Şoimii Patriei a fost o organizaţie comunistă din România a copiilor preşcolari şi şcolari, în vârstă de 4-7 ani, înfiinţată în anul 1976, în vederea cuprinderii, de la vârstă frageda, a copiilor în procesul educaţiei comuniste. Avea menirea de a contribui la „educarea moral-civică a copiilor, în spiritul umanismului, al dragostei şi respectului faţă de patrie şi popor, faţă de Partidul Comunist Român”. Organizaţia îşi desfăşura întreaga activitate sub conducerea P.C.R., iar sarcina de îndrumare a activităţii ei revenea Organizaţiei Pionierilor. A fost singura organizație de acest tip din ţările blocului socialist.

Grupele de Şoimi ai Patriei erau constituite astfel: în grădiniţe – structura grupelor mijlocii şi mari (cuprindea copii de 4 şi 5 ani); în clasele I ale şcolii primare (erau cuprinşi copii de 6-7 ani); pe cartiere, strazi şi sate, (cuprindeau copii între 4 şi 7 ani care nu erau înscrişi la grădiniţe sau în clasa I). În anul scolar 1985-1986, efectivul Organizaţiei Şoimii Patriei era de aproximativ 1,1 milioane de membri, organizaţi în circa 46.000 de grupe.

Andrei Popete-Pătraşcu (Şoim al Patriei) la vârsta de 4 ani

De curând am identificat pe site-ul www.romanianmonasteries.org 28 de case ţărăneşti reprezentative pentru arhitectura românească tradiţională:

1. Bogdan Vodă (Maramureș) 2. Moișeni (Satu Mare) 3. Alejd (Bihor) 4. Sălciua (Alba) 5. Chereluș (Arad) 6. Cîmpu lui Neag (Hunedoara) 7. Bran (Brașov) 8. Curtișoara (Gorj) 9. Măldărești (Vâlcea) 10. Plopi (Mehedinți) 11. Cuciulata (Brașov) 12. Rădești (Alba) 13. Șanț (Bistrița-Năsăud) 14. Viștea (Brașov) 15. Moșoaia (Argeș) 16. Stănești (Argeș) 17. Trăisteni (Prahova) 18. Cobia de Sus (Dâmbovița) 19. Periș (Ilfov) 20. Dragalina (Ialomița) 21. Rușețu (Buzău) 22. Chiojdu (Buzău) 23. Curteni (Vaslui) 24. Năruja (Vrancea) 25. Piatra Șoimului (Neamț) 26. Hangu (Neamț) 27. Voitinel (Suceava) 28. Oltina (Constanţa).

Traian Băsescu se consideră „mai puternic ca oricând” chiar dacă peste 7,4 milioane de români „l-au trimis acasă” în urma referendumului din 29 iulie. În urma „victoriei” ruşinoase, dar în total dezacord cu voinţa a  milioane de români, la masa verde, în lipsă de cvorum, acesta savurează astăzi succesul „tupeocraţiei”: „Domnul Ponta uită că atunci când am fost ales preşedinte al României în decembrie 2009 împotriva mea erau 5,2 milioane de voturi. După trei ani de criză, pot accepta un milion în plus.” Altfel spus, după mizerabila campanie, dacă putem numi campanie, boicotarea referendumului, Băsescu îşi permite tupeul să desconsidere votul milioanelor de români care nu îl mai doresc preşedinte.

Marinarul acesta, şcolit în spiritul corsarilor a căror gândire nu are nimic de-a face cu valorile civice şi democratice, a transformat referendumul într-o bătălie personală, în care voinţa poporului nu a contat. Pentru acest lup de mare şi acoliţii săi referendumul din 29 iulie nu a reprezentat decât o confruntare cu Ponta, Antonescu şi Voiculescu, uitând că „referendum” înseamnă cu totul altceva. Au mizat din nou pe ignoranţa unora şi prostia altora pentru a păstra „flacăra democraţiei” aprinsă, simulând că nu observă milioanele de români disperat interesaţi de viitorul ţării, de locurile de muncă, de educaţie sau de sănătate. Sigur, toate acestea sunt mai puţin prioritare atunci când te lăfăi în vile de sute de miliarde de lei, conduci maşini de sute de mii de euro, îţi tratezi problemele de sănătate în clinici particulare din străinătate sau îţi trimiţi odraslele la studii în afara ţării.

