Despre marketingul de cult ortodox şi sărăcia morală

Au trecut şi Sfintele Paşte, una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii, aceasta semnificând Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Este, dacă vreţi, perioada în care fiecare creştin se simte mai aproape de Dumnezeu şi încearcă, mai mult decât în oricare altă perioadă a anului, să identifice calea spre mântuire.

Asistam pe parcursul acestor zile la un veritabil „marketing de cult ortodox”, Patriarhia Română punând la dispoziţia enoriaşilor ortodocşi cu ocazia sărbătorilor pascale la „preţul modic” (reţineţi ghilimelele) de 7 lei, „noul model de candelă” Produsă de Fabrica de lumânări „Făclia Sfinţilor Români” a Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Vă întrebaţi poate care este motivul? Patriarhia Română consideră că „acest nou model de candelă (de culoare galbenă) era necesar credincioşilor ortodocşi, care erau nevoiţi să cumpere, din supermarket-uri sau pieţe, candele de diferite forme şi culori, improprii cultului creştin ortodox. Având în vedere că unele dintre aceste candele de pe piaţa liberă au lipite iconiţe ortodoxe, acestea ajungeau după ardere să fie aruncate şi profanate cu sau fără voie.” Mai lipsea să ni se spună că noul model de candelă este şi făcător de minuni!culoare galbenă) era necesar credincioşilor ortodocşi, care erau nevoiţi să cumpere, din supermarket-uri sau pieţe, candele de diferite forme şi culori, improprii cultului creştin ortodox. Având în vedere că unele dintre aceste candele de pe piaţa liberă au lipite iconiţe ortodoxe, acestea ajungeau după ardere să fie aruncate şi profanate cu sau fără voie.” Mai lipsea să ni se spună că noul model de candelă este şi făcător de minuni!

Mai nou, noaptea sacră a Învierii a devenit un spectacol în care „mai marii noştrii aleşi” stau în picioare în pridvorul bisericii, cât mai la vedere, pentru a se vedea gradul lor de evlavie, sau cât sunt ei de credincioşi.Că realitatea este alta o ştim cu toţii şi ne mai întrebăm la ce bun? Că de Paşti se iartă „greşelile greşiţilor”, nu mai ţine nimeni cont. În timpuri nu neapărat arhaice, în prezenţa vârstnicilor din orice comunitate, avea loc, în faţa bisericii, în ziua de Paşti, reconcilierea între familiile care au fost certate până atunci… O datină de mult apusă, s-ar grăbi unii să afirme şi nu departe ar fi de adevăr. Că acestă sărbătoare şi prăsnuire creştină nu are nevoie de bani, nici de cheltuială, ci de voinţă şi de bună cugetare, să o spună cine vrea, dar… întreb şi eu ce Paşte este acela fără o masă puţin mai deosebită decât de obicei?

Cea mai dramatică constatare este aceea că românii sunt lipsiţi de speranţă, sărăcia care dezbină şi înrăieşte nu poate îmbuna lumea doar pentru o zi sau două, pentru că şi anul acesta, creştinii ortodocşii şi greco-catolicii au sărbătorit separat Paştile (de parcă Hristos ar fi fost judecat, răstingnit şi a înviat de două ori!). Că aceste rânduri ar fi trebuit să sune altfel o ştiu la fel de bine precum cei care citesc acum cele scrise, dar nu… Mai mult sau mai puţin conştienţi de faptul că Dumnezeu este întrupat în fiecare din noi, continuăm să ne amăgim cu noimele întâlnite la orice pas. Că ne propunem să fim mai buni şi nu reuşim, că suntem prea ocupaţi să vedem făţărnicia propriei persoane şi chiar mai mult, a celor din jur, iată doar câteva din temeiurile suficient de puternice pentru a înţelege ca măcar acum, în ultimul ceas, am putea să fim mai buni.

Reclame

Căpitanul Sever Pleniceanu, despre canibalii din Congo

Militar de carieră, doctor şi cartograf, căpitanul Sever Pleniceanu, nepot după frate al boierului Dumitru Pleniceanu stabilit în Vădenii Gorjului, se va angaja în armata colonială belgiană şi va investiga pentru trei ani, între 1898 şi 1901, regiunea centrală a Africii. La întoarcerea în ţară, acesta va publica lucrarea  intitulată „Asupra Statului Independent Congo” la Tipografia Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu, în care a descris clima, vegetaţia şi fauna, credinţele şi miturile din inima continentului negru, dar şi modul de organizare al triburilor de pigmei şi canibali.

