Oricât am blama societatea pentru dezinteresul aproape total manifestat faţă de cultură, rezultatul ar fi acelaşi. Astăzi, poate mai mult decât ieri, societatea se găseşte  într-o evidentă şi permanentă frustrarea. A face cultură într-o societate interesată doar de venituri directe şi rapide, este mai degrabă o autoironie a propriului sinelui. Şi totuşi, spaţiu inepuizabil de redefinire a sinelui, cultura se încăpăţânează să îşi continue inefabilul drum pe Golgota românească. Ajunşi să întoarcem pagina de cultură a ziarelor (celor care încă mai au o astfel de pagină), fără ca măcar să fi aruncat ochii asupra vreunui articol sau a unei recenzii, nu ne rămâne decât să ridicăm întrebători din umeri: „Când va veni şi timpul culturii în România?”. Să ne înţelegem, nu vorbim de actuala cultură, pe care eu mă grăbesc să o cataloghez ca fiind una de post-tranziţie. Vorbim de acea cultură capabilă să emită energii vibrante, viguroase resurse pentru generaţiile ce vin. Educaţi în spiritul valorilor adevărate nu ne putem teme de vicisitudini, dar acum criza economică şi polemicile politice  ne ţin departe de cultură. Ajunsă, din câte se pare, o pată pe obrazul societăţii, arta românească se zbate în faţa colapsului cultural, raţionalizat şi transformat într-o fantasmagorică maşinărie programată să distrugă (din interior) singura instituţie care a supravieţuit purtată de propriile alizee. Cultura nu reprezintă la ora actuală o prioritate naţională, ea reuşind să supravieţuiască doar prin prisma celor ce se îndeletnicesc, aproape „benevol”, cu actul creator în sine. Instituţia în cauză afişează o frustrantă neputinţă, soră cu indiferenţa. Întrebarea ce înmugureşte în astfel de situaţii este foarte clară: De ce „specialiştii” de la Ministerul Culturii ţin să facă din prezenţa lor, un proces de autodesfiinţare a Culturii române, strict ca instituţie?

De curând am intrat în posesia unei baionete-sabie Steyr 1881, fabricată în Austria, cu lama în formă de T. Dimensiunile baionetei sunt: lungime totală – 654mm; lungime lamă – 513mm; lăţime lamă – aproximativ 21mm; grosime lamă – aproximativ 11 – 12mm; diametrul interior inel – 18mm.

Din nefericire piesa este una foarte deteriorată (lamă şi mâner ruginite, plăsele mâner improvizate, mecanism prindere ţeava puştii lipsă), iar posibilitatea de recondiţionare este redusă.

Este vorba de o baionetă pentru puşca „Henry-Martini2, model 1879, fabricată la Steyr. A fost în dotarea trupelor active în perioada 1879-1895. Puşca şi baioneta „Henry-Martini” a fost utilizată ca armament de rezervă la începutul primului război mondial, echipând unele batalioane de miliţii în 1916.

Această prezentare necesită JavaScript.

O astfel de piesă este considerată raritate şi am identificat un model asemănător recondiţionat, pe site-ul okazii.ro la preţul de 999 lei.

