Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să picteze în stil clasic. Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă singur prin experienţe-limită. În România anului 2012, fiecare zi este însă o experienţă-limită.

De ceva timp în România a apărut o „specie” de politicieni care deşi se mută de la un partid la altul, totdeauna câştigă. Unii crescuţi în propria curte, dar trimişi la plimbare imediat după ce au deprins câte ceva din „regulile de aur” ale politicii, alţii dimpotrivă, adoptaţi, dar trataţi precum propriile odrasle, s-au trezit peste noapte „din nou la putere”. Cine să înţeleagă şi politica asta, care semănă tot mai mult cu o damă stilată, dar niciodată pertinentă.

O inedită fotografie din 1938, cu Jean Bărbulescu, Vasile Militaru, mama eroinei Ecaterina Teodoroiu, G. Lungulescu, sora şi un nepoţel al eroinei şi I. Neferescu, în faţa Casei Eroinei Ecaterina Teodoroiu din Vădeni.

Atunci când Traian Băsescu le promitea românilor că va fi un preşedinte jucător, din lipsă de cultură politică, aceştia au închis ochii şi au votat. Dacă România ar fi fost însă o republică prezidenţială, da! Traian Băsescu ar fi putut juca după cum fluiera tot el, când vroia şi nu doar a pagubă ca acum. Era concomitent şeful statului şi al guvernului. Nu mai avea nevoie de un premier de hârtie. Doar că ţara noastră are un altfel de sistem de guvernământ: semiprezidenţial. Teoretic, în timp ce primul-ministru guvernează, preşedintele ar trebui să arbitreze. De astăzi, preşedintele jucător, fost antrenor, îşi va respecta în sfârşit prerogativele prevăzute de Constituţie.

Considerând că Ziua Internaţională pentru Conservarea Monumentelor (18 aprilie) oferă şansa apropierii elevilor de un domeniu sensibil, a cărui vulnerabilitate reclamă măsuri imperative pentru protecţia şi conservarea sa, Societatea de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj, condusă de prof. dr. Gheorghe Nichifor, a organizat pe data de 18 aprilie 2012, o vizită de documentare, cu un grup de elevi de la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” şi Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, la  ansamblul arhitectural-istoric Cornea Brăiloiu din Vădeni, compus din casa boierească şi biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ambele obiective fiind incluse pe lista monumentelor istorice din România.

Alături de elevii celor două licee târgujiene au fost prof. Andrei Popete-Pătraşcu din partea Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, preotul Doru Drăghici, prof. Ana-Daria Ionescu-Haidău de la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu”, doamna Lavinia Ciobanu şi distinsul scriitor Grigore Haidău.

În cadrul acţiunii desfăşurate cu ocazia Zilei Internaţionale pentru conservarea monumentelor istorice, Andreea Denisa Vlădulescu de la C.N.E.T. a prezentat Expoziţia de fotografie „Rugăciuni în lemn – troiţe din zona de nord a Gorjului”, iar Lucian Voica a interpretat la nai câteva piese muzicale.În cadrul manifestării de mâine, puteţi viziona şi expoziţia de fotografie intitulată RUGĂCIUNI ÎN LEMN – TROIŢE DIN ZONA DE NORD A GORJULUI, realizată de Andreea Denisa Vlădulescu, iar Lucian Voica va interpreta la nai câteva piese muzicale.

Cele două edificii vizitate de elevi au fost ctitorite de banul Olteniei, Cornea Brăiloiu, la sfârşitul secolului al XVII-lea, biserica „Adormirea Maicii Domnului” fiind cea mai veche construcţie religioasă a Târgu-Jiului, dar şi cea mai veche „biserică de zid” din judeţul Gorj (fondată în anul 1694, conform surselor istorice). „Prevăzută iniţial cu drugi puternici de lemn, aşezaţi în zid, care închideau porţile, precum şi cu o tainiţă situată sub clopotniţă, biserica a fost concepută mai degrabă ca o fortăreaţă – pentru refugiu în caz de primejdie – arătând ingeniozitatea constructorilor în a crea populaţiei mijloace de a se feri din calea primejdiei turceşti, dar nu numai. Construcţia, în stilul tradiţiei bizantine, impresionează prin masivitate, înfăţişare severă, precum şi prin bogăţia picturii în frescă din interior. Situată în apropierea casei lui Cornea Brăiloiu, ridicată şi aceasta la începutul secolului al XVIII-lea, Biserica de zid cu patronajul Adormirea Maicei Domnului, aşa cum apare denumită în actul de donaţie emis în anul 1902 de către Maria Pleniceanu, cu acordul soţului, Dumitru Pleniceanu (ultimii proprietari ai sfântului lăcaş de cult), este declarată monument istoric. În prezent biserica este inclusă pe lista monumentelor istorice (cod GJ-II-m-A-09185.02), reprezentând o construcţie extrem de interesantă din punctul de vedere al istoriei arhitecturii şi artei eclesiastice româneşti”, ne-a declarat profesorul Andrei Popete-Pătraşcu, cel care în urmă cu cinci ani a realizat şi prima monografie a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” (209 pagini, cu o „Binecuvântare” semnată de Î.P.S. Teofan). Până la acea dată, monumentul a fost menţionat tangenţial în lucrări cu caracter istoriografic, de istoria artei sau în rapoartele de inventariere ale Mitropoliei Olteniei, prima descriere mai amplă a acestei biserici realizând-o cunoscutul istoric al Gorjului, Alexandru Ştefulescu, într-o micromonografie de 32 de pagini, cu două planşe, apărută la Târgu-Jiu în 1896.

