Atunci când domnul Traian Băsescu le promitea românilor că va fi un preşedinte jucător, din lipsă de cultură politică, aceştia au închis ochii şi au votat. Dacă România ar fi fost însă o republică prezidenţială, da! Traian Băsescu ar fi putut juca după cum fluiera tot el, când vroia şi nu doar a pagubă ca acum. Era concomitent şeful statului şi al guvernului. Nu mai avea nevoie de un premier de hârtie, iar astăzi de Victor Ponta. Doar că ţara noastră are un altfel de sistem de guvernământ: semiprezidenţial. Teoretic, în timp ce primul-ministru guvernează, preşedintele ar trebui să arbitreze. Astăzi, preşedintele jucător se vrea însă antrenor. Şi nu orice antrenor: „Eu sunt preşedinte pentru toţi… şi pentru cei buni şi pentru cei răi, şi pentru cei cu principii şi pentru cei fără principii, şi pentru cei angajaţi politic şi pentru cei neangajaţi politic”. Vivat domnule preşedinte, i-am replica, dacă nenea Iancu ar mai fi astăzi printre noi, dar preşedintele ăsta antrenor , ar trebui să vegheze poate mai mult asupra clasei politice, despre care însă e numai de bine. Cuvântul de ordine ce animă raţiunea politicianul nostru, avid de câştig, este „căpătuiala”. Prin orice mijloace, la putere sau în opoziţie, acesta îşi urmăreşte propriile interese, ignorându-le cu bună ştiinţă pe cele ale celor ce i-au acordat încrederea şi votul lor. „Pierdut conştiinţa pe drumul tranziţiei. Din motive datorate exclusiv crizei, găsitorului – recompensa de a o păstra!” Aşa ar suna un anunţ la rubrica „bunului simţ” în Parlamentul României.   

În tot acest timp, România, ţara tuturor posibilităţilor, se vinde însă ieftin, pe bani puţini, atârnând pe talerul unei balanţe ridicol de măsluite, în care totul este de vânzare. Mai puţin iluziile, acestea oferindu-se gratis odată la patru ani, sau după caz, la cinci. Se vinde flota naţională, se vând societăţi (industriale, comerciale) pe nimic, doar-doar companiile mari vor veni să investească aici, se vinde chiar şi pământ românesc. Negustorii nu tocmesc, nu negociază, doar vând. Sunt curios, când o să vândă şi simbolurile naţionale? Desigur, pe doi bani, ca să nu ieşim din tipar.

Îmi propusesem să închei editorialul de astăzi într-o altă notă notă, dar discuţia cu un amic m-a determinat să scriu şi rândurile de mai jos. Ceea ce mă frapează în ultimele zile este dorinţa de sânge a unora, după mult mediatizatul caz Adrian Năstase. Am aflat de la o sursă portocalie că actuala situaţie a României putea fi uşor evitată. De fapt eram invitat să privesc peste umăr, în urmă cu vreo opt-zece  ani: „Dacă Năstase şi P.S.D.-ul, cât au fost la putere, nu angajau cu miile la buget, nu ajungeam astăzi aici. Toate rudele lor sunt prin primării şi ministere.” L-aş fi contrazis pe amic, dar cum nu doream să mă pun cu mintea lui odihnită (sic!), i-am zâmbit cu subînţeles: „şi struţocămila se jură că e pasăre, dar nu face ouă”. 

Filiala Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România a participat în aceste zile la manifestările prilejuite de împlinirea a 191 de ani de la Revoluţia din 1821 şi comemorarea lui Tudor Vladimirescu, la Padeş. Prin vocea istoricului Gheorghe Nichifor, s-a susţinut nevoia de istorie şi reîntoarcerea la valorile poporului român, printre acestea numărându-se şi personalitatea „marelui pandur”. 

Evenimentul intitulat simbolic „Imn pentru Tudor Vladimirescu” – Padeş 2012 a debutat pe Câmpia Soarelui, în semnal de trompete, în dimineaţa zilei de duminică, 24 iunie 2012, cu primirea oficialităţilor, intonarea Imnului de Stat al României, apoi Imnului Eroilor şi Ceremonialul depunerii de coroane. Au fost prezente numeroase oficialităţi locale şi judeţene, rostind alocuţiuni evocatoare: primarul comunei Padeş, Mihai Troacă, prefectul judeţului Gorj, Liviu Andrei, preşedintele Consiliului Judeţean, Ion Călinoiu, preşedintele Asociaţiei Culturale „Fii Gorjului”, Alexandru Păsărin şi preşedintele Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Gheorghe Nichifor. Ansamblul profesionist „Doina Gorjului”, alături de actorii Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu au prezentat un moment literar-muzical evocator.

Manifestările organizate cu prilejul împlinirii a 191 de ani de la Revoluţia din 1821 i-au reunit ca în fiecare an şi pe Fiii Gorjului din întreaga ţară. Prezenţi la manifestare au fost şi membrii Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, care prin vocea istoricului Gheorghe Nichifor, au susţinut nevoie de istorie şi reîntoarcerea la valorile poporului român, printre acestea numărându-se şi Tudor Vladimirescu. 

Personalitatea lui Tudor Valdimirescu

În primăvara anului 1821, în fruntea pandurilor din Oltenia, Tudor Vladimirescu intra în Bucureşti. Originar din Vladimirii Gorjului, Tudor dobândise experienţă militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812. După încheierea războiului, s-a angajat atât în activităţi negustoreşti cât şi în cariera administrativă. „Era un bărbat energic, decis şi înzestrat cu spirit de iniţiativă. Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa conducerea unei mişcării de emancipare a românilor” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 191).