În peisajul cultural, strădania poeţilor de a „comercializa”, altfel decât este firesc, metaforele este un semn de normalitate. Cred că lumea poeţilor este o imensă „piaţă de desfacere” a metaforelor şi chiar mai mult decât atât, un bazar în care poţi găsi infinit utopii, dar şi paradigme. Poeţii îşi expun marfa într-o linişte oarbă de cuvinte şi aceasta prin felul lor de a fi. A înţelege de ce şi în ce constă comercializarea versurilor de către un poet, ţine de o realitate absolută, cu mult deasupra unei înţelegeri lacunare, căci la o astfel de înţelegere se rezumă simplul cumpărător de versuri. În ce constă această „comercializare”? – simpla publicare a unor versuri într-o revistă, plachetă ş.a.m.d. De ce? – pentru ca poetul să vândă aproape gratuit metafore. Nu cred că sunt posibile răspunsuri mai uşor de inserat în acest context. Piaţa de metafore este, dacă vreţi, o piaţă în care masa pe care îţi comercializezi marfa nu este taxabilă. De ce sună atât de colţuros cuvântul „marfă”? Astăzi, politica ne învaţă că totul în jur este o marfă. Ei bine, da… şi poezia a devenit o marfă şi uneori chiar marfă de contrabandă (aţi auzit bineînţeles de plagiatură). Exemple sunt aşadar şi nu văd de ce am căuta alţi termeni de comparaţie. Această piaţă însă este pe zi ce trece tot mai săracă. Nu… nu în marfă, ci în cumpătători. Adesea ocolită ea tinde către aplatizare şi nimic nu pare să modifice conjunctura. În ultimul timp piaţa de metafore a devenit un simplu troc. Poeţii schimbă între ei şi îşi însuşesc metafore. Cercul se închide treptat. Eschive? Totul se desfăşoară cu o comoditate firească, dat fiind interesul tot mai puţin manifestat. „Marfa” mai trecută, sau mai proaspătă este livrată în stocuri limitate – cel mult 2 – 3 exemplare pe lună. De ce toate acestea? Nicicând poezia nu a fost percepută altfel decât ca fiind un mod oarecare de achiziţionare a nisipului scurs într-o clepsidră. Altfel spus: poezia – metafore… substanţă… spirit creator… dar încă nefolositoare.

Generează cultura o realitate utopică? În faţa unei asemenea întrebări, mulţi fie ar ridica din umeri, fie s-ar apuca să consulte cele mai voluminoase compendii. Realitatea stă însă ascunsă în plachetele de versuri, în volumele de proză, în galeriile de artă ş.a.m.d. În artă, utopia nu este iluzorie. Îmi spuneam mai ieri că poate „va ninge în aprilie’’. Evident nu speram să ningă tocmai la propriu din moment ce realitatea utopică domină de departe cotidianul nuanţat şi îmbâcsit de metafore. Nu putem desluşi sau contura realitatea utopică animând un limbaj ce pare mai degrabă un ecou prelungit, în care propriul sine s-a cuibărit confortabil. Mai mult sau mai puţin utopice mi se par însă transferurile dintre sine şi transcendent. Utopia nu este altceva decât realitatea unei stări supradimensionată la un moment dat. Surplusul transcendent al unui sine creator duce la realitatea utopică şi ajungem în faţa unei a doua întrebări: Sunt scriitorii şi artiştii martori la propriile apocalipse? Încerc să evit pe cât se poate nuanţarea răspunsului şi afirm răspicat: Da! Pentru a înţelege în cele din urmă coeziunea dintre realitate utopică şi cea cotidiană, trebuie avut în vedere caracterul dual dintre mediul cultural şi societate. Acest caracter se sprijină pe sinele creator al celor iniţiaţi, acel ceva ce are puterea să topească orice utopie, ca mai apoi să o transpună într-un real palpabil şi indestructibil.

Cu toţii trebuie să ne implicăm şi să devenim mici ecologişti, să arătăm că ne pasă de patrimoniul verde. Let’s do it, Romania! ar trebui să devină un stil de viaţă, nu doar o acţiune anuală. Sub această deviză a participat şi Şcoala Generală Ceauru-Băleşti – Structura Corneştii Noi, la cea de-a doua ediţie a acţiunii naţionale de ecologizare Let’s do it, Romania!, cel mai mare proiect de voluntariat şi responsabilizare socială din România.

Această prezentare necesită JavaScript.

Deșeurile produse de oameni reprezintă una dintre marile probleme cu care se confruntă omenirea în prezent, în special din două mari cauze: cantitatea foarte mare de deșeuri produse de om, și tipul de deșeuri produse (foarte multe dintre deșeurile care ajung la loc în mediu sunt nebiodegradabile – mediul nu le poate descompune, iar unele sunt chiar toxice). Protecția mediului înconjurător este vitală pentru funcționarea societății umane, si supravietuirea noastră. Gunoaiele ajunse în natură poluează mediul, afectând viața plantelor, animalelor și a oamenilor. Înţelegând toate acestea, la acţiunea de colectare a deşeurilor, desfăşurată de Structura Corneştii Noi – Şcoala Generală Ceauru-Băleşti au participat peste 60 de voluntari, elevi (clasele V-VIII), alături de cadre didactice şi reprezentanţi ai Primăriei şi Consiliului Local Băleşti.