Boicotul P.D.L.-ist, mai ceva ascuţit decât lupta de clasă, a transformat acest referendum într-un eşec al democraţiei din România. După 22 de ani aceasta este în continuare prost înţeleasă.

În definitiv, ce este „democraţia”? Cu siguranţă în viziunea P.D.L.-istă aceasta nu reprezintă o formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea.

Cum îşi exercită poporul puterea? Prin vot, s-ar grăbi să răspundă cei care nu au creierul spălat cu detergent portocaliu de proastă calitate. Personal, nu consider că putem vorbi de norme democratice atunci când un partid politic îndeamnă poporul să nu îşi exercite puterea, adică să nu participe la vot, iar o parte a acestuia se conformează tacit şi obtuz.

Ştiţi ce e trist? Că în secţiile de votare din România anului 2012 am văzut prea puţini tineri, dar suficient de mulţi bătrâni care atunci când au avut ştampila de vot în mână s-au gândit la viitorul nepoţilor lor. România anului 2012 suferă de o criză acută de ignoranţă a tinerilor, pentru care non-valorile au devenit valori şi modele.    

„Bătălia pentru viitorul României” trebuie însă să continue!       

Veniţi pe 29 iulie la referendum să votaţi DA pentru demiterea lui Traian Băsescu! Nu v-a întrebat când a tăiat salariile, pensiile, indemnizaţiile. Nu v-a întrebat când a desfiinţat peste un milion de locuri de muncă. Nu v-a întrebat când a închis spitalele şi şcolile. A râs tot timpul fără să-i pese de greutăţile pe care le aveţi. Acum e rândul dumnevoastră! Este ocazia pe care o aşteptaţi de multă vreme! Nu rataţi acest moment! Nu-l lăsaţi să scape de răspundere!

PREMIUL GHEORGHE I. BRĂTIANU

Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1947), Craiova, Editura Sitech, 2011

PREMIUL AURELIAN IORDĂNESCU

Revista „Historia C.N.E.T.”, an III, nr. 1-2 (9-10) / 2012

Pe 29 iulie, la referendum, românii vor avea pentru prima dată ocazia să arate că pot gândii. Capcana pe care ne-o întinde PD-L, cum că automat dacă votăm pentru suspendarea lui Băsescu dăm un vot pentru cuplul Ponta-Antonescu (şi asta e de rău, zic cei care vara asta poartă alb) este cu voia unei majorităţi de 50+1% ultima fumigenă a celui care a confundat România cu unul din vapoarele pe care le-a comandat în perioada când făcea bişniţă alături de fratele său cu blugi, Kent, carpete şi „zgârciuri”. Întrebarea e una singură și simplă: „Îl mai vrem pe Traian Băsescu Președinte al României?

În plan economic România lui Băsescu a cunsocut un declin constant, pentru că toate legile adoptate în plan economic și al taxării în ultimii ani au fost catastrofale. Peste 200.000 de companii au fost sacrificate sub bagheta lui Traian Băsescu, datorită măsurilor total greșite adoptate.

Dacă unii dintre dumnevoastră vor ca pe data de 29 iulie să rămână acasă, vă reamintim noi câteva din „realizările” guvernelor Boc I, Boc II, Boc III etc. fără a mai pune la socoteală şi prestaţia domnului M.R.U.: introducerea impozitului forfetar, desființarea microintreprinderilor, majorarea contribuțiilor sociale, majorarea TVA, desființarea unor facilități și deductibilități fiscale, lista putând continua. România, după 8 ani sub conducerea lui Traian Băsescu, nu are nicio direcție și nu și-a definit nicio strategie clară ca țară. „Încotro vrem să mergem?”. „În ce mod vrem să ne definim pentru a ne diferenția în regiune și pentru a fi atractivi pentru investitori?”. Răspundurile sunt pentru surzi întotdeauna: ridicăm din umeri şi noi, cei de jos, şi ei, cei care au condus după bunul lor plac România, timp de opt ani.