Programul revoluţiei de la 1821 era, înainte de toate, opera sa, aşa cum se afirmă în Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tomul I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 25. După lansarea proclamaţiei de la mănăstirea Tismana (intrată în conştiinţa publică drept cea de la Padeş!), „cu o retorică destinată să înflăcăreze populaţia stoarsă de o fiscalitate nemiloasă”, Tudor Vladimirescu s-a îndreptat spre Bucureşti, deplasarea „Adunării norodului” având caracterul unui „marş strategic”, disciplinat (Tudor reprimând sever dezordinile).

În afara zonei aflate sub controlul lui Tudor Vladimirescu, ţărănimea clăcaşă (fără pământ) a înţeles să profite de starea de confuzie din ţară pentru a ataca şi prăda domeniile boiereşti. Au existat, aşadar, două paliere de desfăşurare a evenimentelor din 1821: o acţiune organizată, condusă de Tudor Vladimirescu, urmărind scopuri politice, şi o alta anarhică.

Ajuns la Bucureşti şi instalat la mănăstirea Cotroceni, Vladimirescu a trecut la acţiuni efective de guvernare, după încheierea unui acord cu boierii, considerându-se chiar conducător al ţării: „iar Tudor la Cotroceni – scria cronicarul bucureştean Dobrescu – îşi punea titlul de domn. Iar câţi boieri mai era, toţi asculta şi ce ra poruncea, aceia făcea. Boieri boierea, ispravnici punea, poştile la el venea, judecăţi făcea şi jălbi primea, boierii ca la un stăpân îi slujea.” (Tratatul de Istoria Românilor, Academia Română, vol. VII, tomul I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 39)

Autoritatea lui Tudor Vladimirescu era de necontestat, o bună parte din boieri a fugit dincolo de hotare, iar cei rămaşi i s-au supus necondiţionat. Insuficient sprijinit politic, în faţa turcilor care au trecut Dunărea, dar şi a eteriştilor, Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureştiul. Izolat de armata formată din pandurilor săi, a fost arestat de către membrii Eteriei, dus la Târgovişte, torturat, supus unui „simulacru de judecată” şi în cele din urmă ucis mişeleşte. Trupul său nu a mai fost găsit niciodată.

Iată doar câteva din mărturiile istorice pentru care Tudor Vladimirescu este astăzi în filele cărţilor de istorie cunoscut sub numele de „Domnul Tudor” sau „marele pandur”.

Libertatea de a surprinde fotografii extraordinare şi filme de înaltă definiţie este acum chiar mai la îndemână graţie aparatului foto NIKON COOLPIX L120. Optimizat pentru a realiza imagini extraordinare, dispune de un obiectiv NIKKOR impresionant cu zoom de 21x care oferă acoperire precisă de la unghi larg la super-telefotografic Patru funcţii anti-înceţoşare livrează în mod automat rezultate clare, iar aparatul foto dispune de o funcţie de control al zoom-ului care vă permite să utilizaţi fără probleme intervalul de 21x.

Un buton dedicat pentru înregistrare film facilitează comutarea pentru a surprinde acţiunea, iar monitorul LCD mare, cu rezoluţie ridicată face ca realizarea compoziţiei şi vizualizarea cadrelor să fie o plăcere, chiar şi în lumina puternică a soarelui.

Duminică, 24 iunie 2012, începând cu orele 10.00, gorjenii sunt aşteptaţi pe Câmpia Soarelui de la Padeş, în cadrul manifestării evocatoare „Imn pentru Domnul Tudor”.

Din program:
– Semnal de trompeţi, marşul de întâmpinare
– Primirea oficialităţilor şi a delegaţilor
– Intonarea Imnului de Stat al României
– Alocuţiune de bun venit rostită de Mihai Troacă, primarul comunei Padeş
– Slujbă de pomenire pentru Tudor şi pandurii săi
– Alocuţiuni evocatoare: 
Vasile Liviu Andrei, prefectul Jud. Gorj,
Ion Călinoiu, preşedinte Consiliu Judeţean Gorj,
Alexandru Păsărin, preşedinte Liga Culturală „Fii Gorjului”,
Gheorghe Nichifor, vicepreşedinte Societatea de Ştiinţe Istorice din România
– Intonarea Imnului Eroilor şi ceremonialul depunerii de coroane
– Moment literar – muzical evocator susţinut de Ansamblul Artistic Profesionist „Doina Gorjului” şi invitaţii săi

Timpul, generic vorbind, defineşte spiritul uman într-o societate versată în anumite direcții în care cultura este mai degrabă tolerată şi suportată decât acceptată. Există pur şi simplu o nepăsare exersată de câţiva ani încoace şi care acum dă roade. Cultura este astăzi privită ca o „temă a nimicului”, sau mai mult, ca un „exercițiu util de disperare dresată”. Senzația de prim-plan resimțită acut, de cei care se îndelednicesc cu ceea ce încă se mai numeşte artă, este că aceasta primeşte periodic doze „aproape insuportabile” de subversiune.

„Avem o treime munţi, o treime dealuri, o treime câmpii, litoralul Mării Negre şi Dunărea”, afirma preşedintele Traian Băsescu referinduse la potenţialul turistic al României. Teoretic acesta are dreptate, turismul putând să ajute la creşterea economică a României, însă doar pe hârtie.

Atunci când însă ridici ochii de pe harta turistică şi pliante, constaţi că realitatea este cu totul alta, dar nu vom detalia acum lucruri pe care cu siguranţă deja le cunoaşteţi. Iată de ce credem că nu turismul este cel care poate salva România. Si în acest domeniu este nevoie de „profesionalişti” şi „specialişti” care să vadă dincolo de propriul interes.

Ne întrebăm retoric de ce turiştii străini evită România, sau de ce românii preferă staţiunile din Bulgaria şi Ungaria. Cunoaştem răspunsurile, dar parcă preferăm să evităm formularea lor.