Nici că se putea o sintagmă mai bună care să exprime realităţile din România, la 21 de ani de la căderea regimului comunist. România, o ţară fascinantă dealtfel, dacă nu eşti obligat să trăieşti în ea, s-a transformat într-un fel de bârlog al „tupeocraţilor” şi al cioclilor puşi să distrugă tot ce înseamnă relansarea economică a ţării. Sigur, veţi spune, nimeni nu te opreşte să pleci unde vezi cu ochii, iar invitaţia a fost făcută anul trecut, chiar de către preşedintele Traian Băsescu, liderul inconstestabil al „tupeocraţilor”, ale cărui prerogative sunt să arate fără menajamente doar ce n-au făcut alţii şi să închidă ochii la eşecurile camarilei sale.    

TREI ISTORICI DESCIFREAZĂ MODELUL PARLAMENTAR DINCĂ SCHILERU DINTR-O EPOCĂ DE ASCENDENŢĂ NAŢIONALĂ

Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor şi Andrei Popete – Pătraşcu sunt istorici cu cărţi şi cu deplin meşteşug cărturăresc ca să adâncească spiritul de înţelegere al contemporanilor lor prin judecăţi corecte despre oameni de vrednică amintire în contexte, stări sufleteşti şi evenimente diferite. Şi în plus sunt gorjeni, purtători ai unei gândiri directe, neechivoce, independente transmisă peste timp în mediul social al celui mai moşnenesc judeţ din ţară.

De curând, distinşii profesori au adăugat discursului de la catedră şi isbânda condeiului, scriitura. Au tipărit o carte monografică despre Dincă Schileru o legendă vie a Gorjului (Editura Scrisul Românesc Fundaţia – Editura, Craiova, 2010, 631 p.), după ce au încheiat cu mare succes în anii trecuţi istoria şi a altor două mari personalităţi româneşti, Gheorghe Chiţu şi Alexandru Ştefulescu. În numitorul comun al personalităţilor menţionate reţinem aportul acestora la dezvoltarea  şcolii româneşti, singurul tărâm unde se pot forma oameni de mare valoare, producători de valori naţionale şi universale.

Pornind de la ideea că în istorie numai în epocile generoase se cuplează caracterele curate, optimiste şi măriminoase, în lucrarea Domniilor Lor întâlnim o asemenea ocazie atunci când Dincă Schileru este prezentat ca personalitate reprezentativă în anii dinainte şi după 1900: „ apostol imaculat al satului gorjean”, întreprinzător de succes „ în comerţ, exploatarea unei întinse proprietăţi funciare şi industria extractivă pe când industrializarea abia se crea , sau om politic liberal, parlamentar în mai multe rânduri, ctitor  de şcoală şi biserici, un inconfundabil „spirit emblematic al meleagului gorjean”.

Dincă Schileru apare ca personalitate când s-au revărsat energiile epocii revoluţionare (1821-1878) în construcţia unei societăţi moderne. A fost din generaţia predispusă la muncă, producţie şi creaţie, cu oameni născuţi în zbuciumul ideilor şi dedicaţi la maturitate proceselor de consolidare şi statornicire a unor forme de viaţă noi.

Lucrarea celor trei istorici are o frumoasă structură impusă pe logică şi istoricitate. Are dezvoltare interogatorie şi de aceea mai este şi incitantă, ca stil, sau îndreptar de viaţă pentru oricine nu lasă timpul să se scurgă în nelucrare, lipsă de voinţă şi de orizont  social.

Modelul Dincă Schilerul este al unui om care şi-a creat măsura şi bunul simţ în coordonatele unei epoci „ fericită” şi „bună” de dinaintea primului război mondial. În virtutea conştiinţei sale de a face istorie a ales felul de a fi al unei importante părţi a societăţi româneşti, a moşnenimii, a oamenilor de la munte pe care, probabil, i-a avut în minte marele filozof Constantin Rădulescu Motru atunci, în 1943, când i-a creionat ca prototipi pozitivi ai comportamentului românesc.