Trei veacuri de istorie

Gazda acţiunii desfăşurate sub egida Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, preotul paroh Doru Drăghici, ne-a vorbit despre însemnătatea şi martiriul acestei biserici de-a lungul celor trei veacuri de existenţă: „Este important ca elevii să cunoască aceste mărturii ale istoriei, mai cu seamă faptul că Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Parohia Vădeni, este cea mai veche biserică de zid din Gorj. Încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, aceasta a fost jefuită şi supusă atacurilor turcilor, în urma campaniilor militare întreprinse împotriva austriecilor. Era perioada în care martiriul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” amintea de patimile Mântuitorului Isus Hristos: pictura murală scrijelită, sfinţii cu mâinile tăiate, cu ochii scoşi, tencuiala sfărâmată sub pictură. În timpul Primului Război Mondial, biserica a suferit din nou, fiind bombardată în luna noiembrie a anului 1916 de către germani. Unul dintre obuzele trase asupra bisericii a lovit clopotniţa, spărgând clopotul şi distrugând cupola pronaosului. În ciuda tuturor acestor vitregii, biserica a continuat să dăinuiască pe mai departe, prin grija deosebită manifestată de slujitorii lăcaşului şi enoriaşi”.

Elevii prezenţi la acţiune s-au arătat impresionaţi de arhitectura bisericii, îndeosebi de camera secretă situată între pronaos şi camera clopotului. O scară ascunsă în zidul dinspre miazănoapte pune în comunicaţie pronaosul cu această ascunzătoare. Utilă în vremurile de restrişte ale secolelor XVIII-XIX, camera secretă constituie unul din elementele de originalitate în compoziţia arhitectonică a masivei biserici, probând ingeniozitatea marelui Ban Cornea Brăiloiu, care a comandat această ascunzătoare.

Elevii târgujieni despre importanţa conservării monumentelor istorice

Elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, Cezara Benegui, care este şi membră a Cercului Cultul Eroilor „Ecaterina Teodoroiu”, ne-a declarat după vizita de documentare de la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, următoarele: „Pentru unii tineri ziua de 18 aprilie este o zi ca oricare alta, puţini fiind cei care ştiu că este „Ziua internaţională pentru conservarea monumentelor istorice”, care este marcată an de an începând cu 1983. Cu această ocazie am vizitat Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Vădeni, aflată la doar câţiva kilometri de Târgu-Jiu, ctitorită de marele ban al Olteniei Cornea Brăiloiu, astăzi inclusă pe lista monumentelor istorice. Ceea ce m-a impresionat a fost arhitectura bisericii, ea fiind ridicată din cărămidă şi zidită în stilul tradiţiei bizantine, dar şi bogăţia picturii în frescă, fiind o pictură în care culoarea este încorporată chimic şi poate fi astfel conservată un timp nelimitat. Astfel textura picturală este deosebit de complexă cu numeroase scene liturgice, figuri şi fizionomii de îngeri şi sfinţi, iar în pronaos sunt pictaţi ctitorii bisericii. De asemenea, m-a impresionat şi încăperea secretă, aflată sub clopotniţă, aceasta fiind un loc de refugiu în timpul atacurilor otomane şi bombardamentelor germane din vremea Primului Război Mondial. Consider că Biserica „Adormirea Maicii Domnului” ar trebui vizitată de cât mai multe persoane, iar noi ar trebui să protejăm şi să valorificăm monumentele istorice, deoarece în România nu li se acordă o prea mare importanţă chiar dacă punerea lor în valoare ar aduce un bine cultural întregii ţări.”

Cristina Duroi şi Alexandru Gerea, elevi la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu”, şi-au exprimat la rândul lor admiraţia faţă de acest monument istoric şi ecleziastic, declarând că „via impresie creată de vizitarea celei mai vechi biserici de zid din Gorj este una aparte. Arhitectura, pictura murală şi întreaga atmosferă din interiorul bisericii fac din acest obiectiv istoric şi religios un loc distinct, de aleasă trăire”. 

Despre Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Vădeni, dar şi despre importanţa conservării monumentelor istorice, ne-a vorbit şi Roxana Crăciun, de la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”, redactor şef adjunct al Revistei „HISTORIA C.N.E.T.”, care a declarat că: „Deși locuiesc în județul Gorj de când mă știu, abia în clasa a noua am aflat de Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Vădeni și de faptul că este una din cele mai vechi biserici din județ, fiind construită acum trei secole. Mă bucur că am vizitat astăzi biserica împreună cu o parte din colegii mei de la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” și am aflat foarte multe detalii ale istoriei acestei bijuterii arhitecturale, care se află în județul nostru, deși nu foarte multă lume știe de ea și cu atât mai puțini îi cunosc adevărata valoare. Această biserică nu a fost un simplu locaș de cult ci și o fortăreață în caz de nevoie, în care se puteau adăposti familia boierului pe moșia căruia se afla și nu numai, în vremuri de restriște, camera secretă aflată la nivelul superior al acesteia întărind această idee. Sper ca în viitor astfel de monumente să nu mai rămână sub praful uitării și să începem să descoperim frumusețea chiar sub nasul nostru, fără să ne mai uităm, cu jind, spre alte țări.”

În încheierea vizitei de documentare, din partea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj, domnul profesor Andrei Popete-Pătraşcu a ţinut să mulţumească preotului Doru Drăghici, un iubitor al trecutului şi istoriei  Gorjului, pentru efortul depus în susţinerea şi promovarea importanţei conservării monumentelor istorice.

MINODORA SUCEA

Au trecut şi Sfintele Paşte, una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii, aceasta semnificând Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Este, dacă vreţi, perioada în care fiecare creştin se simte mai aproape de Dumnezeu şi încearcă, mai mult decât în oricare altă perioadă a anului, să identifice calea spre mântuire.