Ne-o fi bine şi nouă până la urmă, nu zic, dar nu alături de Traian Băsescu. Deocamdată sărăcia şi corupţia sunt cele care populează această ţară. La nivelul instituţional şi cel al preţurilor ne-am integrat perfect în Uniunea Europeană. Salariile şi pensiile mai au însă de  aşteptat. România lui Băsescu s-a vrut o ţară europeană, dar plină de „tâmpiţi” şi de „ciumpalaci” pe care preşedintele atunci când a avut ocazia i-a trimis la muncă în străinătate.

Ajung cei opt ani în care prietenii lui Traian Băsescu şi-au construit imperii: Udrea, Anastase, Videanu, Blaga, Falcă etc. iar acum tot ei sunt cei care strigă „Hoții!”. Ei, cei care promiteau că vor stârpi corupţia. De ce nu au făcut-o? Răspunsul este la îndemâna oricui are ochi să vadă şi urechi să audă. Corupţie în România înseamnă chiar Udrea, Anastase, Videanu, Blaga, Falcă etc. cu Traian Băsescu în continuare la Cotroceni.   

În dispreț față de legi și cetățeni, jignind numeroase categorii profesionale (profesori, medici, întreprinzători) și desconsiderând total opiniile celor care gândesc diferit de propria sa clică (e suficient să ne uităm la legi importante ca Legea Educației, Codul Fiscal, etc. și să vedem că Traian Băsescu și camarila sa nu au ținut cont absolut deloc de opiniile venite din afara PD-L, indiferent că vorbim de opoziție sau societatea civilă).

Pe  29 iulie, pe buletinul meu de vot pentru referendum va fi DA. Gândesc, deci exist!

În perioada 16-21 iulie 2012, voi posta impresii şi note de călătorie de la Cursurile de vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România pe blogul Filialei Gorj S.Ş.I.R.

www.ssirgorj.wordpress.com

De curând am identificat în ziarul „Gorjanul”, an XII, nr. 37, din 15-22 septembrie 1935, discursul rostit de regele Carol al II-lea la Târgu-Jiu, în data de 8 septembrie 1935, cu prilejul dezvelirii monumentului Eroinei Ecaterina Teodoroiu, în prezenţa a peste 40.000 de gorjeni:

„Comemorarea de astăzi trebuie să depăşească cadrul strâmt al acestei pieţe. Prăznuind eroismul unei fete din Gorj, noi sărbătorim astăzi virtuţile unui neam întreg. În aceste crâncene pierderi, pe care ni le-a pricinuit întregirea Neamului nostru, sacrificiul României nu ar fi fost întregit dacă nu ar fi fost şi acela al acestei tărance. Moartea ei. Moartea vitejească de ostaş – dra mai ales sacrificiul unei credinţe şi al unei energii care n-ar fi putu fi oprită de nici o piedică.

Monumentul acesta, aci pe plaiurile Gorjului, formează şi încheie astăzi triunghiul credinţelor şi al sacrificiilor noastre din război: Curtea de Argeş – Mormântul suveranilor; Bucureşti – Eroul Necunoscut; iar aci mormântul unei eroine pe care o cunoaşteţi. Conducerea neamului, –  trecut istoric cunoscut şi dincolo, – partea misterului, ceea ce nu se cunoaşte şi ceea ce datorim noi toţi viitorului Neamului nostru.

În acest gând, fie ca această piatră, să rămână generaţiilor de mâine o veşnică pildă de credinţă, de avânt şi de energie.”

Deşi am avut patru alternanţe la guvernare în ultimii 22 de ani, democraţia românească dă semne de oboseală, în loc să se consolideze. Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice este la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care furnizează stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni sectare unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale. Nimic nou până aici, veţi spune, căci toate acestea vă sunt prea bine cunoscute.

Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos de pieţe dezordonate aflate în goană după profituri mincinoase, constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor de dreapt din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni.” Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic.

Suntem parcă mult prea dezamăgiţi însă de actuala clasă politică şi de sistemul care a împins România într-o criză generală fără precedent. Nu parcurgem doar o criză economică, socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire.