Admirabila lucrare ne lasă să înţelegem că viaţa prilejuieşte pentru indivizii unei comunităţi numeroase evenimente. Unii le întâmpină cu oportunitate şi cu implicări din perspectiva binelui uman, alţii cu pasivitate aşteaptă şi tot speră la iviri de mai bine. Istoria, dintotdeauna, i-a reţinut pe cei dintâi. Ei au avut caracter.

Dincă Schileru, moşnean din satul Schela, urmaş al unor vătafi de plai şi panduri a isbândit într-o epocă istorică când procesul democratizării a permis ca tot omul din popor, pe criterul meritocraţiei, să se etaleze ca personalitate. La doar câţiva ani după ce boierimea pierdea privilegiile nobiliare, clăcăşimea se emancipa în treapta moşnenimii, Dincă Schileru a militat şi luptat în noua ordine socială, consolidând restatutările de după anii 1858-1864.

Astăzi este „o legendă vie” căci prin faptele sale „a pregătit şi motivat generaţia reîntregirii neamului” şi poate fi model inconfundabil purtând cu el „pecetea diferenţierii regionale”, sursa şi forţa unităţii în diversitate a poporului român.

PROF. UNIV. DR. DINICĂ CIOBOTEA

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

IUBITA LUI TOM BOXER, FOSTA ELEVĂ A PROFESORULUI POPETE

Cristina Bîzu este iubita lui Tom Boxer şi adevărata Morena, protagonista videoclipului piesei cu acelaşi nume, interpretată de Antonia şi Tom Boxer. Ceea ce puţini ştiu, însă, este faptul că aceeaşi Cristina este gorjeancă get-beget şi a fost eleva lui Andrei Popete-Pătraşcu.

Tom Boxer însuşi a mărturisit că adevărata Morena este Cristina Bîzu, marea lui iubire, cu care, de altfel, a si compus această melodie. Tânăra, născută pe 3 martie 1991 este din Băleşti, judeţul Gorj şi a studiat la Târgu-Jiu, primele trei clase de liceu parcurgându-le la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” (CNET), la profilul matematică-informatică unde exigenţele sunt mari. Aici l-a avut profesor de Istorie pe Andrei Popete-Pătraşcu, tânărul şi cunoscutul scriitor şi poet gorjean. Acesta ne-a declarat: „Cristina era o elevă silitoare care nu a neglijat niciodată pregătirea şcolară, chiar dacă în paralel se pregătea şi pentru cariera de fotomodel. Ne-am întâlnit odată în trenul personal Târgu-Jiu – Craiova, eu mergeam la nişte cursuri de masterat la Craiova, iar Cristina avea o prezentare de modă pentru Agenţia One Models. M-a surprins să o găsesc în compartimentul vagonului cu manualul de matematică pe genunchi şi caietul alături”.

Şcoala şi modeling-ul se pot împăca…

Deşi era o elevă silitoare, frumuseţea cu care a fost înzestrată Cristina a ajutat-o să-şi clădească şi o carieră în lumea modei, încă de pe vremea când studia la CNET. „În clasa a XI-a era deja cunoscută în lumea modeling-ului, dar a rămas o elevă echilibrată. Chiar dacă avea foarte multe prezentări, încerca să nu rămână în urmă cu lecţiile. Era nelipsită de la activităţi extraşcolare pe care le organizam la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” şi atât cât am cunoscut-o, şi-a păstrat modestia, ieşea de pildă împreună cu colegii de clasă la suc, iar cu unii dintre ei păstrează şi acum legătura”, a adăugat Andrei Popete.

Dragoste la prima vedere

Pe Tom Boxer, Cristina l-a cunoscut în timpul unei prezentări de modă, pe vremea când se afla încă pe băncile CNET, fiind elevă în clasa a XI-a. Pentru că avea o relaţie bună cu colegii săi şi cu profesorul Andrei Popete-Pătraşcu, Cristina le-a mărturisit acestora, imediat ce a revenit de la respectiva prezentare de modă, că l-a cunoscut pe Tom Boxer şi că i-a plăcut foarte mult şi că a impresionat-o felul lui de a fi. „Fără doar şi poate, relaţia cu Tom Boxer a ajutat-o să ajungă acolo unde ea şi-a dorit, dar totul a fost dublat de foarte multă muncă”, susţine Andrei Popete, fostul profesor de istorie al Cristinei Bîzu.