Pentru europenii secolului al XIX-lea, această zonă era supranumită „Africa întunecată”, datorită relatărilor înspăimântătoare despre canibalii care ar fi trăit în adâncimile junglei. În 1899, celebrul scriitor Joseph Conrad scria în romanul „Heart of darkness” că acesta era un „teritoriu al ororilor de coșmar şi al canibalilor sângeroşi”.

Despre aceştia din urmă, aventurierul român şi-a notat, cu acribia specifică unui veritabil documentarist, ritualurile practicate în timpul actelor de canibalism. Multe dintre informaţii sale au constituit pentru europenii de acum un veac, primele mărturii veridice despre triburile de canibali din Africa.  

Astfel, aflăm din consemările aventurierului român că „în Congo de sus, mai toate triburile se hrănesc cu carne omenească. Femeile nu sunt canibale şi nici nu pot servi de ospăţ canibalilor.” (Sever Pleniceanu, Asupra Statului Independent Congo, Târgu-Jiu, Tipografia Nicu D. Miloşescu, 1902, p. 35)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Congo, carnea de om, în special sclavi, se vindea în târguri: „cumpărătorul cu bucata, îşi alegea partea care se însemna pe corpul sclavului şi după ce s-au vândut toate, nenorocitul era omorât, despicat şi împărţit, iar fiecare cumpărător se ducea cu bucata lui” (Ibidem, p. 45).

În calitatea sa de reprezentant al armatei belgiene în Congo(„şef al zonei de nord din districtul Cataractelor”), căpitanul Pleniceanu a cunoscut de aproape modul de organizare al triburilor de canibali, aducând precizări importante despre felurile de canibalism. Aflăm din consemnările sale că existau două feluri de canibali, „cei propriu-zişi, adică al acelora ce se hrănesc cu carne omenească, din obişnuinţă, ca şi cum s-ar hrăni cu orice altă carne, şi al canibalilor de ocaziune, adică al acelora ce mănâncă pe cei căzuţi în luptă, fie ei vrăjmaşi ori de-ai lor, şi pe prinşii de războiu: credinţa le este că vor dobândi tăria şi vicleşugul acestora” (Ibidem).

Intrând în contact cu triburile de canibali, Sever Pleniceanu va fi chiar protagonistul unor întâmplări mai puţin obişnuite. În încercarea de a restabili ordinea între mai multe triburile războinice, printre care „Ababua” – trib care avea reputaţia de a fi cel mai crud, până la venirea Europenilor; toţi sunt canibali în acest trib” (Ibidem), şi „Bakango”, ambele vorbind aceeaşi limbă, foarte puţin deosebită („aceste triburi sunt de o rasă, cel din urmă însă nu e canibal propriu-zis” – Ibidem, p. 46) căpitanul român se va afla de câteva ori faţă în faţă cu aceştia.

 În cartea sa intitulată „Asupra Statului Independent Congo”, acesta va relata întâmplările la care a luat parte, doar curajul şi stăpânirea de sine, calităţi pe care le dobândise ca urmare a formării sale profesionale, ajutându-l să ducă la îndeplinire misiunile ce îi fuseseră încredinţate.

În toate serile – nota el – audiam pe malul apus strigătele indigenilor Ababua, care ne provocau prin tot felul de insulte. Unde nu cunoşteau apa, a cărei lărgime este de 300 m. şi fiindcă nu aveau luntri nu puteau trece râul, foarte adânc. Altminterelea nu ştiu cum le-am fi putut ţine piept deoarece postul avea un efectiv numai de 35 soldaţi. După două zile plec din Bomokandi spre Djabir. După patru ore de mers, văd pe malul stâng o ceată de Ababua. Au început să tragă cu săgeţile asupra luntrei mele, dar fără să mă atingă din cauza depărtării. Să fi încercat o luptă cu ei, nu era cu putinţă deoarece aveam numai un soldat şi acesta înarmat cu o puşcă cu capsă.” (Ibidem, p. 46-47)

     Ajuns la tribul Bakango, Sever Pleniceanu va constata că între războinicii acestui trib şi cei ai tribului Ababua avusese loc o confruntare  sângeroasă: „Până să sosesc eu, lupta se încinsese şi acum, ce vedeam, era sfârşitul; după câtva timp de la ajungere, războinicii (Bakango – n.n.) se întorceau cu trofee: cadavre mutilate, iar la gâturi purtau înşirate degetele acestor cadavre” (Ibidem, p. 47).