Asistam pe parcursul acestor zile la un veritabil „marketing de cult ortodox”, Patriarhia Română punând la dispoziţia enoriaşilor ortodocşi cu ocazia sărbătorilor pascale la „preţul modic” (reţineţi ghilimelele) de 7 lei, „noul model de candelă” Produsă de Fabrica de lumânări „Făclia Sfinţilor Români” a Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Vă întrebaţi poate care este motivul? Patriarhia Română consideră că „acest nou model de candelă (de culoare galbenă) era necesar credincioşilor ortodocşi, care erau nevoiţi să cumpere, din supermarket-uri sau pieţe, candele de diferite forme şi culori, improprii cultului creştin ortodox. Având în vedere că unele dintre aceste candele de pe piaţa liberă au lipite iconiţe ortodoxe, acestea ajungeau după ardere să fie aruncate şi profanate cu sau fără voie.” Mai lipsea să ni se spună că noul model de candelă este şi făcător de minuni!culoare galbenă) era necesar credincioşilor ortodocşi, care erau nevoiţi să cumpere, din supermarket-uri sau pieţe, candele de diferite forme şi culori, improprii cultului creştin ortodox. Având în vedere că unele dintre aceste candele de pe piaţa liberă au lipite iconiţe ortodoxe, acestea ajungeau după ardere să fie aruncate şi profanate cu sau fără voie.” Mai lipsea să ni se spună că noul model de candelă este şi făcător de minuni!

Mai nou, noaptea sacră a Învierii a devenit un spectacol în care „mai marii noştrii aleşi” stau în picioare în pridvorul bisericii, cât mai la vedere, pentru a se vedea gradul lor de evlavie, sau cât sunt ei de credincioşi.Că realitatea este alta o ştim cu toţii şi ne mai întrebăm la ce bun? Că de Paşti se iartă „greşelile greşiţilor”, nu mai ţine nimeni cont. În timpuri nu neapărat arhaice, în prezenţa vârstnicilor din orice comunitate, avea loc, în faţa bisericii, în ziua de Paşti, reconcilierea între familiile care au fost certate până atunci… O datină de mult apusă, s-ar grăbi unii să afirme şi nu departe ar fi de adevăr. Că acestă sărbătoare şi prăsnuire creştină nu are nevoie de bani, nici de cheltuială, ci de voinţă şi de bună cugetare, să o spună cine vrea, dar… întreb şi eu ce Paşte este acela fără o masă puţin mai deosebită decât de obicei?

Cea mai dramatică constatare este aceea că românii sunt lipsiţi de speranţă, sărăcia care dezbină şi înrăieşte nu poate îmbuna lumea doar pentru o zi sau două, pentru că şi anul acesta, creştinii ortodocşii şi greco-catolicii au sărbătorit separat Paştile (de parcă Hristos ar fi fost judecat, răstingnit şi a înviat de două ori!). Că aceste rânduri ar fi trebuit să sune altfel o ştiu la fel de bine precum cei care citesc acum cele scrise, dar nu… Mai mult sau mai puţin conştienţi de faptul că Dumnezeu este întrupat în fiecare din noi, continuăm să ne amăgim cu noimele întâlnite la orice pas. Că ne propunem să fim mai buni şi nu reuşim, că suntem prea ocupaţi să vedem făţărnicia propriei persoane şi chiar mai mult, a celor din jur, iată doar câteva din temeiurile suficient de puternice pentru a înţelege ca măcar acum, în ultimul ceas, am putea să fim mai buni.

Militar de carieră, doctor şi cartograf, căpitanul Sever Pleniceanu, nepot după frate al boierului Dumitru Pleniceanu stabilit în Vădenii Gorjului, se va angaja în armata colonială belgiană şi va investiga pentru trei ani, între 1898 şi 1901, regiunea centrală a Africii. La întoarcerea în ţară, acesta va publica lucrarea  intitulată „Asupra Statului Independent Congo” la Tipografia Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu, în care a descris clima, vegetaţia şi fauna, credinţele şi miturile din inima continentului negru, dar şi modul de organizare al triburilor de pigmei şi canibali.

Pentru europenii secolului al XIX-lea, această zonă era supranumită „Africa întunecată”, datorită relatărilor înspăimântătoare despre canibalii care ar fi trăit în adâncimile junglei. În 1899, celebrul scriitor Joseph Conrad scria în romanul „Heart of darkness” că acesta era un „teritoriu al ororilor de coșmar şi al canibalilor sângeroşi”.

Despre aceştia din urmă, aventurierul român şi-a notat, cu acribia specifică unui veritabil documentarist, ritualurile practicate în timpul actelor de canibalism. Multe dintre informaţii sale au constituit pentru europenii de acum un veac, primele mărturii veridice despre triburile de canibali din Africa.  

Astfel, aflăm din consemările aventurierului român că „în Congo de sus, mai toate triburile se hrănesc cu carne omenească. Femeile nu sunt canibale şi nici nu pot servi de ospăţ canibalilor.” (Sever Pleniceanu, Asupra Statului Independent Congo, Târgu-Jiu, Tipografia Nicu D. Miloşescu, 1902, p. 35)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Congo, carnea de om, în special sclavi, se vindea în târguri: „cumpărătorul cu bucata, îşi alegea partea care se însemna pe corpul sclavului şi după ce s-au vândut toate, nenorocitul era omorât, despicat şi împărţit, iar fiecare cumpărător se ducea cu bucata lui” (Ibidem, p. 45).