Urmându-şi vocea inimii, Cristina Bîzu s-a transferat la un liceu din Bucureşti, Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, pe care l-a şi absolvit în vara anului 2010. Actualmente, ea este studentă la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti şi prezentă în lumea showbiz-ului alături de iubitul său, celebrul Tom Boxer.

Minodora Sucea

Cel mai mare proiect de implicare socială din țară, „Let’s Do It, Romania!”, va fi organizat din nou și în 2011. Ziua de Curățenie Națională este în acest an 24 septembrie. Cifrele generale ale proiectului arată că la acțiunea realizată în 2010 au participat peste 200 000 de voluntari, din toate cele 41 de județe ale țării, care au strâns peste 55 000 de saci de deșeuri.

Noutatea principală din acest an este reprezentată de noul sistem de cartare, care va fi bazat de data aceasta pe „zone de cartare”, de aproximativ 3×3 km fiecare (numite și griduri). Noul sistem permite calcularea procentajului cartat din fiecare județ, dar și alocarea resurselor în zonele cu probabilitatea cea mai mare de a exista gunoi. Obiectivul final al acestui sistem este Harta Deșeurilor, instrumentul cheie pentru organizarea voluntarilor pentru ziua de curățenie. Harta Deșeurilor va sta la baza Registrului Național al Deșeurilor, gândit ca un instrument de monitorizare a zonelor cu probleme din România, util pentru autorități si organizatori.

Anul acesta, „Let’s Do It, Romania!” își propune să depășească recordul stabilit anul trecut și să mobilizeze 500 000 de voluntari în ziua de 24 septembrie.

FORMELE TĂCERII .pdf

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional deplânge, ori de câte ori are ocazia, starea financiară falimentară în care se află, dar în ciuda lacrimilor de crocodil, pe care ostentativ reprezentanţii ministrului vorbitor de limba maghiară le afişează, bani la cultură sunt. Gestionarea lor este însă „deficitară” şi ghilimelele de rigoare îşi găsesc bine rostul în acest context. Nu contează foarte mult suma solicitată, cât gradul de „cunoştinţă” cu cei care împart banii de la Cultură. De fapt bani sunt pentru cei care au „atuurile” lor, şi nu sunt mai puţini, decât Cultura ar avea nevoie. Felul în care sunt însă ei împărţiţi creează întreaga frustrare a celor care se simt astfel neîndreptăţiţi.

Proiecte derizorii sunt finanţate în pofida documentaţiei puţin valabile pe care o prezintă, dar astfel de aspecte interesează doar în măsura în care cei implicaţi direct sunt traşi la răspundere doar foarte „de sus”. Banii sunt împărţiţi în „virtutea  unor inerţii” care ţin doar de bunul-simţ al celor care sunt cu mâna „în pungă”, ori ei nu fac altceva decât să dea prilej de noi comentarii „frustraţilor din presa culturală”, căci, mai nou, cu astfel de apelative sunt alintaţi cei care atrag atenţia la felul incalificabil în care fondurile Culturii sunt risipite. Spectacole de teatru, filme documentare, albume omagiale, dineuri şi ceremonii organizate cu mult fast şi cheltuială pe măsură, iată doar câteva exemple din proiectele şi acţiunile pe care Ministerul Culturii catadicseşte să arunce cu foarte mulţi bani. Dacă fonduri sunt, dar cei responsabili nu ştiu să le gestioneze, despre cultură nu sunt prea multe de spus, doar că această agonizare nu duce la nimic dătător de speranţe pentru o lume a artelor aflată în contratimp.   

Campania Alege simbolul României a ajuns la final. 

Creaţia lui Brâncuşi a fost desemnată Simbolul României.