Ce sunt de fapt schimbările la nivelul conducerilor instituţiilor legislative ale României sau suspendarea preşedintelui? Soluţiile de compromis ale unei clase politice dominată de tare precum lipsa de onestitate, secretomania, incapacitatea de a produce legi bune, interesele speciale, contractele preferenţiale şi blocarea accesului oamenilor la cei care iau decizii.

Şi totuşi… vara asta se poartă alb. Proaspăt debarcaţi din funcţiile de conducere ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, cu un preşedinte suspendat, PDL-iştii au devenit peste noapte specialişti şi în „trand-urile fashion” ale verii. După ce au văzut negru în faţa ochilor (sic!), aceştia recomandă românilor pentru „sezonul de suspendare” nonculoarea alb. Conform previziunilor, Traian Băsescu, cel care din nou îşi doreşte Parlament unicameral ca şi în timpul suspendării din 2007, va ieşi însă pentru întâia oară pe locul doi şi nu oricum, ci concurând singur. Îmi place să cred că această criză a soluţiilor din România, spoită cu albul îmbâcsit al tupeocraţiei, va dispărea începând cu 29 iulie 2012.

Editura Litera ne propune în această săptămână o noua carte:

Un mister de 5 000 de ani este, în sfârșit, elucidat. Opt zile înainte de solstiţiul de vară, în străvechiul sit Stonehenge, un bărbat este înjunghiat în cadrul unui ritual la care participă un grup de oameni înveșmântați în robe. Câteva ore mai târziu, unul dintre cei mai importanți vânători de comori din lume se sinucide în propria casă, lăsându-i fiului său, tânărul arheolog Gideon Chase, o scrisoare misterioasă…

În încercarea de descoperi ce se ascunde în spatele acestei sinucideri, Gideon intră într-o lume dominată de o ordine străveche: ritualuri, procesiuni, sacrificii. Într-un sanctuar labirintic din apropiere de Stonehenge au loc ritualurile de purificare ale unei societăți secrete care îşi transmite învăţăturile din generaţie în generaţie. Având la cârmă un lider nou, charismatic și nemilos, grupul săvârșește sacrificii umane rituale, în încercarea terifiantă de a dezvălui secretul pietrelor.

Un thriller exploziv, care concurează chiar și cel mai bun roman al lui Dan Brown.

 „Christer combină cu succes jurnale secrete, coduri și o serie de detalii istorice fascinante, despre unul dintre cele mai misterioase locuri din lume.” Publishers Weekly

„Cu o eficacitate diabolică, povestea descrie plauzibil legendele supranaturale care învăluie acest sit de 5 000 de ani.” Le Parisien

„Captivanta simbolistică a lui Dan Brown se îmbină cu acțiunea explozivă a lui Indiana Jones și cu investigația detectivistică a Patriciei Cornwell.” Longridge News

Cel mai bine vândut thriller în Marea Britanie
Roman publicat în 35 de țări

În ultimii ani am participat la o serie de lectorate de vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România.

Astfel, în anul 2007 am fost martor, pe parcursul a 10 zile, la istoria dăltuită în piatră şi cioplită în lemn a Maramureşul istoric, un veritabil tezaur de istorie şi cultură românească, dar şi oaspete, acasă la românii din Ucraina.

La Călăraşi, în anul 2010, apoi la Silistra şi Veliko-Târnovo, în Bulgaria, pe urmele vechilor vlahi, istoria m-a învăţat că important este să preţuim vestigiile şi urmele-mărturie ale secolelor demult apuse, dar niciodată uitate.

În 2011, la Timişoara şi Szighet, în Ungaria, am înţeles ce înseamnă cultura şi civilizaţia unor oraşe ce fac distincţie ţărilor lor.

În acest an, oraşul Piteşti va deveni pentru o săptămână, la mijlocul lunii iulie, agora muzei Clio, în vecinătatea Curţii Domneşti din Argeş.     

De curând am revăzut Orient Express, un film românesc din 2004, regizat de Sergiu Nicolaescu, pe care vi-l recomand cu mare drag.