În calitatea sa de reprezentant al armatei belgiene în Congo(„şef al zonei de nord din districtul Cataractelor”), căpitanul Pleniceanu a cunoscut de aproape modul de organizare al triburilor de canibali, aducând precizări importante despre felurile de canibalism. Aflăm din consemnările sale că existau două feluri de canibali, „cei propriu-zişi, adică al acelora ce se hrănesc cu carne omenească, din obişnuinţă, ca şi cum s-ar hrăni cu orice altă carne, şi al canibalilor de ocaziune, adică al acelora ce mănâncă pe cei căzuţi în luptă, fie ei vrăjmaşi ori de-ai lor, şi pe prinşii de războiu: credinţa le este că vor dobândi tăria şi vicleşugul acestora” (Ibidem).

Intrând în contact cu triburile de canibali, Sever Pleniceanu va fi chiar protagonistul unor întâmplări mai puţin obişnuite. În încercarea de a restabili ordinea între mai multe triburile războinice, printre care „Ababua” – trib care „avea reputaţia de a fi cel mai crud, până la venirea Europenilor; toţi sunt canibali în acest trib” (Ibidem), şi „Bakango”, ambele vorbind aceeaşi limbă, foarte puţin deosebită („aceste triburi sunt de o rasă, cel din urmă însă nu e canibal propriu-zis” – Ibidem, p. 46) căpitanul român se va afla de câteva ori faţă în faţă cu aceştia.

 În cartea sa intitulată „Asupra Statului Independent Congo”, acesta va relata întâmplările la care a luat parte, doar curajul şi stăpânirea de sine, calităţi pe care le dobândise ca urmare a formării sale profesionale, ajutându-l să ducă la îndeplinire misiunile ce îi fuseseră încredinţate.

„În toate serile – nota el – audiam pe malul apus strigătele indigenilor Ababua, care ne provocau prin tot felul de insulte. Unde nu cunoşteau apa, a cărei lărgime este de 300 m. şi fiindcă nu aveau luntri nu puteau trece râul, foarte adânc. Altminterelea nu ştiu cum le-am fi putut ţine piept deoarece postul avea un efectiv numai de 35 soldaţi. După două zile plec din Bomokandi spre Djabir. După patru ore de mers, văd pe malul stâng o ceată de Ababua. Au început să tragă cu săgeţile asupra luntrei mele, dar fără să mă atingă din cauza depărtării. Să fi încercat o luptă cu ei, nu era cu putinţă deoarece aveam numai un soldat şi acesta înarmat cu o puşcă cu capsă.” (Ibidem, p. 46-47)

     Ajuns la tribul Bakango, Sever Pleniceanu va constata că între războinicii acestui trib şi cei ai tribului Ababua avusese loc o confruntare  sângeroasă: „Până să sosesc eu, lupta se încinsese şi acum, ce vedeam, era sfârşitul; după câtva timp de la ajungere, războinicii (Bakango – n.n.) se întorceau cu trofee: cadavre mutilate, iar la gâturi purtau înşirate degetele acestor cadavre” (Ibidem, p. 47).

   Şeful acestui trib de „canibali de ocaziune”, Iamboa, deşi i-a promis căpitanului Pleniceanu că nu o să mănânce cadavrele războinicilor Ababua nu şi-a respectat cuvântul dat. „Obiceiul fusese mai tare decât promisiunea”, avea să relateze în carte sa aventurierul român: „Am asistat la înmormântarea cadavrelor şi până m-am întors în Europa am fost convins că îngropate au rămas. Ce se întâmplase de fapt? Peste noapte ei le dezgropaseră şi se duseseră de au făcut ospăţ. Am aflat aceasta de la servitorul negru ce am adus cu mine. Auzindu-mă povestind unui intim episodul, mi-a spus chipul în care Iamboa încălcase promisiunea” (Ibidem, p. 48-49).

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului. De Paşti se sărbătoreşte Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Duminica „a treia zi după Scripturi”, femeile purtătoare de mir au găsit mormântul gol. Hristos a Înviat şi a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii.

Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată însă şi cu primăvara. Retrezirea naturii la viaţă simbolizează noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o prin crucificarea şi Învierea lui Iisus. Paştele creştin este similar cu două tradiţii antice: una evreiască şi alta păgână. Ambele tradiţii sărbătoresc Învierea, trezirea la viaţă.

Paştele creştin derivă din Paştele evreiesc, numit „Pesach”. Pesach este cuvântul de origine al cuvântului „Paşti”. Pentru prima data, Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de Hristos. În această dată, evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura în cartea Exod (Ieşirea) din Vechiul Testament ne oferă instrucţiunile date de Dumnezeu pentru sărbătorirea Paştilor în timpul lui Moise. Evreii din antichitate îşi aminteau de faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.

În ceea ce priveşte creştinii, Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu israeliţii, de data aceasta nu printr-un om (Moise), ci prin Fiul Său, Iisus Hristos. Legământul cel nou nu mai este un legământ făcut doar cu evreii, ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşti după instrucţiunile date de Dumnezeu.

Cu ocazia ieşirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată Paştele, toţi evreii trebuiau să ia un miel şi să îl sacrifice. Apoi, cu sângele mielului erau unse ramele de lemn ale uşilor de la casele în care locuiau aceştia. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt şi a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşă sângele mielului. În casele israeliţilor nu a murit nimeni pentru că aceştia ascultaseră porunca lui Dumnezeu şi au pus sângele mielului pe uşile lor. Sângele mielului oferea o garanţie, un semn vizibil prin care credincioşii dădeau de înţeles că au luat în serios avertismentul lui Dumnezeu. În Noul Testament, mielul a fost junghiat de Mântuitorul Iisus, iar sângele lui care a curs pe cruce este sângele răscumpărător. La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat, înainte de a fi prins şi arestat, Domnul Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca dată de Dumnezeu.