În urmă cu o săptămână, am lansat în cadrul Zilelor Comunei Băleşti, ediţia a V-a, 6-8 septembrie 2011, volumul de poezii DECAPITAREA SECUNDEI, care a apărut în această vara la Editura Contrafort din Craiova.

Mi-au fost alături prietenul Cornel Şomâcu, jr. Daniel Cismaşu, Vasile Cârstea – viceprimarul comunei Băleşti, prof. Daniel Drumen, cadre didactice şi elevi ai Şcolii Generale Ceauru-Băleşti.

Lansarea volumului de versuri, scrise în perioada 2001-2005, dar abia acum publicate în volum, a avut loc în apropierea unuia dintre monumentele istoric-ecleziastice ale Gorjului, Biserica de Lemn de la Stolojani, una dintre cele mai vechi de altfel din Gorj, loc de aleasă trăire spirituală.

Daniel Cismaşu, cercetător de aleasă vocaţie, autor al mai multor lucrări documentare, a lansat cartea VIAŢA BISERICEASCĂ LA STOLOJANI (Editura Măiastra, 2011), iar prof. Cornel Şomâcu, secretar al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj, a prezentat cartea CONTRIBUŢII LA ISTORIA GORJULUI (Editura Măiastra, 2011), lucrare ce s-a bucurat de numeroase aprecieri în rândul istoricilor, cercetătorilor şi iubitorilor muzei Clio.

Superstiţioşi sau nu, o zi de 13 care pică marţi este cea mai înfricoşătoare din calendar şi provoacă fiori pe şira spinării din cauza dublei semnificaţii: ghinion şi trei ceasuri rele. Aceasta doar pentru cei superstiţioşi.

Pitagora considera numerele impare nemuritoare, pentru că nu se pot împărţi la doi, în timp ce unele popoare considerau numărul 12 de bază în calcul, pentru că se divide cu 1, 2, 3, 4, 6. „Pornind de aici, treptat, i s-a acordat importanţă simbolică: numărul împlinirii, al desăvârşirii, al devenirii umane, al încheierii unui ciclu. Pentru 13 însă, un număr prim dificil de utilizat în calcule, s-a născut credinţa că «sparge» armonia, tulbură echilibrul şi ordinea micro şi macro cosmosului, contravine perfecţiunii creaţiei. Pentru multe popoare, numărul 13 corespunde cu reînceputul, care presupune şi un sfârşit. În plus, în jocul de tarot, cartea cu numărul 13 se numeşte Moartea şi semnifică o renaştere după finalul unui ciclu involutiv”.

Teama de numărul 13 este o superstiţie de import, spune şeful secţiei de Documentare şi Valorificare de la Muzeul Ţăranului Român (MŢR), Carmen Mihalache: „Mai veche şi proprie românilor este superstiţia cu trei ceasuri rele, de marţi şi sâmbătă”.

Superstiţiile sunt de fapt scenarii mentale determinate, pe de o parte, de „funcţia magică a gândirii”, pe de altă parte, de transmiterea din generaţie în generaţie a prejudecăţilor dintr-o familie. Superstiţiile şi ritualurile aferente, prin care oamenii încearcă să prevină sau să înlăture un eveniment neplăcut – bătutul în lemn de trei ori, pentru a fi ferit de rele – exprimă o stare de tensiune interioară suficient de ridicată încât să ne conducă la punerea în act. Adică, superstiţia este o formă mascată a unei stări de anxietate, pe care încercăm să o diminuăm sau să o alungăm prin tot felul de gesturi menite să ne detensioneze.Persoanele afectate de aceste tulburări sunt măcinate de gânduri negre, pe care încearcă să le alunge prin ritualuri bizare, repetări de cuvinte sau acţiuni.

În această vară am participat, alături de alţi profesori de istorie din întreaga ţară la Cursurile Şcolii de Vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. Ultima parte a cursurilor a prilejuit şi o vizită de documentare în oraşul Szeged din Ungaria. Despre această vizită am vorbit cu jurnalista Minodora Sucea, aceasta consemnând în ziarul Gorjeanul impresiile despre Szeged.

Reporter.: De curând ai vizitat, în cadrul Cursurilor de Vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, oraşul Szeged din Ungaria. Ce ne poţi spune despre acest oraş, despre istoria sa?

