În anul 1899, ziarul „Tribuna Poporului”, care apărea în acea vreme la Arad, publica într-unul din numerele sale o informaţie inedită despre „ofiţerul român Sever Pleniceanu, fost locotenent la jandarmeria din Bucureşti, care s-a dus în Congo pentru a-şi ocupa postul de şef al zonei de nord din districtul Cataractelor” („Tribuna Poporului”, Arad, an III, nr. 17, din 24 ianuarie/5 februarie 1899, p. 3). Conform ziarului arădean, „Cercul publicaţiunilor militare din Bucureşti va da la iveală o serie de scrisori” pe care nepotul aventurier, al boierului Dumitru Pleniceanu stabilit în Vădenii Gorjului, le-a trimis apropiaţilor săi din ţară, la un an după plecarea în Congo.

În scrisorile trimise prietenilor, acesta aprecia că: „Bucătăria oamenilor din pădurile africane este gustoasă. Am împuşcat o antilopă, iar carnea ei este foarte savuroasă se aseamănă ce cea a căpriorilor de la noi… Am mâncat carne de i­popotam şi de bivol sălbatic. Este gustoasă, mai ales preparată ca marinată. Tot marinată se prepară şi carnea de maimuţă – continua Sever Ple­ni­ceanu într-una din scrisorile sale – şi care are gustul iepurelui de casă. Foarte bună e şi trompa de elefant coaptă 24 de ore într-o groapă acoperită cu pământ; jupuită de piele, juri că mănânci limbă de vacă…”

În lucrarea sa intitulată „Asupra Statului Independent Congo” şi publicată la Tipografia Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu, Sever Pleniceanu descrie clima, vegetaţia şi varietatea faunei din centrul Africii. „În Congo – afirmă el – sunt numai două anotimpuri, al ploilor sau răcoros şi al secetei sau călduros. Temperaturile extreme constante la umbră, în Congo, pleacă între +12° şi +36°. La Matadi adeseori termometrul se urcă până la +38°, iar pe ţărmii Nilului (la Kero) până la +42°.” (Sever Pleniceanu, Asupra Statului Independent Congo, Târgu-Jiu, Tipografia Nicu D. Miloşescu, 1902, p. 13-14).

Printre speciile de animale sălbatice întâlnite în regiunilor congoleze, căpitanul Pleniceanu enumeră în broşura tipărită în anul 1902: „elefant, bivol sălbatic, leu, leopard, rinocer, ipopotam, hienă, şacal, girafă, antilopă, pisică sălbatică, porc, capră, oaie, vacă şi câine”, fără a uita să precizeze faptul că „ipopotamul şi crocodilii mişună într-un număr considerabil în apele Nilului şi ale Zairului cât şi în afluenţii lor”. Nu sunt uitate nici „legiunile de maimuţe care populează  pădurile”, păsările de pradă precum „vulturul, aquila, uliul şi eretele”, sau „bibilicele, găinile, porumbeii sălbatici, turturelele, gâştele şi raţele sălbatice cât şi un număr forte variat de tot felul de păsări care trăesc în Congo” (p. 15-17).

Aventurierul român este primul european care a identificat şi a descris o moluscă cu opt braţe din familia loligopsidelor, denumită „Kilima” sau „Mangbeta” (nume dat de indigeni), într-unul din râurile africane (Uelle). „Negrii pretind că acest molusc fabulos are forma unui scorpion cu opt picioare – relatează Sever Ple­ni­ceanu în lucrarea sa. La extremitatea capului are doue trompe prin ajutorul cărora se hrăneşte. Pe gât are un fel de coamă ţepoasă şi negru. Trompele şi capul sunt negri, restul trupului e roşiu” (p. 15).

Această moluscă, continuă autorul „trăeşte în stâncile apelor şi nu iese la suprafaţă decât pentru a-şi căuta hrana. Atacă pirogile (bărcile – n.n.) mici ale pescarilor şi dupe ce le rastoarnă intră în apă cu omul ce a putut prinde. Dupe trei zile cadavrul iese la suprafaţă, fără a avea înfăţişarea înecaţilor. La nări se văd doue cicatrici provenite din înţepăturile făcute de trompele Kilimei pentru a suge sângele cadavrului” (p. 15-16).

Nu ştim cât adevăr sau câtă ficţiuni se ascunde în spatele acestor relatări ale indigenilor congolezi consemnate de Sever Pleniceanu în notele sale călătorie, dar aventurierul şi-a notat o întâmplare mai puţin obişnuită, în timp ce naviga între Dongu şi Nyangara: „Fiind în pirogă ved plutind pe apă un animal destul de mare ce-mi părea a fi şarpe. Dau ordin luntraşilor să conducă piroga în direcţia aceia spre a-l împuşca. Îngroziţi de vederea animalului, în loc de a executa porunca mea, ved că conduce cu repeziciune luntrea în direcţia opusă strigând Kilimaa… Kilimaa” (p. 16).

Pratogonistul acestei întâmplări era deprins se pare cu aventura şi viaţa sălbatică din inima Africii, iar întâlnirea cu acest monstru nu l-a înspăimântat. Conform propriilor relatări căpitanul Pleniceanu intenţiona să se îndrepte în direcţia „Kilimei” pentru a-l ucide sau chiar captura.   

Ajuns la Nyangara, existenţa acestei creaturi fabuloase în râurile din centrul Africii i-a fost confirmată aventurierului român şi de către alţi europeni: „Ei mi-au afirmat că ereau încunoscinţaţi de acesta şi că în urmă cu doar câteva zile, la baia generală – ce are loc în fiecare zi la ora 12 – un asemenea animal prinsese un copil cu care intrase în apă” (p. 16).

(va urma)