Ne apropiem de Paştele ortodox, una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii, acesta semnificând Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Este, dacă vreţi, perioada în care fiecare creştin se simte mai aproape de Dumnezeu şi încearcă, mai mult decât în oricare altă perioadă a anului, să identifice calea spre mântuire.

În calendarul creştin, Paştele a căpătat sensul simbolic de trecere de la moarte la viaţă, prin jertfa lui Iisus care a pătimit şi murit în locul nostru. El este Mielul care ia asupra lui păcatul lumii, devenit astfel: „Paştele nostru Hristos, Care S-a jertfit pentru noi”. O legendă ne spune că după răstignire, în noaptea de sâmbătă spre duminică, Pilat, invitat la un ospăţ dat în cinstea lui de mai-marii evreilor, îngândurat şi îndurerat, ţinea un ou în mână. Tocmai în acel moment, un centurion a năvălit în sală, strigând înspăimântat: „HRISTOS A ÎNVIAT!”. Sceptic, ca orice aristocrat roman care nu mai credea de mult în zei şi minuni, Pilat a replicat: „O să învie, când se va înroşi oul acesta”. Şi oul s-a înroşit pe îndată. Minunea l-a făcut pe roman să scape oul din mână, de atunci, se zice, a rămas şi obiceiul ciocnitului ouălor roşii.

Dar nu despre substituirea simbolică a sacrificiului prin lovirea ouălor în cap avem de gând să polemizăm, ci despre revendicarea diferită a lui Hristos de către cele două Biserici creştine. Cum se face că Paştele la ortodocşi nu prea coincide cu cel al catolicilor. Acest fapt nu pare tocmai la locul lui, de vreme ce Paştele semnifică Învierea şi credem cu toţii, ortodocşi şi catolici, în Dumnezeu.     

De unde şi până unde aceasta? După regula stabilită de Sinodul ecumenic de la Niceea (325), Paştele se serbează în duminica de după luna plină, care urmează echinocţiului de primăvară (fixat de Sinod la 21 martie). A urmat Marea Schismă şi din cauză că Biserica Ortodoxă continua să dateze Paştele după vechiul Calendar Iulian – rămas în urmă cu 13 zile faţă de Calendarul Gregorian – adoptat încă din 1582 de către Biserica Catolică, Paştele poate cădea la catolici între 22 martie şi 25 aprilie, iar la ortodocşi – între 4 aprilie şi 8 mai.

Cât de (a)normal este acest fapt… este lesne – să nu mai înţelegem dacă Hristos a înviat de două ori. Odată pentru creştinii catolici şi odată pentru creştinii ortodocşi.

Oricum am privi conotaţiile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos un amănunt se impune: „sesizând discordanţa, Bisericile Ortodoxă şi Catolică au ajuns la consensul celebrării Paştelui în aceeaşi duminică…”. Doar teoretic, pentru că şi în acest an, catolicii de pretutindeni au celebrat Învierea Mântuitorului Iisus Hristos la o dată diferită de cea a creştinilor ortodocşi. Dar cum nu sunt eu în măsură să vă lămuresc dacă Iisus a înviat de două ori, închei „comentariul” nu înainte de a vă transmite la rându-mi pravoslavnica urare: HRISTOS A ÎNVIAT!  

În ultimii 20 de ani economia românească a devenit una de carton… portocaliu, galben sau roşu după gustul fiecăruia şi de proastă calitate. Am putea chiar spune că şi-a păstrat aspectul, schimbând doar culoarea, aceasta pentru a nu arăta cu degetul într-o singură direcţie.

A rămas la fel de neclar, şi cu noul Cabinet condus de Mihai Răzvan Ungureanu şi echipa sa de anonimi (ne)specialişti, dacă România va continua umilinţa, încheind alte acorduri cu FMI, acorduri care ar presupune, pe lângă scumpirea gazelor prin liberalizarea preţului (că doar astea ne-au mai rămas), şi continuarea politicii de reducere a personalului angajat în companiile de stat. Şi dacă guvernul acesta nu va încheia niciun acord, cu siguranţă vor face împrumuturi cei care îi vor urma lui Mihai Răzvan Ungureanu. În loc să încerce să rentabilizeze aceste companii, Guvernul continuă să ducă o politică de falimentare şi executare silită a acestora, în vederea scoaterii lor de pe piaţă şi facilitării ocupării poziţiilor, rămase astfel vacante, de către clientela politică. Ne place sau nu, totul gravitează astăzi îm jurul culorii politice. Avem aşadar un veritabil cod… portocaliu, astăzi, în economia românească, acesta nesemnificând însă altceva decât FALIMENTUL.

Vă întrebaţi poate ce au astăzi în comun explicaţiile date de noii (ne)specialişti cu portofolii ministeriale şi coşul de consum al românilor, asta pentru că tot ne apropiem de Sfintele Paşte şi toţi românii sărbătoresc „aşa cum se cuvine”.

Într-o economie de piaţă funcţională, preţurile bunurilor şi serviciilor se pot modifica oricând. Unele preţuri cresc, altele scad. Se poate vorbi de inflaţie atunci când se înregistrează o creştere generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor, nu doar ale unor articole specifice. În consecinţă, cu un leu se poate cumpăra mai puţin (aproape nimic), respectiv un leu valorează mai puţin decât valora anterior. Pe scurt aceasta ar fi şi definiţia inflaţiei.