Există desigur şi optimişti. „Începem să fim activi chiar şi în România”, declara Traian Băsescu, precizând că, deși este  o perioadă de criză, țara noastră a implementat politici de susţinere a infrastructurii de turism, pentru că turismul ne poate ajuta la creșterea economică. L-am contrazice puţin pe domnul preşedinte, precizându-i că din elicopter şi munţii, şi delurile, şi câmpiile, chiar şi litoralul Mării Negre şi Dunărea, arată „splendid”, dar pentru a ajunge la ele, aşa cum încă se prezintă drumurile din România, ai nevoie de cele mai multe ori de nervi de oţel, sau dacă nu, de distonocalm. Nu scriem doar despre starea proastă a drumurilor (domnul Traian Băsescu ar trebui să ştie mai bine, fiind o perioadă şi ministrul Transporturilor), ci şi despre faptul că există tronsoane de cale ferată pe care se circulă cu maxim 30-40 Km/oră, în loc de 120-140Km/oră, din cauza infrastructurii prost întreţinută.

Suntem o țară cu adevărat bogată. Şi la ce ne foloseşte aceasta, s-ar grăbi cei mai mulţi să ridice din umeri. Avem 22.000 de monumente istorice (subliniem, doar „istorice”) răspândite pe teritoriul României, dar încă nu am învățat să nutrim respectul care se cuvine față de aceste „mărturii ale evoluției noastre istorice”. Nu ştim să le punem în valoare din punct de vedere turistic, sau, mai grav, aşa cum este şi cazul recent al sitului arheologic de la Sarmisegetuza Regia, intrăm cu buldozerul în ele.

Exemplele ar putea continua, turismul în România (dacă putem vorbi de aşa ceva) nefiind încă unul performant, cu atât mai puţin, acesta să ajute la redresarea economică a României, aflată în colaps de ani buni. Pertinent afirma cineva: „în timp ce în ţările vecine Bulgaria şi Ungaria există turism, în România există doar hotelieri”.

Clive Cussler, Grant Blackwood
Aurul spartanilor

Ediţia a II-a
Editura Litera, Bucureşti, 2012, 416 p.
ISBN 978-606-600-900-3

Astăzi, trecând pe lângă unul din chioşcurile de difuzare a presei, mi-a atras atenţia cartea oferită de Editura „Litera”, alături de ziarul „Jurnalul naţional”. Este vorba despre romanul lui Clive Cussler şi Grant Blackwood, intitulat „Aurul spartanilor”. Am răsfoit-o în treacăt şi am citit prezentarea de pe coperta IV:

„O comoară pierdută de secole… un milionar urmându-şi destinul… Sam şi Remi Fargo sunt pe cale să descopere misterul amândurora.

În anul 1800, traversând cu armata Alpii Pennini, Napoleon descoperă întâmplător o comoară pierdută în războaiele greco-persane. Neputând să o transporte, îi marchează locul pe o hartă cifrată pe etichetele a douăsprezece sticle de vin rar. Odată cu moartea lui Napoleon, comoara dispare iarăşi. Până în zilele noastre, când soţii Sam şi Remi Fargo, vânători de comori, găsesc în mlaştinile din Maryland un submarin german din al Doilea Război Mondial. Înăuntru – surpriză! – o sticlă din colecţia lui Napoleon. Fascinaţi, cei doi se decid să le caute şi pe celelalte. Dar nu sunt singurii pe urmele comorii. Hadeon Bondaruk, un milionar jumătate rus, jumătate persan, vrea tezaurul, cu orice preţ.

Un thriller care te ţine cu sufletul la gură, o nouă serie de aventuri, de la maestrul suspansului, Clive Cussler!”

Cu această carte bună pentru tihna unei vacanţe, Editura Litera a dat lovitura! Lectură plăcută, dacă vă hotărâţi să o cumpăraţi. Preţul este şi el unul rezonabil: 9.99 lei.

Unii veseli, alţii trişti. Vorbim desigur de clasa politică românească, în urma alegerilor locale din 10 iunie, nu şi de simplii cetăţeni, mult prea preocupaţi pentru ziua de mâine, ca să mai ia în calcul circul ieftin oferit de politicieni în timpul campaniei electorale. Acest lucru s-a văzut şi din prezenţa la vot, românii ne mai fiind interesaţi să îşi exercite dreptul prevăzut de Constituţie. Cuţitul nu a ajuns însă la os, rana se poate vindeca în timp, iar pentru aceasta trebuie şi un tratament adecvat. De acum înainte este nevoie de multă muncă. Am pierdut prea multe fabrici, uzine sau combinate şi suprafeţe întregi de teren arabil au fost lăsate de izbelişte. De la reprezentanţii F.M.I. la specialiştii noştri, cu toţii trăiesc într-o lume a lor, teoretică, despre economie. Nu înţeleg şi nici nu par dornici să înţeleagă mecanismele reale ale unei economii precum cea a României, care miroase a faliment de prea multă vreme. De ce este nevoie? De investiţii serioase. Investiţii în industrie, agricultură şi turism, dar care să nu mai miroase doar a iz politic, clientelă şi interese.

Judecând aşadar la rece, rezultatele scrutinului pentru alegerile locale 2012 demonstrează şi o sensibilă maturizare a electoratului. „Scorurile” şi surprizele, pe care sinceri să fim unii dintre noi nici nu le-am visat, arată că pentru români aprecierile subiective contează tot mai puţin. Dar de aici şi până la o maturitate conştient asumată mai este cale lungă. Oricum, după mai bine de 20 ani de alegeri libere, românii au înţeles că atunci când ai de unde alege, alegi… şi nu o faci oricum. Pentru prima oară de la debutul alegerilor democratice „votul politic” a ucis „votul pragmatic”.