Filmul începe cu o secvență din 1919, în care tânărul prinț Andrei Morudzi (interpretat de Dan Bittman) călărește de-a lungul căii ferate care traversa moșia sa din Moruzeni, apoi coboară de pe cal și se așază în fața trenului Orient Express ce trecea de la Istanbul la Paris.
Prințul provenea dintr-o familie veche de boieri, de la care moștenise o avere mare. Între anii 1911-1916, Andrei Morudzi a trăit la Monte Carlo și Paris, unde a dus o viață mondenă, jucând la cursele de cai și la cazinou și participând la seratele organizate de lumea bună din capitala Franței. El a iubit mai multe femei, dar singura pe care a iubit-o cu adevărat a fost Isabelle (Ioana Moldovan), o fată modestă, muncitoare într-un atelier. În diminețile de după nopțile pierdute la cazinou, el se întorcea acasă pe faleza mării și o zărea uneori acolo pe Isabelle hrănind porumbeii. Dacă o vedea, prințul considera că ziua era bună, indiferent dacă pierduse la jocurile de noroc. Într-o dimineață pe când se gândea să se sinucidă, el este abordat de Isabelle și cei doi devin amanți.
Fiind o persoană mondenă, prințul o seduce pe Adrienne de Raval (Alina Chivulescu), iubita contelui rus Orlovski (Dan Puric). Nobilul rus se sinucide aflând că Adrienne îi iubea pe prinț. Morudzi continuă să ducă o viață dublă, având relații cu Isabelle și Adrienne. După ce începe Primul Război Mondial, prințul părăsește Parisul, aceasta fiind ultima dată când a văzut-o pe Isabelle Benny (1890-1916). Ea moare în timpul războiului și este prezentată o scenă de mai târziu când prințul îi pune flori pe mormânt.
După ce și-a pierdut toți banii din pricina călătoriilor, a jocurilor de noroc, a femeilor și a numeroaselor petreceri, prințul a plecat de la Paris în 1919 și s-a stabilit la castelul său din Moruzeni. El a trăit în următorii 16 ani în izolare, părăsindu-și rareori moșia și având un singur tovarăș de singurătate, valetul său credincios Costache (Gheorghe Dinică). Din când în când, prințul trimitea trăsura după Carmen (Daniela Nane), o fostă balerină la un cabaret din București și actuală proprietară a unui atelier de croitorie.
A doua etapă a filmului începe în anul 1935. Prințul bătrân (interpretat de Sergiu Nicolaescu) invită la masă în castelul său câțiva localnici vecini cu care menținea unele relații: pădurarul Vasile Gărdescu (Valentin Teodosiu), rămas și el necăsătorit din cauza caracterului meschin și al duplicității femeilor, preotul Anton (Cristian Șofron) și preoteasa (Diana Dumbravă), șeful de gară Take Criveanu (Florin Zamfirescu), însoțit de soția (Marina Procopie) și de fiica sa, Ana (Imola Kézdi), abia sosită de la un pension din București. Andrei Morudzi discută cu Ana, căreia îi povestește de familia sa și îi mărturisește că se simte un fel de ratat. Înaintașii săi făcuseră avere, războaie și copii, în timp ce el simțea că nu făcuse nimic deosebit în viață. Fiind întrebat unde s-a simțit cel mai fericit, prințul răspunde că probabil pe drum între Moruzeni și Paris. El își aduce aminte de chipul lui Isabelle, despre care afirmă că este probabil singura femeie pe care a iubit-o vreodată cu adevărat.
Invitată de Morudzi, Ana vizitează castelul, împrumutând cărți din biblioteca prințului. Ea se îndrăgostește de el, dar prințul nu îi încurajează sentimentele, purtându-se rece și considerând-o un copil. Ana este logodită cu Bob (Vlad Zamfirescu), nepotul baroanei Amalia Frunzetti (Maia Morgenstern), care obținuse recent titlul de doctor în drept. Amalia este văduvă de 10 ani și speră ca prințul să o ceară în căsătorie.
Prințul participă la un ceai în casa Amaliei Frunzetti, având un schimb de replici cu Bob. Tânărul se dovedește a fi un adversar al distincției nobiliare și un iubitor al naturaleții, considerându-l pe prinț și castelul său ca un „sanctuar al unei lumi dispărute”. Reîntors la castelul său, prințul are o discuție cu alter ego-ul său tânăr, care-i reproșează că duce o viață searbădă și-i cere să vândă tot și să plece la Paris. Prințul bătrân afirmă că îi este frică, iar alter ego-ul tânăr spune că el nu s-a lăsat învins niciodată și lui nu i-a fost frică decât de sărăcie și de bătrânețe.
La următoarea cină care are loc la Moruzeni și la care participă în plus Amalia și Bob, plus Carmen, amanta bătrânului, prințul are o discuție încordată cu Bob. Tânărul îi reproșează că trăiește în afara realității într-o țară în care totul este prăfuit, la care prințul afirmă că el preferă să trăiască pe culmi, în izolare, decât să se coboare la nivelul lumii vulgare, față de care manifestă un „olimpian dispreț”. Pădurarul Vasile Gărdescu îi reproșează lui Morudzi că își umilește vecinii, invitându-i la masă, deși aceștia nu se ridică la nivelul său. Gărdescu îl consideră pe prinț inuman pentru că refuză să coboare printre oameni și să ducă o viață simplă. Morudzi îi răspunde că el și-a construit viața cu bani, iar acum, nemaivând bani, nu mai are pe ce-și clădi viața.
Rămas singur în castel, bătrânul prinț se plânge alter ego-ului său tânăr că este apăsat de tristețe și că vede prin fața ochilor săi fantasmele trecutului. Tânărul îi reproșează că viața lui a devenit stearpă, că este ca un mort, iar singura lui scăpare este să profite de viață.
Întristat, prințul refuză în următoarele 10 zile să mai primească musafiri. Gărdescu îi spune că Ana îl iubește și vrea să-i vorbească. Fata îi spune că nu se poate căsători cu Bob (căsătoria era aranjată de familie) și i se oferă, dar Morudzi o refuză spunând că el este la capăt de drum, pe când Ana are toată viața în față. Prințul refuză propunerea Amaliei de a merge amândoi să trăiască la Paris și este văzut vizitând mausoleul familiei și propriul mormânt în care are trecuți ca ani de viață 1870-1919, deducându-se de aici că viața sa s-a terminat atunci când a părăsit Parisul.
Întoarsă acasă, Ana se sinucide cu pistolul lui Bob, iar localnicii îl consideră vinovat moral pe Andrei Morudzi. În final, prințul îi cere lui Costache să dea foc castelului și el se duce călare la calea ferată și se așază în fața trenului, ca în scena de la început. Este prezentată apoi o secvență în care prințul urcă în trenul Orient Express și întinerește brusc, fiind întâmpinat de Costache, Isabelle, Adrienne și Ana.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Orient_Express_(film)