Fiecare gospodărie are propriile obiceiuri de consum: unele deţin un autoturism şi consumă carne, altele preferă exclusiv utilizarea mijloacelor de transport în comun sau alimentaţia vegetariană. Să nu uităm însă că majoritatea românilor nu concep ca de pe masa de Paşte să lipsească mielul, drobul sau pasca. Media obiceiurilor de consum ale gospodăriilor populaţiei, luate în ansamblu, determină ponderea pe care diferite produse şi servicii o au în măsurarea inflaţiei.

La calcularea inflaţiei, sunt luate în considerare toate bunurile şi serviciile care intră în consumul gospodăriilor populaţiei, inclusiv: articole zilnice (cum ar fi alimentele, ziarele, benzina); bunuri de folosinţă îndelungată (de exemplu, îmbrăcămintea, calculatoarele personale şi maşinile de spălat); serviciile (cum ar fi coaforul, asigurările şi închirierea de locuinţe).

Comparând preţul coşului de consum în ultimii ani, am ajunge la următoarea concluzie: toate bunurile şi serviciile consumate în gospodăriile populaţiei pe parcursul anului sunt reprezentate de un „coş” de produse. Fiecare produs din acest coş are un preţ care poate varia în timp. Rata anuală a inflaţiei este dată de preţul coşului integral într-o anumită lună comparat cu preţul acestuia în aceeaşi lună a anului precedent. Inflaţia a crescut constant în ultimii ani şi continuă să crească, în timp ce specialiştii doar îşi dau cu părerea, folosind cuvinte goale de conţinut… asemenea coşului de consum al românilor în preajma sărbătorilor pascale.

La sfârşitul săptămânii trecute, organizatorii Campaniei C.N.E.T. „(Re)întoarcerea la lectură” de la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu au încheiat prima etapă a proiectului demarat în urmă cu trei luni, prin care şi-au propus să atragă cât mai mulţi tineri în a (re)descoperii plăcerea lecturii.

În perioada 2-6 aprilie 2012 toate şcolile şi liceele din ţară au organizat acţiuni extraşcolare în cadrul Programului „Şcoala altfel”, iniţiat de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Şi la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu s-au desfăşurat mai multe activităţi, la acestea adăugându-se şi Olimpiada Naţională de Limba Germană. Primul loc, aşa cum era şi firesc, l-au ocupat acţiunile organizate în cadrul Campaniei C.N.E.T. „(Re)întoarcerea la lectură”.

Elevii au participat la un cenaclu literar, a avut loc o şedinţă de redacţie a Revistei „Studium” sub coordonarea redactorului şef al publicaţiei, eleva Andreea Denisa Vlădulescu (clasa a X-a) şi s-a stabilit cuprinsul noului număr. De asemenea au fost desemnate şi cele mai bune cinci articole semnate de elevi, cei desemnaţi urmând a primi cărţi din partea autorilor deja consacraţi ai acestui liceu (Gheorghe Nichifor, Zenovie Cârlugea, Andrei Popete-Pătraşcu şi Mihai Vâlceanu).

Pentru că Proiectul-campanie C.N.E.T. „(Re)întoarcerea la lectură” nu promovează doar cititul de plăcere, peste 100 de elevi au vizitat şi Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Gorj, instituţie care deţine o cantitate de peste cinci kilometri de documente grupate în 334 de fonduri şi colecţii arhivistice. Lectura poate fi folosită şi pentru informare, cercetare sau documentare. În definitiv bazele pasiunii pentru cercetare se pun acum, la vârsta adolescenţei, când curiozitatea este mai mare ca oricând. Elevii au încercat să descifreze textele scrise cu litere chirilice, au citit articole din presa de altădată, ziare şi chiar reviste care au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. 

Lectura şi arta plastică

În cadrul Campaniei C.N.E.T. „(Re)întoarcerea la lectură” s-au implicat şi profesori din alte arii curriculare. Este cazul doamnei profesoare Mihaela Vulpe, care predă desenul şi artele plastice la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu.

Aceasta a organizat împreună cu elevii săi o inedită expoziţie de desene cu tematica „(re)întoarcerii la lectură” în cadrul programului „Şcoala altfel”, desfăşurat în perioada 2-6 aprilie 2012: „În această campanie de conştientizare a rolului lecturii, elevii noştri s-au implicat și în activități creatoare. Ei au înțeles și au vrut să demonstreze și altor elevi cât de importantă este lectura, stimulându-le vocabularul, imaginația și totodată creativitatea. Creierul uman funcționează în manieră schematică și simbolică, se știe că ideile se formează în minte sub formă de imagini sau simboluri și de aceea este bine să le așternem pe hârtie fără a le mai trece prin limbajul verbal. Am vrut să arătăm prin crețiile noastre, artistice, cât de mult putem pătrunde în universul cunoașterii și de aceea au relizat afișe format A3 și A4 și compoziții plastice folosind mai multe tehnici de lucru (grafică, colaj, cărbune, pastel), încercând să facem lectura mai „colorată” de a arăta tinerilor din ziua de azi că prin lectură, artă, muzică și pictură, oamenii comunică între ei, transmițându-și  nu numai „știri” ci și ceea ce simt și gândesc, libertatea artistului fiind una dintre condițiile esențiale ale creției artistice. Arta plastică și muzica se pot dezvolta prin literatură și viceversa, de aceea este important ca tinerii să conştientizeze rolul şi locul lecturii astăzi”, ne-a declarat prof. Mihaela Vulpe.