Şi pentru că tot aminteam de politică, să spunem despre cea portocalie că are foarte multe cusături, majoritatea dintre ele cu aţă albă. Sigur, unele cusături nu sunt atât de rezistente pe cât şi-ar dori liderii P.D.L.-işti, dar aici intervine de regulă Traian Băsescu şi înlocuieşte vechile cusături cu noduri marinăreşti, meseriaş urzite. Doar că de această dată, şi vorbim despre alegerile locale, nodurile marinăreşti nu au mai reistat. Atunci când îşi pierd acuitatea, marinarii se cunosc după nodurile pe care le fac, adică din ce în ce mai prost.  Aşa se explică şi dezastrul P.D.L.-ist din alegerile locale, atât la nivel naţional, cât şi local.

În Gorj de pildă, zarurile erau aruncate cu mult înainte de campania electorală. Actualul preşedinte al Consiliului Judeţean, domnul Ion Călinoiu, cu realizările ultimului său mandat, a câştigat definitiv inimile nu doar voturile gorjenilor.

Rezultatele alegerilor erau unele previzibile. Contracandidaţii domniei sale, dar şi ai domnului Florin Cârciumaru (reales primar al Târgu-Jiului) au cheltuit degeaba fondurile destinate campaniei electorale din acest an, căci „lupta” a fost câştigată cu mult înainte de a începe.

Am constatat cu regret că în cadrul Festivalului Naţional de Teatru pentru elevi „Constantin Stanciovici Brănişteanu” desfăşurat la Târgu-Jiu au existat şi membri ai juriului care, probabil confundând acest festival cu emisiunea-concurs „Românii au talent”, nu au acordat doar note elevilor şi pieselor din concurs, ci au considerat oportun să şi apostrofeze de o manieră lipsită de delicateţe prestaţia scenică a tinerilor, unii dintre ei debutanţi pe o scenă de teatru. 
Vorbesc desigur despre un domn, scriitor gorjean, pe care îl apreciam până de curând, citind câteva din cărţi sale şi unele articole semnate în presa locală. Probabil numele meu nu îi spune prea multe şi nici nu are importanţă acest aspect, dar mi-aş dori ca rândurile de mai jos să ajungă şi la domnia sa.
Felul în care acest domn a catalogat prestaţia tuturor trupelor de teatru aflate în concurs drept una mediocră, este un gest care trădează o anume atitudine de dispreţ faţă de tineri. 
Pentru câţiva dintre aceşti adolescenţi care s-au pregătit câteva luni, scriind un scenariu, făcând aproape zilnic repetiţii, fără a neglija însă lecţiile şi temele de la şcoală, cum poate fi resimţită eticheta de „submediocrii”? Elevi-actori care prin rolul ce îl aveau de interpretat au cântat la pian, este drept într-un colţ al scenei timp de peste 45 de minute (fără a face playback) şi pe care poate membrii juriului nu i-au remarcat, elevi care au cântat la chitară sau care au dat naştere unor personaje, punând suflet şi pasiune, dar a căror prestaţie iată a fost socotită submediocră. 
Domnul meu, v-aş invita la liceul unde învaţă aceşti tineri pentru a vedea diplomele şi trofeele câştigate pe merit, prin muncă şi multe ore de repetiţii sau de pregătire, v-aş arăta performanţele şcolare ale acestor elevi conştienţi de greutatea cuvintelor NOSCE TE IPSUM (Cunoaşte-te pe tine însuţi!). Sunt cuvinte gravate deasupra intrării în anticul templu al lui Apollo de la Delphi şi cuvinte care pentru aceşti tineri au devenit aproape un crez. 
Că scenariul unei piese de teatru intitulată „PERFECT ROMÂNESC” în care sunt evidenţiate tarele, lipsurile şi carenţele tinerei generaţii, chiar de către nişte adolescenţi v-a părut dumneavostră că ar semăna cu scenariul unei telenovele, nu ştiu dacă aţi vizionat prea multe telenovele sau poate niciuna… Sau poate asta e România, o telenovelă ieftină în care unii domni se pricep la totul şi la nimic, se pricep să sfarme aripile albastre ale unor tineri care au curajul să urce pe o scenă de teatru. Că au curajul să scrie un scenariu şi să dea viaţă unor personaje.
Sunt toate acestea motive pentru care domnule A.G. nu mi-aş dori să vă mai văd în ipostaza de membru al juriului unui festival de teatru pentru liceeni. 

Cartea pe care o prezentăm astăzi cititorilor, nu este pentru autorul acestor rânduri, o surpriză. Era de aşteptat ca cei care au scris-o, Gheorghe şi Dorina Nichifor, acum însoţiţi de mai tânărul lor coleg Andrei Popete-Pătraşcu, să încerce din nou, exact acolo unde în anii din urmă succesul nu le-a lipsit niciodată. Să remarc deci, de la început, aplecarea cel puţin a primilor doi pentru spaţiul istoriei noastre moderne, în sfertul de veac al primului interbelic românesc (1878-1916), dominat de figura tutelară a prinţului Carol, devenit între timp regele românilor, de tinereţea tumultoasă a parlamentarismului românesc, de o creştere economică semnificativă şi de o viaţă socială complexă chemată acum la înnoire.

Era o lume în schimbare, nelipsită de contraste adesea dramatice, dar căreia îi era caracteristică o „joie de vivre”, o bucurie de a trăi şi de a celebra frumuseţea vieţii nemaiîntâlnită în secolul care i-a urmat. Oamenii de vârsta celui care scrie aceste rânduri, au cunoscut timpuri zbuciumate, dar au avut parte în familia lor de căldura şi de dragostea mai multor generaţii, de la părinţi, bunici şi chiar străbunici. Ei îşi aduc aminte că, ori de câte ori se căuta în trecut refugiu pentru confuzia şi brutalitatea primilor ani ai comunismului, antecesorii noştri evocau „fericitele timpuri bune” de  dinaintea primei conflagraţii.

