Cultura şi drumul pe Golgota

Oricât am blama societatea pentru dezinteresul aproape total manifestat faţă de cultură, rezultatul ar fi acelaşi. Astăzi, poate mai mult decât ieri, societatea se găseşte  într-o evidentă şi permanentă frustrarea. A face cultură într-o societate interesată doar de venituri directe şi rapide, este mai degrabă o autoironie a propriului sinelui. Şi totuşi, spaţiu inepuizabil de redefinire a sinelui, cultura se încăpăţânează să îşi continue inefabilul drum pe Golgota românească. Ajunşi să întoarcem pagina de cultură a ziarelor (celor care încă mai au o astfel de pagină), fără ca măcar să fi aruncat ochii asupra vreunui articol sau a unei recenzii, nu ne rămâne decât să ridicăm întrebători din umeri: „Când va veni şi timpul culturii în România?”. Să ne înţelegem, nu vorbim de actuala cultură, pe care eu mă grăbesc să o cataloghez ca fiind una de post-tranziţie. Vorbim de acea cultură capabilă să emită energii vibrante, viguroase resurse pentru generaţiile ce vin. Educaţi în spiritul valorilor adevărate nu ne putem teme de vicisitudini, dar acum criza economică şi polemicile politice  ne ţin departe de cultură. Ajunsă, din câte se pare, o pată pe obrazul societăţii, arta românească se zbate în faţa colapsului cultural, raţionalizat şi transformat într-o fantasmagorică maşinărie programată să distrugă (din interior) singura instituţie care a supravieţuit purtată de propriile alizee. Cultura nu reprezintă la ora actuală o prioritate naţională, ea reuşind să supravieţuiască doar prin prisma celor ce se îndeletnicesc, aproape „benevol”, cu actul creator în sine. Instituţia în cauză afişează o frustrantă neputinţă, soră cu indiferenţa. Întrebarea ce înmugureşte în astfel de situaţii este foarte clară: De ce „specialiştii” de la Ministerul Culturii ţin să facă din prezenţa lor, un proces de autodesfiinţare a Culturii române, strict ca instituţie?

Reclame

Baioneta-sabie Steyr 1881

De curând am intrat în posesia unei baionete-sabie Steyr 1881, fabricată în Austria, cu lama în formă de T. Dimensiunile baionetei sunt: lungime totală – 654mm; lungime lamă – 513mm; lăţime lamă – aproximativ 21mm; grosime lamă – aproximativ 11 – 12mm; diametrul interior inel – 18mm.

Din nefericire piesa este una foarte deteriorată (lamă şi mâner ruginite, plăsele mâner improvizate, mecanism prindere ţeava puştii lipsă), iar posibilitatea de recondiţionare este redusă.

Este vorba de o baionetă pentru puşca „Henry-Martini2, model 1879, fabricată la Steyr. A fost în dotarea trupelor active în perioada 1879-1895. Puşca şi baioneta „Henry-Martini” a fost utilizată ca armament de rezervă la începutul primului război mondial, echipând unele batalioane de miliţii în 1916.

Această prezentare necesită JavaScript.

O astfel de piesă este considerată raritate şi am identificat un model asemănător recondiţionat, pe site-ul okazii.ro la preţul de 999 lei.

Piaţa de metafore

În peisajul cultural, strădania poeţilor de a „comercializa”, altfel decât este firesc, metaforele este un semn de normalitate. Cred că lumea poeţilor este o imensă „piaţă de desfacere” a metaforelor şi chiar mai mult decât atât, un bazar în care poţi găsi infinit utopii, dar şi paradigme. Poeţii îşi expun marfa într-o linişte oarbă de cuvinte şi aceasta prin felul lor de a fi. A înţelege de ce şi în ce constă comercializarea versurilor de către un poet, ţine de o realitate absolută, cu mult deasupra unei înţelegeri lacunare, căci la o astfel de înţelegere se rezumă simplul cumpărător de versuri. În ce constă această „comercializare”? – simpla publicare a unor versuri într-o revistă, plachetă ş.a.m.d. De ce? – pentru ca poetul să vândă aproape gratuit metafore. Nu cred că sunt posibile răspunsuri mai uşor de inserat în acest context. Piaţa de metafore este, dacă vreţi, o piaţă în care masa pe care îţi comercializezi marfa nu este taxabilă. De ce sună atât de colţuros cuvântul „marfă”? Astăzi, politica ne învaţă că totul în jur este o marfă. Ei bine, da… şi poezia a devenit o marfă şi uneori chiar marfă de contrabandă (aţi auzit bineînţeles de plagiatură). Exemple sunt aşadar şi nu văd de ce am căuta alţi termeni de comparaţie. Această piaţă însă este pe zi ce trece tot mai săracă. Nu… nu în marfă, ci în cumpătători. Adesea ocolită ea tinde către aplatizare şi nimic nu pare să modifice conjunctura. În ultimul timp piaţa de metafore a devenit un simplu troc. Poeţii schimbă între ei şi îşi însuşesc metafore. Cercul se închide treptat. Eschive? Totul se desfăşoară cu o comoditate firească, dat fiind interesul tot mai puţin manifestat. „Marfa” mai trecută, sau mai proaspătă este livrată în stocuri limitate – cel mult 2 – 3 exemplare pe lună. De ce toate acestea? Nicicând poezia nu a fost percepută altfel decât ca fiind un mod oarecare de achiziţionare a nisipului scurs într-o clepsidră. Altfel spus: poezia – metafore… substanţă… spirit creator… dar încă nefolositoare.