Minodora SUCEA

În anul 1899, ziarul „Tribuna Poporului”, care apărea în acea vreme la Arad, publica într-unul din numerele sale o informaţie inedită despre „ofiţerul român Sever Pleniceanu, fost locotenent la jandarmeria din Bucureşti, care s-a dus în Congo pentru a-şi ocupa postul de şef al zonei de nord din districtul Cataractelor” („Tribuna Poporului”, Arad, an III, nr. 17, din 24 ianuarie/5 februarie 1899, p. 3). Conform ziarului arădean, „Cercul publicaţiunilor militare din Bucureşti va da la iveală o serie de scrisori” pe care nepotul aventurier, al boierului Dumitru Pleniceanu stabilit în Vădenii Gorjului, le-a trimis apropiaţilor săi din ţară, la un an după plecarea în Congo.

În scrisorile trimise prietenilor, acesta aprecia că: „Bucătăria oamenilor din pădurile africane este gustoasă. Am împuşcat o antilopă, iar carnea ei este foarte savuroasă se aseamănă ce cea a căpriorilor de la noi… Am mâncat carne de i­popotam şi de bivol sălbatic. Este gustoasă, mai ales preparată ca marinată. Tot marinată se prepară şi carnea de maimuţă – continua Sever Ple­ni­ceanu într-una din scrisorile sale – şi care are gustul iepurelui de casă. Foarte bună e şi trompa de elefant coaptă 24 de ore într-o groapă acoperită cu pământ; jupuită de piele, juri că mănânci limbă de vacă…”

În lucrarea sa intitulată „Asupra Statului Independent Congo” şi publicată la Tipografia Nicu D. Miloşescu din Târgu-Jiu, Sever Pleniceanu descrie clima, vegetaţia şi varietatea faunei din centrul Africii. „În Congo – afirmă el – sunt numai două anotimpuri, al ploilor sau răcoros şi al secetei sau călduros. Temperaturile extreme constante la umbră, în Congo, pleacă între +12° şi +36°. La Matadi adeseori termometrul se urcă până la +38°, iar pe ţărmii Nilului (la Kero) până la +42°.” (Sever Pleniceanu, Asupra Statului Independent Congo, Târgu-Jiu, Tipografia Nicu D. Miloşescu, 1902, p. 13-14).

Printre speciile de animale sălbatice întâlnite în regiunilor congoleze, căpitanul Pleniceanu enumeră în broşura tipărită în anul 1902: „elefant, bivol sălbatic, leu, leopard, rinocer, ipopotam, hienă, şacal, girafă, antilopă, pisică sălbatică, porc, capră, oaie, vacă şi câine”, fără a uita să precizeze faptul că „ipopotamul şi crocodilii mişună într-un număr considerabil în apele Nilului şi ale Zairului cât şi în afluenţii lor”. Nu sunt uitate nici „legiunile de maimuţe care populează  pădurile”, păsările de pradă precum „vulturul, aquila, uliul şi eretele”, sau „bibilicele, găinile, porumbeii sălbatici, turturelele, gâştele şi raţele sălbatice cât şi un număr forte variat de tot felul de păsări care trăesc în Congo” (p. 15-17).

Aventurierul român este primul european care a identificat şi a descris o moluscă cu opt braţe din familia loligopsidelor, denumită „Kilima” sau „Mangbeta” (nume dat de indigeni), într-unul din râurile africane (Uelle). „Negrii pretind că acest molusc fabulos are forma unui scorpion cu opt picioare – relatează Sever Ple­ni­ceanu în lucrarea sa. La extremitatea capului are doue trompe prin ajutorul cărora se hrăneşte. Pe gât are un fel de coamă ţepoasă şi negru. Trompele şi capul sunt negri, restul trupului e roşiu” (p. 15).

Această moluscă, continuă autorul „trăeşte în stâncile apelor şi nu iese la suprafaţă decât pentru a-şi căuta hrana. Atacă pirogile (bărcile – n.n.) mici ale pescarilor şi dupe ce le rastoarnă intră în apă cu omul ce a putut prinde. Dupe trei zile cadavrul iese la suprafaţă, fără a avea înfăţişarea înecaţilor. La nări se văd doue cicatrici provenite din înţepăturile făcute de trompele Kilimei pentru a suge sângele cadavrului” (p. 15-16).

Nu ştim cât adevăr sau câtă ficţiuni se ascunde în spatele acestor relatări ale indigenilor congolezi consemnate de Sever Pleniceanu în notele sale călătorie, dar aventurierul şi-a notat o întâmplare mai puţin obişnuită, în timp ce naviga între Dongu şi Nyangara: „Fiind în pirogă ved plutind pe apă un animal destul de mare ce-mi părea a fi şarpe. Dau ordin luntraşilor să conducă piroga în direcţia aceia spre a-l împuşca. Îngroziţi de vederea animalului, în loc de a executa porunca mea, ved că conduce cu repeziciune luntrea în direcţia opusă strigând Kilimaa… Kilimaa” (p. 16).

Pratogonistul acestei întâmplări era deprins se pare cu aventura şi viaţa sălbatică din inima Africii, iar întâlnirea cu acest monstru nu l-a înspăimântat. Conform propriilor relatări căpitanul Pleniceanu intenţiona să se îndrepte în direcţia „Kilimei” pentru a-l ucide sau chiar captura.   

Ajuns la Nyangara, existenţa acestei creaturi fabuloase în râurile din centrul Africii i-a fost confirmată aventurierului român şi de către alţi europeni: „Ei mi-au afirmat că ereau încunoscinţaţi de acesta şi că în urmă cu doar câteva zile, la baia generală – ce are loc în fiecare zi la ora 12 – un asemenea animal prinsese un copil cu care intrase în apă” (p. 16).

(va urma)

Biserica din Vădeni. Trecut şi prezent, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2007, 209 pag.