Vremurile acelea, ca să mă întorc la subiectul nostru, ridică cel puţin pentru prezent multe întrebări tulburătoare: Cum putea fi prestigioasă o societate şi o instituţie, aici monarhică, abia ridicată din apăsarea dominaţiei străine şi a ocupaţiilor militare de tot felul? Cum se puteau păstra echilibrele sociale într-o lume scindată de inegalitate? Cum se năştea şi îşi consolida poziţiile o clasă de mijloc producătoare de stabilitate şi prosperitate?

Cum erau rezolvate „politizarea” aparatului de stat, corupţia şi birocraţia, niciuna din ele eradicate, dar oricum menţinute la un nivel care le făcea suportabile?

Tentaţia de a intra solid echipaţi în acest spaţiu, ce ne pare azi atât de îndepărtat, este firească şi autorii noştri nu i-au rezistat. Şi pentru că timpurile de care vorbim au produs personalităţi deosebite, capabile de proiecte ambiţioase în dorinţa de a recupera anii pierduţi şi de a aşeza România ferm în modernitate şi civilizaţie, cel mai bun mod de a ni le apropia este să le evocăm oamenii şi să-i căutăm şi în marile înfăptuiri ale istoriei naţionale, dar şi la ei acasă, în comunitatea în care s-au născut şi au trăit, înţelegând prin aceasta că mai binele în instituţii şi în bunăstare depinde în fond de fiecare dintre noi. Este ceea ce au înţeles autorii noştri şi lucrările lor anterioare îi recomandau cu prisosinţă pentru această nouă încercare.

Astfel, Gheorghe Nichifor s-a ocupat cu un mare devotament de institutorul cărturar Alexandru Ştefulescu (1856-1910), restaurator al tradiţiei gorjene, ctitor de instituţii, dar şi funcţionar prestigios implicat în actele de reformă ale începutului de secol XX.

Mai puţin strălucitor decât tovarăşii săi de generaţie, dar nu mai puţin important prin faptele sale, Gheorghe Chiţu (1828-1897) a format obiectul unui alt studiu, iniţiat de data aceasta de Dorina Nichifor. Dintr-o altă perspectivă decât Alexandru Ştefulescu, el a ilustrat categoria oamenilor politici de sorginte liberală, paşoptişti nu doar prin crezurile lor naţionale şi sociale ci şi prin opera lor, în cazul de faţă fericit dusă la capăt datorită unei vieţi de aproape 70 de ani. Comisar de propagandă la 1848, fruntaş al mişcării unioniste, prin publicistica sa militantă, deputat liberal radical, din ianuarie 1868, ministru, cu deosebire al Cultelor şi Instrucţiunii Publice din aprilie 1876, el s-a dovedit a fi un deschizător de orizonturi în şcoala românească, predecesor al marelui proiect de reformă iniţiat ulterior de Spiru Haret.

În fine, cartea acum înfăţişată publicului valorifică toate aceste investigaţii şi realizează în mod fericit o sinteză superioară. Cunoaşterea detaliată a vieţii politice româneşti din primul interbelic şi interferenţele acestuia cu mişcarea de înnoire a Gorjului, i-au condus pe autori la un personaj fascinant, Dincă Schileru (1846-1919), întreprinzător de succes şi om politic al locurilor, autodidact şi perfecţionist, reprezentant de frunte al Colegiului sătenilor, promotor al legislaţiei rurale, exponent al spiritului pandur şi persoană publică din plin înzestrată cu farmec personal, cu o amprentă inconfundabilă.

Bibliografia pusă acum în operă a fost impresionantă, cumulând arhive şi  manuscrise de familie, volume cu publicaţii de documente, dar şi albume, almanahuri, anuare, biografii, calendare, discursuri, enciclopedii şi monografii, multe acum pentru prima oară scoase la lumină şi o întreagă literatură cu sute de titluri care conturează veridic în cele cinci capitole ale cărţii imaginea unei personalităţi nepereche, un personaj de epocă, şi în egală măsură prin opera sa publică un om al tuturor timpurilor.

Un volum de 500 de pagini nu poate fi rezumat în câteva rânduri, vom lăsa deci întreagă cititorului plăcerea de a-l descoperi pe Dincă Schileru în paginile aceste cărţi, rezervându-ne doar privilegiul de a formula înaintea sa câteva încheieri în ordinea lecturii. Nu credem astfel că este deloc exagerat să afirmăm că apariţia unor personalităţi eminente în judeţul dintre cele două ţări române despărţite de Carpaţi este rezultatul climatului de efervescenţă culturală de la răscrucea celor două secole. Viaţa publică ilustrată prin oameni politici semnificativi, dar şi Şcoala, Biserica, Publicistica şi Arta au cunoscut un suflu înnoitor, expresie a procesului general de modernizare a societăţii româneşti, dar în egală măsură a simbiozei culturale gorjene (munteano-transilvănene) şi a spiritului pandur, parte a mentalităţii oltene, ambele definitorii pentru elitele din această parte a ţării în rândul cărora le putem subsuma şi pe Dincă Schileru.

Personajul principal al autorilor noştri s-a născut într-un sat din plaiul Vâlcan a cărui vechime documentată coboară până spre sfârşitul sec al XVI-lea într-o familie în care amintirea evenimentelor de la 1821 era foarte puternică. Aici, la poalele munţilor şi-a petrecut copilăria, aici s-a îndrăgostit statornic de folclorul local, aici „şi-a plămădit sufletul din acelaşi aluat ca toţi răzvrătiţii Gorjului” şi tot aici a învăţat carte, cât să îi ajungă pentru toată viaţa, inteligenţei, curajului şi voinţei sale nestrămutate.