La aderarea României în Uniunea Europeană au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit apoi în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi umili am mers mai departe. Teoretic problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contră s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că, în 20 de ani, nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlinii însă niciodată. Adevărul este că, de 20 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

La nivelul Uniunii Europene, ţara noastră nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. România se împrumută astăzi în stânga şi dreapta, uitând probabil că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Cei care se fac a nu pricepe cum stă această treabă, adică membrii fostului guvern Boc, dar, se pare, şi membrii guvernului Ponta, ne afundă în datorii pe care nici şapte generaţii de azi înainte nu le vor putea onora. Cum România oricum nu mai poate fi adusă, din punct de vedere economic, la linia de plutire, ne putem reprofila pe turismul subacvatic promovat în urmă cu un an de Elena Udrea.

După 20 de ani de democraţie, prost înţeleasă, consecinţele sunt aşadar greu de suportat. S-au adaptat doar politicienii şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Restul încearcă din răsputeri să supravieţuiască. Veniturile populaţiei sunt însă rezultatul „perpetuării ineficienţei în economie”. Se afirma pertinent că pentru a tinde la statutul categoriei sociale de mijloc, ar trebui să avem salarii de 2.000 – 3.000  lei. Înţelegem deci, că în România, mai mult de două treimi din populaţie trăieşte la limita (sub)existenţei, din moment ce salariul minim pe economie abia depăşeşte 600 lei. Dar cât suntem de săraci ştim şi singuri, fără să mai arate Uniunea Europeană cu degetul. Într-un moment izolat de sinceritate, „cineva” recunoştea sfidător: „Veniturile sunt prea mici, corupţia prea mare”.