Realitatea utopică

Generează cultura o realitate utopică? În faţa unei asemenea întrebări, mulţi fie ar ridica din umeri, fie s-ar apuca să consulte cele mai voluminoase compendii. Realitatea stă însă ascunsă în plachetele de versuri, în volumele de proză, în galeriile de artă ş.a.m.d. În artă, utopia nu este iluzorie. Îmi spuneam mai ieri că poate „va ninge în aprilie’’. Evident nu speram să ningă tocmai la propriu din moment ce realitatea utopică domină de departe cotidianul nuanţat şi îmbâcsit de metafore. Nu putem desluşi sau contura realitatea utopică animând un limbaj ce pare mai degrabă un ecou prelungit, în care propriul sine s-a cuibărit confortabil. Mai mult sau mai puţin utopice mi se par însă transferurile dintre sine şi transcendent. Utopia nu este altceva decât realitatea unei stări supradimensionată la un moment dat. Surplusul transcendent al unui sine creator duce la realitatea utopică şi ajungem în faţa unei a doua întrebări: Sunt scriitorii şi artiştii martori la propriile apocalipse? Încerc să evit pe cât se poate nuanţarea răspunsului şi afirm răspicat: Da! Pentru a înţelege în cele din urmă coeziunea dintre realitate utopică şi cea cotidiană, trebuie avut în vedere caracterul dual dintre mediul cultural şi societate. Acest caracter se sprijină pe sinele creator al celor iniţiaţi, acel ceva ce are puterea să topească orice utopie, ca mai apoi să o transpună într-un real palpabil şi indestructibil.

Ziua curăţeniei – Corneştii Noi (Gorj)

Cu toţii trebuie să ne implicăm şi să devenim mici ecologişti, să arătăm că ne pasă de patrimoniul verde. Let’s do it, Romania! ar trebui să devină un stil de viaţă, nu doar o acţiune anuală. Sub această deviză a participat şi Şcoala Generală Ceauru-Băleşti – Structura Corneştii Noi, la cea de-a doua ediţie a acţiunii naţionale de ecologizare Let’s do it, Romania!, cel mai mare proiect de voluntariat şi responsabilizare socială din România.

Această prezentare necesită JavaScript.

Deșeurile produse de oameni reprezintă una dintre marile probleme cu care se confruntă omenirea în prezent, în special din două mari cauze: cantitatea foarte mare de deșeuri produse de om, și tipul de deșeuri produse (foarte multe dintre deșeurile care ajung la loc în mediu sunt nebiodegradabile – mediul nu le poate descompune, iar unele sunt chiar toxice). Protecția mediului înconjurător este vitală pentru funcționarea societății umane, si supravietuirea noastră. Gunoaiele ajunse în natură poluează mediul, afectând viața plantelor, animalelor și a oamenilor. Înţelegând toate acestea, la acţiunea de colectare a deşeurilor, desfăşurată de Structura Corneştii Noi – Şcoala Generală Ceauru-Băleşti au participat peste 60 de voluntari, elevi (clasele V-VIII), alături de cadre didactice şi reprezentanţi ai Primăriei şi Consiliului Local Băleşti.

„Tupeocraţia”, sau noul regim politic al României

Nici că se putea o sintagmă mai bună care să exprime realităţile din România, la 21 de ani de la căderea regimului comunist. România, o ţară fascinantă dealtfel, dacă nu eşti obligat să trăieşti în ea, s-a transformat într-un fel de bârlog al „tupeocraţilor” şi al cioclilor puşi să distrugă tot ce înseamnă relansarea economică a ţării. Sigur, veţi spune, nimeni nu te opreşte să pleci unde vezi cu ochii, iar invitaţia a fost făcută anul trecut, chiar de către preşedintele Traian Băsescu, liderul inconstestabil al „tupeocraţilor”, ale cărui prerogative sunt să arate fără menajamente doar ce n-au făcut alţii şi să închidă ochii la eşecurile camarilei sale.