   Şeful acestui trib de „canibali de ocaziune”, Iamboa, deşi i-a promis căpitanului Pleniceanu că nu o să mănânce cadavrele războinicilor Ababua nu şi-a respectat cuvântul dat. „Obiceiul fusese mai tare decât promisiunea”, avea să relateze în carte sa aventurierul român: „Am asistat la înmormântarea cadavrelor şi până m-am întors în Europa am fost convins că îngropate au rămas. Ce se întâmplase de fapt? Peste noapte ei le dezgropaseră şi se duseseră de au făcut ospăţ. Am aflat aceasta de la servitorul negru ce am adus cu mine. Auzindu-mă povestind unui intim episodul, mi-a spus chipul în care Iamboa încălcase promisiunea” (Ibidem, p. 48-49).

Lumina Învierii

„Julit în coate / Timpul / cobora Golgota / livid şi plin de sânge / purtând infinitul pe umeri. /…Pe cruce / Isus îşi râse în barbă…”. Dacă ar fi să urmărim cu mare băgare de seamă impropria situaţie în care am aşteptat şi anul acesta  Sfintele Sărbători de Paşti, s-ar putea înţelege, poate, mai bine şi versurile de mai sus. Mai nou, noaptea sacră a Învierii este un spectacol în care „mai marii noştrii aleşi” stau în picioare în pridvorul bisericii, cât mai la vedere, pentru a se vedea gradul lor de evlavie, sau cât sunt ei de credincioşi. Că realitatea este alta o ştim cu toţii şi ne mai întrebăm la ce bun? Că de Paşti se iartă „greşelile greşiţilor”, nu mai ţine nimeni cont. În timpuri nu neapărat arhaice, în prezenţa vârstnicilor din orice comunitate, avea loc, în faţa bisericii, în ziua de Paşti, reconcilierea între familiile care au fost certate până atunci… O datină de mult apusă, s-ar grăbi unii să afirme şi nu departe ar fi de adevăr. Că acestă sărbătoare şi prăsnuire creştină nu are nevoie de bani, nici de cheltuială, ci de voinţă şi de bună cugetare, să o spună cine vrea, dar… întreb şi eu ce Paşte este acela fără o masă puţin mai deosebită decât de obicei? De ce realitatea este adesea distorsionată voit? Cea mai dramatică constatare este aceea că românii sunt lipsiţi de speranţă, sărăcia care dezbină şi înrăieşte nu poate îmbuna lumea doar pentru o zi sau două, pentru că şi anul acesta, creştinii ortodocşii şi greco-catolicii sărbătoresc separat Paştile (de parcă Hristos ar fi fost judecat, răstingnit şi a înviat de două ori!). Că aceste rânduri ar fi trebuit să sune altfel o ştiu la fel de bine precum cei care citesc acum cele scrise, dar nu… Mai mult sau mai puţin conştienţi de faptul că Dumnezeu este întrupat în fiecare din noi, continuăm să ne amăgim cu noimele întâlnite la orice pas. Că ne propunem să fim mai buni şi nu reuşim, că suntem prea ocupaţi să vedem făţărnicia propriei persoane şi chiar mai mult, a celor din jur, iată doar câteva din temeiurile suficient de puternice pentru a înţelege ca măcar acum, în ultimul ceas, am putea să fim mai buni.

De la Pesach-ul evreiesc la Paştele creştinesc

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului. De Paşti se sărbătoreşte Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica „a treia zi după Scripturi”, femeile purtătoare de mir au găsit mormântul gol. Hristos a Înviat şi a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii.

Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată însă şi cu primăvara. Retrezirea naturii la viaţă simbolizează noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus. Paştele creştin este similar cu două tradiţii antice: una evreiască şi alta păgână. Ambele tradiţii sărbătoresc Învierea, trezirea la viaţă.

Paştele creştin derivă din Paştele evreiesc, numit „Pesach”. Pesach este cuvântul de origine al cuvântului „Paşti”. Pentru prima data, Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de Hristos. În această dată, evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura în cartea Exod (Ieşirea) din Vechiul Testament ne oferă instrucţiunile date de Dumnezeu pentru sărbătorirea Paştilor în timpul lui Moise. Evreii din antichitate îşi aminteau de faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.