Andrei Popete-Pătraşcu: Am vizitat oraşul Szeged din Ungaria împreună cu doamna profesor doctor Dorina Nichifor din Târgu-Jiu şi alţi 24 de istorici din întreaga ţară. Acesta este oraşul de reşedinţă al comitatului Csongrad, şi centrul regiunii Del – Alfold din Ungaria, fiind un important centru cultural şi universitar, precum şi o atracţie turistică foarte populară.

Rep.: De unde provine numele acestui oraş?

A.P.P.: Numele Szeged provine din ungurescul „sziget” (insulă), oraşul devenind începând cu secolul al X-lea un important centru comercial şi administrativ. În anul 1247 primeşte titlul de oraş, iar în anul 1498 este ridicat la statutul de oraş liber regal. În secolul al XIV-lea, Szeged a devenit cel mai important oraş din sudul Ungariei, pentru ca în anul 1543 să fie ocupat de armata otomană, devenind centrul administrativ al acesteia. În anul 1715 şi-a recâştigat statutul de oraş liber regal.

Cetăţenii din Szeged au jucat un rol important în Revoluţia din 1848 – 1849 şi în războiul de independenţă, oraşul fiind locul unde Lajos Kossuth a rostit în iulie 1849 faimosul său discurs. Autorităţile habsburgice au pedepsit liderii oraşului, iar oraşul şi-a redobândit statutul de oraş liber regal 11 ani mai târziu.

Rep.: Szeged este un oraş impresionant…

A.P.P.: Faptul că astăzi oraşul Szeged are clădiri frumoase şi bulevarde largi se datorează în principal inundaţiilor din 1879, care au distrus oraşul aproape în întregime, motiv pentru care împăratul Franz Joseph a vizitat oraşul şi a promis că „Szeged va fi mai frumos decât a fost”. El şi-a ţinut promisiunea, în următorii ani apărând un nou oraş modern dintre ruine.

Rep.: Prin ce impresionează astăzi oraşul Szeged? Este acesta prin excelenţă un oraş cultural european?

A.P.P.: În primul rând Szeged este un oraş în care întâlneşti istoria la tot pasul. Apoi ce m-a impresionat în mod deosebit este programul cultural pe care oraşul Szeged îl oferă: Opera din Szeged, Compania de Balet, Orchestra Simfonică, nu mai puţin de patru teatre; „Collegium Artium” (o serie variată de lecturi pe diverse teme de artă, literatură şi muzică); în cursul verii, Teatrul în aer liber din faţa Bisericii Votive atrage aproximativ 4.000 de spectatori în fiecare noapte la spectacole de muzică şi operă; Muzeul de istorie Ferencz Mora (acesta atrage aproximativ 350.000 de vizitatori în fiecare an).

Rep.: Despre monumentele din Szeged ce ne poţi spune?

A.P.P.: Szeged este un oraş cu foarte multe spaţii verzi, monumente, statui şi clădiri de patrimoniu istoric şi cultural. Aş aminti aici doar Catedrala Dom a cărei piaţă rivalizează cu celebra Piaţă San Marco din Veneţia, cu peste 12.000 metri pătraţi. În această piaţă se organizează anual Festivalul de Teatru de Vară, care s-a organizat prima dată în anul 1931. În stil est-european construit din cărămizi roşii, sub arcadele Pieţei Domului se află Pantheonul Naţional, căruia i-a dat naştere Klebelsberg Kuno, primul ministru de religii şi învăţământ, care adăposteşte peste 100 de statui şi basoreliefuri ale personalităţilor din domenii precum literatura, istoria sau ştiinţele naturale. În piaţa Catedralei se află şi turnul cel mai vechi al oraşului, Domotor. Baza acestuia a fost construită în secolul al XI-lea, partea inferioară, în formă pătrată este în stil roman din secolul al XII-lea, vârful este în stil gotic din partea a doua a secolului al XIII-lea.

Rep.: Szeged are şi târguri tradiţionale?