„În oraşul Târgu-Jiu există un loc cu totul aparte. Discret, locul acesta grăieşte pentru cel ce are urechi de auzit, ochi cu putere de contemplare şi, mai ales, inimă care să simtă.

Locul acesta se numeşte Vădeni sau Complexul „Cornea Brăiloiu”. Nedreptăţile vremurilor au vitregit locul acesta, dar biserica închinată Adormirii Maicii Domnului a biruit trecerea timpului şi răutăţile oamenilor.

Dumnezeu în purtarea Sa de grijă va ajuta ca acest loc s-şi regăsească frumuseţea de altădată. E un drum greu, dar la Dumnezeu şi la cei care au credinţă în El, imposibilul devine posibil.”

(„Binecuvântare”, Î.P.S. Teofan)

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Gorj va organiza marţi, 9 aprilie 2012, expoziţia de fotografie „Transilvania – Biserici şi Oameni” a artistului fotograf hunedorean Nicu Jianu Expoziţia conţine 70 de lucrări, iar vernisajul va avea loc în Sala de expoziţie de la parterul Direcţiei Judeţene pentru Patrimoniu şi Cultură Gorj, începând cu orele 16:30.

Andreea Denisa Vlădulescu, de la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” Târgu-Jiu (clasa a X-a) va expune în perioada 9-20 aprilie 2012 la Biblioteca Judeţeană „Christian Tell” din Târgu-Jiu, Expoziţia de fotografie intitulată „Rugăciuni în lemn – Troiţe din zona de nord a Gorjului”. Cele 24 de lucrări ale expoziţiei surprind prin simbolistica şi tipologia subiectului ales (troiţa – ca ipostază a rugăciunii în lemn), autoarea fiind şi o apreciată tânără poetă.

Andreea Denisa Vlădulescu, de la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” Târgu-Jiu (clasa a X-a) va expune în perioada 9-20 aprilie 2012 la Biblioteca Judeţeană „Christian Tell” din Târgu-Jiu, Expoziţia de fotografie intitulată „Rugăciuni în lemn – Troiţe din zona de nord a Gorjului”.

Structuri arhitectonice ale artei ţărăneşti din Gorjul de Nord, troiţele de lemn îşi găsesc justificarea în practicile funerare arhaice, devenind ulterior veritabile monumente tradiţionale româneşti. Cele 24 de lucrări surprind prin simbolistica şi tipologia subiectului ales: Troiţa ca ipostază a rugăciunii în lemn.

Pentru o scurtă perioadă de timp, s-a vorbit despre creşterea salariilor. De fapt, o revenire timidă, eşalonată, la vechile salarii. După care s-a aşezat din nou liniştea. Dacă analizăm mai atent situaţia României astăzi, vom remarca faptul că ţara noastră se află în continuare într-o perioadă de tranziţie târzie. Acest lucru este quasi–unanim acceptat de istorici, analişti, economişti, unii politicieni, sau de opinia publică românească. Nefericita situaţie a crizei economice ne-a adâncit însă în tranziţie, dacă nu cumva ne-a reîntors de unde plecaserăm acum câteva decenii.

Sunt voci care susţin vehement că este chiar mai rău. Iată exemplul Gorjului, un judeţ oarecare al României, care până să resimtă efectele tranziţiei, avea: fabrică de cauciuc, fabrică de sticlă, fabrică de ţigarete, fabrică de pâine, fabrică de cărămidă, fabrică de mobilă, fabrică de gheaţă, fabrică de ciment, fabrică de confecţii, fabrică de lapte, complexe zootehnice şi lista poate continua.

Cum au dispărut toate acestea pe drumul tranziţiei? Desigur întrebarea este una retorică, dar pentru a vă edifica pe deplin, se impune o nouă întrebare. Vă spune ceva numele Tonny Lybek? Acesta este unul dintre reprezentanţii F.M.I. în România şi în urma unui raport privind piaţa muncii din ţara noastră s-a declarat mulţumit de rezultatele obţinute de aceasta. Pentru a fi mai exacţi, să spunem că este un adevărat succes pentru F.M.I. faptul că România „s-a întors cu şapte ani în urmă”!!! Practic salariile bugetarilor continuă şi astăzi să fie reduse la nivelul anului 2005. Lybek a precizat că în ultimii ani, salariile în România au crescut extrem de mult, la fel ca şi numărul de angajaţi şi că „aceste măsuri trebuiau corectate întrucât ponderea cheltuielilor privind salarizarea era mai mare”. Pentru a gratina complet tortul fondant, acelaşi reprezentant al F.M.I. a  adăugat: „Avem aşteptări bune,  pentru că România va pune în practică angajamentele asumate.” Se pare că şapte ani nu sunt suficienţi, iar fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari.

Să ne surprindă în vreun fel faptul că jumătate din numărul românilor cred că era mai bine în vremea comunismului decât în prezent? Şi nu este aceasta opinia personală, ci rezultatul unui studiu realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. „Trecutul comunist este văzut pozitiv prin comparaţie cu prezentul marcat de criza economică: 50 la sută dintre cei chestionaţi afirmă că înainte de decembrie 1989 era mai bine în România, în vreme ce 23 la sută consideră că era mai rău, iar 14 la sută consideră că era la fel”.

În cadrul Programului „Şcoala Altfel”, desfăşurat în perioada 2-6 aprilie 2012 în toate şcolile şi liceele din România, elevii Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu au efectuat o vizită de documentare la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Gorj. Domnul director, jr. Alexandru Bratu, a prezentat tinerilor un scurt istoric al arhivelor române şi al instituţiei pe care domnia sa o conduce, elevii vizitând apoi o expoziţie cu cele mai reprezentative documente păstrate la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Gorj.