Mutat după căsătorie (1868) în comuna de reşedinţă a soţiei, la Bâlteni, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, şi-a câştigat existenţa mai întâi dintr-un atelier de croitorie, impunând modelul costumului popular local şi apoi din negoţ şi agricultură. Pe la 1880, avea acum 34 de ani, era unul dintre cei mai importanţi proprietari funciari locali, priceput în cultura cerealelor, pomilor fructiferi şi viţei de vie. Creşterea cailor se adăuga precum o pasiune de suflet. A construit mori şi joagăre şi a achiziţionat spaţii întinse de pădure. Istoria averii lui Dincă Schileru, aşa cum ne-o prezintă autorii, e departe de a fi idilică, nefiind lipsită de conflicte cu obşti săteşti care se considerau nedreptăţite sau de sechestrări de bunuri, stinse atunci când în cele din urmă acuzatul îşi plătea dările către stat.

Afacerile sale nu s-au oprit aici. După ce a convins în Anglia un grup de oameni influenţi să investească în exploatarea subsolului gorjean, a preluat mina de antracit de la Schela (1893-1898). Anterior, în 1883, făcuse la el acasă, la Bâlteni, o primă încercare de a extrage petrol.

Notorietatea câştigată datorită succesului său în activităţi economice avea să îl propulseze curând şi în viaţa publică. Fără intervenţia administraţiei sau guvernului, a fost ales de ţăranii gorjeni în Consiliul local, în anul 1876. Consilier şi vicepreşedinte în deceniul care a urmat, Dincă Schileru s-a remarcat prin vehemenţa şi curajul opiniilor sale care au culminat cu un atentat la adresa vieţii sale, din fericire nereuşit, în 1880.

Începuse, cu un an înainte, în 1879, o lungă carieră de parlamentar în gruparea liberală condusă de C.A. Rosetti şi mai târziu de urmaşii acestuia, Colegiul III din Gorj alegându-l cu intermitenţe până în 1911. Anecdotica a reţinut imaginea unei persoane care călca în sălile înaltului for legislativ, îmbrăcată într-un splendid costum gorjenesc, expresie a mândriei că îşi reprezintă concetăţenii. În mod corect autorii afirmă că dincolo de exagerări, Schileru nu a fost doar un personaj pitoresc, nici „apostolul imaculat al satului gorjan” şi nici politicianul urmărit exclusiv de interesele sale.

Reprezentant fidel al capitalismului rural, el i-a susţinut aşezarea sa legislativă şi instituţională. Fără a fi un mare orator, deputatul din Bâlteni impresiona totuşi prin justeţea cauzelor susţinute, prin umor şi adecvarea la subiect. (Capitolul consacrat activităţii sale parlamentare este cel mai consistent şi reflectă aproape complet anii petrecuţi de el în conducerea legislativă a ţării).

Nu putem totuşi trece peste intervenţiile sale la legi esenţiale pentru lumea satului şi nu numai, precum cele referitoare la învoielile agricole, la împroprietărirea, la legea băuturilor spirtoase sau comercializarea costumelor naţionale, la organizarea învăţământului rural, sau la proiectele de reformă electorală, ca şi susţinerea acordată unui număr important de petiţii ale ţăranilor din judeţul său sau din judeţele limitrofe. Alegem între nenumăratele luări de cuvânt ale lui Dincă Schileru una semnalată în dezbaterile Adunării Deputaţilor din iarna 1886, al cărui subiect îl reprezenta libera trecere a porcilor şi vitelor româneşti dincolo de Carpaţi pe care deputatul gorjean o solicita pentru întreaga întindere a frontierelor de stat cu monarhia dualistă, de la Orşova la Iscani. Formalităţile complicate, spunea acesta, au creat: „un fel de privilegiu unor persoane, puţine la număr între care am avut onoarea să fac şi eu parte deoarece altfel nu s-a putut şi urma negreşit ca din două rele să primesc pe cel mai bun”. Dezbaterea continuă, şi la interpelarea lui Schileru, guvernul răspunde că autorităţile austriece au deschis un punct de vamă în Bucovina iar din Ungaria vin semnale încurajatoare. În acest punct al discuţiei intervine M Kogălniceanu în susţinerea celui ce a iniţiat acest demers, afirmându-i pe de o parte justeţea şi solicitând în consecinţă fotografierea singurului bou românesc care a trecut în ţara vecină în 1884 pentru a îl avea în vedere când se va vota noua convenţie comercială cu Austro-Ungaria. Pe de altă parte, el remarcă atitudinea consecventă a lui Schileru pentru că vreme de trei ani nu a slăbit guvernul în această chestiune. Stăruinţa în susţinerea unei cauze pe care o considera dreapta, dar şi onestitatea sa atunci când se autodenunţa drept beneficiar privilegiat al unor aranjamente sunt dincolo de orice îndoială.

Lucrarea în cea de-a doua sa ediţie, revizuită şi adăugită, redactată după normele ştiinţifice ale Academiei Române, înfăţişează acum cititorilor reconfigurarea raporturilor lui Dincă Schileru cu unele personalităţi politice importante ale timpului precum: I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, mai sus amintit, N. Fleva, Gh. Vernescu, Gh. Chiţu, G. Panu, P.P. Carp etc. Popularitatea, prestigiul şi consecvenţa sa în apărarea repetată a celor pe care îi reprezenta, sunt explicaţii pentru succesul său şi al Partidului Liberal în alegerile din 1899 organizate de conservatori. Sunt puse în valoare şi numeroase informaţii despre posibila participare a acestuia la proiectul constituirii unui partid ţărănesc, relaţiile sale cu Constantin Dobrescu-Argeş, principalul promotor fiind notorii. Astfel, întâlnirea celor doi de la Bâlteni a lansat în iulie 1882 o nouă formaţiune politică şi a propus primul congres cu delegaţi din mai multe judeţe (la Corbeni august 1882 şi unde a fost adoptat un program pe larg reflectat în paginile publicaţiei liberal radicale rosettiste). Eşecul acestei întreprinderi, datorat şi iniţiatorului ei dar şi opoziţiei marilor partide l-a apropiat pe Schileru de mişcarea haretistă de ridicare a satului, cu deosebire în ce privea băncile populare şi cooperativele săteşti. Indiferent de succesul sau eşecul unor asemenea iniţiative este cert că deputatul din Gorj a făcut parte dintr-un mai larg curent de opinie care considera că în virtutea numărului şi contribuţiei la producţia de valori materiale şi la consolidarea statului, ţărănimii i se cuvine o reprezentare parlamentară pe măsură.

