmă deprecierea monedei româneşti? Sunt convins că o serie de „specialişti” în finanţe s-ar grăbi să răspundă, doar că răspunsurile lor vor fi despre factorii teoretici ai deprecierii oricărei monede, asimilând aici şi leul românesc.

Ce cred eu despre cursul Leu – Euro? Diferenţa între moneda românească şi moneda euro este într-adevăr foarte mare. Cursul este însă unul artificial şi fără acoperire deoarece leul se va aprecia doar atunci când salariile din România vor creşte. Cursul reprezintă doar un anumit tip de „reglaj financiar” cu urcuşuri şi coborâşuri de pe urma căruia unii „băieţi deştepţi” ştiu să profite. De pildă, doar Mugur Isărescu ne poate explica despre creşterea subită a Euro în faţa Leului, la doar câteva minute după ce Curtea Constituţională a amânat validarea referendumului, sau despre aprecierea acestuia luni, atunci când a avut loc remanierea unor miniştri ai guvernului Ponta.

Mai ştim că la începutul lui 2010, preşedintele Traian Băsescu i-a conferit lui Mugur Isărescu (de altfel şi un important producător de vinuri) cea mai înaltă distincţie a statului român, Steaua României în grad de Colan, pentru „efortul deosebit depus în vederea elaborării şi implementării politicilor care au asigurat stabilitatea financiară a României”. Cu un an în urmă acelaşi Traian Băsescu l-a avansat pe Mugur Isărescu şi la gradul de colonel al armatei române.

Să nu uităm nici faptul că de 22 de ani Mugur Isărescu este guvernator al Băncii Naţionale a României, poziţie pe care a rămas în ciuda schimbărilor de pe scena politică românească. Puţini ştiu faptul că Mugur Isărescu a fost menţinut pe această poziţie la presiunile unor organisme financiare mondiale, care au ameninţat că îşi retrag împrumuturile acordate României, de fiecare dată când s-a pus problema schimbării din funcţie a lui Isărescu. Ce interese „oculte” îl menţin de peste două decenii în această funcţie pe cel care, întâmplător (sic!), este şi membru de gradul 33 al Francmasoneriei? Întrebarea este desigur una retorică.

       În ultimii ani, monumentele istorice au intrat într-o nepermisă stare de degradare. Nu putem afirma că planuri „serioase” de restaurare  şi conservare nu există, dar mai este nevoie şi de fonduri. Acestea fie sunt alocate limitat, fie lipsesc cu desăvârşire. Există suficient de mulţi iresponsabili pentru care păstrarea valorilor patrimoniului istoric, atâtea câte au mai rămas după 1990, se situează pe un plan secund, prioritare fiind „acţiunile” de umplere a propriilor  buzunare.

     Dacă unele dintre monumentele istorice se află într-o paragină de nedescris, altele au de suferit în urma „nepotrivitelor” amplasamente pe care au fost ridicate. Îmi este greu să înţeleg cum se acordă sistematic aprobări pentru cine ştie ce şantiere de construcţii în chiar vecinătatea unor astfel de obiective. Mi se par nefiresc de aberante astfel de aprobări, care în mod evident, pun sub semnul întrebării stabilitatea ulterioară a structurii acestor monumente. Practic, în ultimul deceniu, numeroase monumente au fost sufocate de clădirile construite în imediata lor apropiere.

     Cert este că soarta multora dintre aceste obiective cu valoare de patrimoniu istoric, la nivel naţional, nu este deloc „puţin alterată”, iar cei de la Direcţia pentru Patrimoniu Istoric cunosc foarte bine acest fapt. Situaţia este de fapt una critică. Măsurile întârzie să apară şi multe monumente se deteriorează cu fiecare zi care trece. Proiectele de restaurare şi conservare sunt întârziate, iar scuzele aduse sunt dintre cele mai diverse: „fie lipsesc specialişti, fie fondurile alocate sunt insuficiente”, fie cei în măsură să soluţioneze proiectele dovedesc iresponsabilitate – mă grăbesc eu să închei. Oricum, responsabilitatea este repetat pasată fără ca cercul vicios să poată fi închis. Pare incredibil cum monumente care au rezistat atâtor intemperii vreme de secole, riscă să fie pur şi simplu rase de pe suprafaţa pământului în doar câţiva ani din pricina dezinteresului pe care unii îl manifestă într-un mod atât de agresiv.      