În ceea ce priveşte creştinii, Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu israeliţii, de data aceasta nu printr-un om (Moise), ci prin Fiul Său, Iisus Hristos. Legământul cel nou nu mai este un legământ făcut doar cu evreii, ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşti după instrucţiunile date de Dumnezeu.

Cu ocazia ieşirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată Paştele, toţi evreii trebuiau să ia un miel şi să îl sacrifice. Apoi, cu sângele mielului erau unse ramele de lemn ale uşilor de la casele în care locuiau aceştia. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt şi a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşă sângele mielului. În casele israeliţilor nu a murit nimeni pentru că aceştia ascultaseră porunca lui Dumnezeu şi au pus sângele mielului pe uşile lor. Sângele mielului oferea o garanţie, un semn vizibil prin care credincioşii dădeau de înţeles că au luat în serios avertismentul lui Dumnezeu. În Noul Testament, mielul a fost junghiat de Mântuitorul Iisus, iar sângele lui care a curs pe cruce este sângele răscumpărător. La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat, înainte de a fi prins şi arestat, Domnul Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca dată de Dumnezeu.

HRISTOS A ÎNVIAT… de două ori?

Ne apropiem de Paştele ortodox, una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii, acesta semnificând Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Este, dacă vreţi, perioada în care fiecare creştin se simte mai aproape de Dumnezeu şi încearcă, mai mult decât în oricare altă perioadă a anului, să identifice calea spre mântuire.

În calendarul creştin, Paştele a căpătat sensul simbolic de trecere de la moarte la viaţă, prin jertfa lui Iisus care a pătimit şi murit în locul nostru. El este Mielul care ia asupra lui păcatul lumii, devenit astfel: „Paştele nostru Hristos, Care S-a jertfit pentru noi”. O legendă ne spune că după răstignire, în noaptea de sâmbătă spre duminică, Pilat, invitat la un ospăţ dat în cinstea lui de mai-marii evreilor, îngândurat şi îndurerat, ţinea un ou în mână. Tocmai în acel moment, un centurion a năvălit în sală, strigând înspăimântat: „HRISTOS A ÎNVIAT!”. Sceptic, ca orice aristocrat roman care nu mai credea de mult în zei şi minuni, Pilat a replicat: „O să învie, când se va înroşi oul acesta”. Şi oul s-a înroşit pe îndată. Minunea l-a făcut pe roman să scape oul din mână, de atunci, se zice, a rămas şi obiceiul ciocnitului ouălor roşii.

Dar nu despre substituirea simbolică a sacrificiului prin lovirea ouălor în cap avem de gând să polemizăm, ci despre revendicarea diferită a lui Hristos de către cele două Biserici creştine. Cum se face că Paştele la ortodocşi nu prea coincide cu cel al catolicilor. Acest fapt nu pare tocmai la locul lui, de vreme ce Paştele semnifică Învierea şi credem cu toţii, ortodocşi şi catolici, în Dumnezeu.     

De unde şi până unde aceasta? După regula stabilită de Sinodul ecumenic de la Niceea (325), Paştele se serbează în duminica de după luna plină, care urmează echinocţiului de primăvară (fixat de Sinod la 21 martie). A urmat Marea Schismă şi din cauză că Biserica Ortodoxă continua să dateze Paştele după vechiul Calendar Iulian – rămas în urmă cu 13 zile faţă de Calendarul Gregorian – adoptat încă din 1582 de către Biserica Catolică, Paştele poate cădea la catolici între 22 martie şi 25 aprilie, iar la ortodocşi – între 4 aprilie şi 8 mai.

Cât de (a)normal este acest fapt… este lesne – să nu mai înţelegem dacă Hristos a înviat de două ori. Odată pentru creştinii catolici şi odată pentru creştinii ortodocşi.

Oricum am privi conotaţiile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos un amănunt se impune: „sesizând discordanţa, Bisericile Ortodoxă şi Catolică au ajuns la consensul celebrării Paştelui în aceeaşi duminică…”. Doar teoretic, pentru că şi în acest an, catolicii de pretutindeni au celebrat Învierea Mântuitorului Iisus Hristos la o dată diferită de cea a creştinilor ortodocşi. Dar cum nu sunt eu în măsură să vă lămuresc dacă Iisus a înviat de două ori, închei „comentariul” nu înainte de a vă transmite la rându-mi pravoslavnica urare: HRISTOS A ÎNVIAT!