Până atunci însă, el nu a ostenit să fie un vajnic susţinător al culturii şi învăţământului din judeţul său şi mi se pare firesc ca acestui subiect să îi fie consacrat un capitol întreg. Astfel, s-a numărat printre întemeietorii muzeului din Târgu-Jiu ale cărui colecţii le-a îmbogăţit în mai multe rânduri cu donaţii, a participat activ la conferinţele şi marile serbări culturale ale epocii (una prilejuită de inaugurarea in capitala Gorjului a gimnaziului unde l-a întâlnit pe Spiru Haret în octombrie 1898 şi în acelaşi an alta la dezvelirea statuii lui Tudor Vladimirescu), a susţinut mai multe publicaţii destinate lumii satului, a iniţiat şcoala din Bâlteni pe care a donat-o comunităţii locale şi a restaurat aşezarea monahală de la Locurele (Locuri Rele) şi a ctitorit biserica din satul de reşedinţă căruia i-a fixat piatra fundamentală.

Într-un ultim capitol oarecum conclusiv, autorii îşi exprimă punctul de vedere referitor la decesul lui Schileru: „pe 3 iunie 1919 în primele ore ale dimineţii în vârstă de 73 de ani” şi înfăţişează posteritatea personalităţii sale. Instituţiile pe care le-a înălţat sau la propăşirea cărora a contribuit muzeul judeţean, şcoala şi biserica din Bâlteni continuă să funcţioneze. Mina de antracit de la Schela a fost închisă în 1995. Legenda lui Schileru „superb bărbat şi splendid oltean” dăinuie însă şi lucrarea de faţă care a adunat şi interpretat sute de surse (câteva din cele mai expresive – discursuri şi intervenţii parlamentare, actele sale de donaţie şi o seamă de fotografii cuprinse în anexe) este încă o dovadă în acest sens.

La final o ultimă întrebare: Cine sunt autorii acestei cărţi? Importantă nu doar prin strădania de a aduna un material atât de dens, de a-i da coerenţă şi de a construi astfel monumentul unui om, in felul sau exemplar, asupra căruia se răsfrâng acum multe lumini noi, se clarifică cu calm şi obiectivitate chestiuni controversate, toate intr-un stil accesibil şi captivant deopotrivă. Gheorghe şi Dorina Nichifor dar şi Andrei Popete-Pătraşcu sunt oameni încă tineri profesori reputaţi în şcolile târgujiene dar şi cercetători atestaţi ai istoriei Gorjului, primii doi cu o bibliografie proprie impresionantă, încununată cu teze de doctorat, iar cel de-al treilea urmându-le exemplul nu putea decât să le stea alături. Nu în ultimul rând iniţiativele lor culturale conferă un titlu de prestigiu Societăţii de Ştiinţe Istorice din care toţi trei fac parte care este prezentă şi pe frontispiciul acestei publicaţii şi reprezentată la cel mai înalt nivel, scriam în finalul prefaţei la prima ediţie apărută anul trecut.

Între timp cartea a impus un „brand local” şi s-a bucurat de aprecieri unanime din partea oficialităţilor, a specialiştilor şi a marelui public. Nu în ultimul rând a fost încununată cu un premiu al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

Pe măsura succesului dobândit, autorii au revenit sub acelaşi titlu adăugând surse noi, bibliografia la zi (decembrie 2012) şi un indice de nume impresionant. Acolo unde au simţit nevoia şi noile investigaţii arhivistice şi de bibliotecă au impus, au revenit cu nuanţări, detalieri şi argumente suplimentare pentru o teză sau alta, desevârşindu-şi astfel lucrarea.

In faţa unei asemenea voinţe de a aduce lucrurile bine până la capăt, cunoscând bine efortul autorilor, l-a consemnările noastre nu putem să adăugăm decât dorinţa de a vedea asemenea împliniri cât mai des repetate.  

 prof. dr. Bogdan Teodorescu

Secretar General al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

Avem şi confirmarea! Oficialii cehi, spre deosebire de cei români, nu se sfiesc să spună ceea ce gândesc. Aşa se face că aceştia au expus pe larg de ce cred că F.M.I.-ul a alimentat criza economică din Europa de Est şi au determinat ţările din această zonă să ceară ajutorul (vezi şi cazul României care în urmă cu trei ani a semnat un acord stand-by pe doi ani cu Fondul Monetar Internaţional pentru un împrumut de 12,95 miliarde de euro). În realitate instituţia incriminată de cehi ducea lipsă de clienţi şi a interpretat „eronat” anumite date economice. Perfect logic! Cum în România adevăraţii specialişti lipsesc, pentru cămătarii de la F.M.I. a fost floare la ureche să convingă de necesitatea unui împrumut.

Apoi să nu uităm încă vreo două-trei amânunte. Am constatat cum din aderarea României la Uniunea Europeană, agricultura şi industria au avut cel mai mult de suferit, în timp ce sectorul financiar-bancar, serviciile şi turismul au continuat politica aceluiaşi pe loc repaus. Ţara noastră nu era evident pregătită din punct de vedere economic să adere la Uniunea Europeană, iar criza a făcut ca această situaţie să adâncească lipsurile şi insuficienţele. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească, de carton de altfel, nu este capabilă să devină funcţională prea curând.

Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în România există o piaţă nefuncţională. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România nu este, deocamdată, funcţional. Veniturile populaţiei sunt aşadar rezulta-tul „perpetuării ineficienţei în economie”.

Se afirma pertinent că pentru a tinde la statutul categoriei sociale de mijloc, ar trebui să avem salarii de 2.000 – 3.000  lei. Înţelegem deci, că în România, mai mult de două treimi din populaţie trăieşte la limita (sub)existenţei, din moment ce salariul minim pe economie abia depăşeşte 600 lei. Şi apoi, într-un moment izolat de sinceritate, „cineva” recunoştea sfidător: „Veniturile sunt prea mici, corupţia prea mare”.

Fie că ne place sau nu, România funcţionează astăzi pe datorie. Norocul nostră că avem mentalitate de „supravieţuitori” conform opiniilor specialiştilor europeni. Românii posedă „tehnici de supravieţuire dezvoltate în timpul crizelor epocii Ceauşescu”. Datorită rămânerii nostre în urmă, spre deosebire de occident, putem „supravieţui mai uşor” crizei, încearcă să ne convingă aşa-zişii specialişti. Le-am mulţumii frumos pentru tot efortul depus în munca de lămurire, dar nu suntem nici proşti, nici tâmpiţi, cum ne cred unii. Ştim foarte bine ce interese tapetează ei pe zidurile coşovite ale României.     

Astăzi, 2 iunie 2012, ne-a părăsit cu totul prematur şi pe neaşteptate un om de aleasă valoare al Gorjului – Jurnalistul şi Profesorul George Manoniu.

Prin erudiţie, metodă, empatie şi stil, s-a impus în cariera jurnalistică din Gorj fiind unul dintre cei mai apreciaţi oameni din presa scrisă.  Cei care l-au cunoscut de-a lungul anilor au remarcat adeseori,  memoria extraordinară şi prospeţimea gândurilor domniei sale. A fost mereu un atent observator al vieţii cotidiene, culturale, economice sau politice din Gorj, un fin cunoscător al realităţilor vremurilor de ieri şi de azi, un OM de la care atâţia şi atâţia publicişti gorjeni au deprins tainele scrisului gazetăresc. A fost Profesorul George Manoniu şi membru al Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, un pasionat al trecutului şi istoriei Gorjului, despre care a scris adeseori.

Prin dispariţia sa din această lume, distinsul Jurnalist George Manoniu lasă în urmă un  gol imens. Gorjul a pierdut nu numai un gazetar desăvârşit, dar şi un om de dialog şi de echilibru, care nu va putea fi vreodată înlocuit.

 † Dumnezeu să-l odihnească!

Conducerea Filialei Gorj a S.Ş.I.R.

Nimic nu poate exista fără istorie. Oamenii sunt ceea ce a făcut din ei istoria, tradiţia, trecerea timpului. O instituţie de învăţământ este un loc binecuvântat, prin menirea sa plină de nobleţe şi generozitate – aceea de a forma şi cultiva personalităţi, de a deschide porţile spre cultură, de a trezi interesul pentru cunoaştere, dar şi prin modul în care a fost realizată această datorie de-a lungul timpului, pentru multe generaţii, care, trecând pe acolo, au dat valoare acelei instituţii.

Regăsim toate acestea în paginile lucrării ce îi are ca autori pe istoricii gorjeni Cornel Şomâcu şi Daniel Cismaşu, care cu acribie şi responsabilitate rememorează fapte, întâmplări, evenimente din viaţa şcolii, cărora timpul nu le-a alterat sensurile.

Monografia unei instituţii de învăţământ este cartea de căpătâi a tuturor generaţiilor de elevi şi dascăli care au contribuit de-a lungul anilor la desăvârşirea numelui şi renumelui său.  Este un instrument în mâinile comunităţii de a-şi evalua valorile şi de afixa repere pentru viitor.

Abordând cronologic materialul istoric, autorii parcurg evoluţia şcolii din Băleşti de la începuturi, adică de la Regulamentele Organice, până în zilele noastre.

În paginile cărţii se regăsesc informaţii de interes atât pentru cei care  îşi îndreaptă cu nostalgie gândul spre anii în care şi-au desfăşurat aici activitatea, cât şi pentru cei care doresc să parcurgă câteva pagini din istoria şi evoluţia învăţământului gorjean.

Structurată corespunzător unui studiu monografic, lucrarea beneficiind de imagini grăitoare despre mersul acestei instituţii de învăţământ de-a lungul istoriei, cu dascăli de altădată, personalităţi ale vieţii şcolare din Gorj precum învăţătorul Gheorghe Lăscăteu, profesorii Gheorghe Găvănescu sau  Grigore Pupăză.

Astăzi Şcoala Generală Ceauru, cuprinzând cele două structuri Băleşti şi Corneştii Noi, este una dintre instituţiile de învăţământ apreciate, fiind gazda ultimilor ani a mai multor concursuri naţionale interdisciplinare şi simpozioane internaţionale.

Începând din toamnă va purta numele lui Antonie Mogoş, ţăran, sculptor în lemn şi cantor bisericesc, cel care construia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, singura casă gorjenească ce astăzi se aflăla MuzeulŢăranului Român din Bucureşti.       

Şcoala înseamnă atât pentru locuitorii comunei Băleşti cât şi pentru cadrele didactice de aici incursiune în trecut, asumarea prezentului şi garanţia viitorului. Felicităm demersul celor doi autori, istoricul Cornel Şomâcu, actual director al Şcolii Generale Ceauru şi cercetătorul Daniel Cismaşu, fost elev al acestei şcoli, şi suntem convinşi că aşa cum îi cu-noaştem nu se vor opri aici.

prof. dr. Gheorghe Nichifor

Vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România