De curând în cadrul Premiilor Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, revistei „Historia C.N.E.T.” editată de elevii şi cadrele didactice de la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu i-a fost conferit Premiul „Aurelian Iordănescu”, distincţie acordată anual celor mai bune reviste de istorie din ţară.

Sub egida Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu şi a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj, de la începutul anului 2010, apare la Târgu-Jiu, în format electronic şi tipărit revista „Historia C.N.E.T.”, ajunsă astăzi la numerele 1-2 (9-10) / 2012. Vorbim despre un proiect mai vechi al Filialei Gorj a  Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, acela de atragere a tinerilor pasionaţi de istorie şi editarea unei publicaţii de specialitate.

Prestigiul pe plan local şi naţional de care Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu se bucură astăzi, înseamnă nu doar recunoaşterea asumantă a meritelor pe care acest aşezământ de educaţie şi ştiinţă le-a obţinut de-a lungul ultimelor decenii în slujba înzestrării tinerilor, cu deprinderi de înaltă ţinută profesională şi morală. Mai mult, avem în faţă o unitate şcolară care „trăieşte prezentul, valorificând cu demnitate şi conştiinţă profesională tradiţiile bogate, înscriindu-se pe un drum ascendent în elita învăţământului românesc”, aşa cum avea să ne mărturisească prof. dr. Gheorghe Nichifor,  directorul Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu.

Tribuna tinerilor iubitori de istorie

Revista „HISTORIA C.N.E.T.” s-a dorit, încă de la primul număr, să fie un îndemn spre cercetare adresat tinerilor preocupaţi de trecutul naţional şi universal, o posibilitate de îmbogăţire a orizontului cunoaşterii istorice. Coordonatorul revistei, profesorul Andrei Popete-Pătraşcu ne-a declarat că „se afirmă astăzi o nouă generaţie de elevi care pun, desigur, întrebări cu privire la trecut şi prezent. Ei trebuie să înţeleagă că scopul istoriei ca ştiinţă nu este de a acumula fapte şi date, ci de a-i determina să acorde importanţa cuvenită faptelor din trecut şi de a le înţelege semnificaţia. În acest mod este sprijinită gândirea lor critică.”

Colegiul de redacţie, format din elevi (Adrian Preda – redactor şef, Roxana Crăciun – redactor şef adjunct, Andreea Denisa Vlădulescu – secretar de redacţie) şi profesori ai Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu”, şi-a propus să impună publicaţia pe care o editează la Târgu-Jiu nu numai pe plan local ci şi naţional. „Abordând o arie tematică complexă, „Historia C.N.E.T.” este prima revistă şcolară de istorie din judeţul Gorj editată de un liceu. Revista vine, astfel, în sprijinul cunoaşterii, de către cei interesaţi, a istoriei locale, naţionale şi universale, dar se şi oferă drept tribună pentru tinerii, iubitori de istorie, dornici să-şi afirme cunoştinţele şi calităţile ştiinţifice.”

Astfel, având în vedere varietatea şi calitatea articolelor prezentate, revista „HISTORIA C.N.E.T.”  reuşeşte să ocupe un loc important între publicaţiile de profil din ţară. Cu o materie bogată şi variată, structurată corespunzător, această publicaţia este dovada clară a potenţialului de valori umane şi spirituale de care dispune Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu. Cu o formulă grafică excelentă şi un sumar aureolând imaginea unei reviste şcolare impusă în peisajul publicistic prin ţinuta ştiinţifică, revista a câştigat încă din primul an de apariţie aprecieri şi distincţii, amintind aici Premiul I la Concursul Naţional al Revistelor Şcolare, etapa judeţeană (2011 şi 2012) sau Premiul „Aurelian Iordănescu” al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România (2011 şi 2012).