A.P.P.: Oraşul Szeged găzduieşte numeroase târguri pe parcursul anului: în Piaţa Dóm un târg de artă meşteşugărească ţinut de obicei înaintea Crăciunului, un târg general în Piaţa Szechenyi, un festival al berii, un târg industrial, care adună sute de companii locale şi internaţionale.

Rep.: Mi-ai mărturisit după întoarcerea de la Szeged că există un loc aparte în acest oraş, un loc în care istoria noastră prin intermediul unui personaj celebru, Nicolae Bălcescu, este mai prezentă decât oriunde în altă parte a Ungariei.

A.P.P.: Într-adevăr există în Szeged un loc în care am trăit sentimentul de mândrie naţională fără a resimţi prejudecăţile legate de relaţiile româno-maghiare de-a lungul istoriei. Este vorba de casa în care, la 14 iulie 1849, Nicolae Bălcescu şi Kossuths Lojos au semnat „Proiectul de Pacificare” româno-ungară. Documentul a fost redactat în limba franceză („Projet de Pacification”) şi apoi tradus pentru părţi în română şi în maghiară. În document sunt satisfăcute numeroase revendicări româneşti: de la folosirea limbii române în administraţie, în justiţie; problema şcolilor româneşti şi chiar desprinderea bisericii ortodoxe din Transilvania de sub jurisdicţia sârbească. De asemenea participanţii la revolte vor fi amnistiaţi în cazul depunerii armelor şi altele.

Deşi acest pas, acordul de la Szeged, poate fi măsurat ca însemnând o clipă în durata unui an şi mai bine de lupte fratricide între maghiari şi români, totuşi încercarea de reconciliere dintre maghiari şi români, dintre Kossuth şi Nicolae Bălcescu sau Avram Iancu, chiar dacă nu-şi va fi dat roadele ei atunci, credem că poate să fie pentru noi, cei de astăzi, un memorabil şi veritabil memento plin de benefice roade. Să le mulţumim, ar trebui, acestor mari oameni că totuşi au înţeles, fie şi în ceasul al douăsprezecelea, că mai bună decât războiul dintre maghiari şi români este pacea, că mai bună decât ura este înfrăţirea, că mai bun este respectul şi lupta solidară, decât vrajba şi duşmănia.

Rep.: Dacă ţi-aş cere doar o impresie despre vizita la Szeged, care ar fi aceasta?

A.P.P.: Dacă ar fi să reţin o singură impresie despre vizita din oraşul Szeged, aceasta ar fi legată de Nicolae Bălcescu şi locul în care a fost semnat „Proiectul de Pacificare” româno-ungar din 1849.

 Existenţialismul adolescentin surprins în 

EMOŢIILE UNEI BULE DE ACID

Încă foarte tânără, la doar 16 ani, Andrea Denisa Vlădulescu se pregăteşte de lansarea primului său volum de versuri. Sugestiv intitulat „Emoţiile unei bule de acid” acesta grupează poezii reflexive, adolescentine, de caldă respiraţie interioară, care trădează o lume a visării, o lume comună tinerilor, capabilă să exprime însă un talent autentic.

În urma unor profunde lecturi a marilor poeţi şi scriitori români şi universali, Denisa abordează într-o viziune proprie concepte precum: eternitate, vis, timp, mister, religie a fanteziei. Se resimte totuşi în versurile sale o apăsare ce vine din interiorul unui sine dispus să „rememoreze amintiri”, într-o răzvrătire a singurătăţii tapată cu „prea multe cuvinte”, aşa cum ne mărturiseşte însăşi tânăra poetă: „Ne-am pierdut / cu fiecare clipă / ce-a sângerat / în răstimp. / Un alt război / se poartă astăzi / în noi” (Un alt război).

De ce „emoţiile unei bule de acid”? În primul rând ar fi de spus că poezia sa este o radiografie a sinelui poetic feminin, încă tânăr, aflat într-o continuă maturizare, o regândire a limbajului şi a expresiei poetice. Andreea Denisa Vlădulescu este cel mai tânăr talent nativ, cultivat în spiritul transcendenţei sinelui creator. Prin respiraţia sa lirică, ea dezvăluie stări de o reflexivitate aparte, mizând pe diversitatea pragmatică specifică vârstei: „Sunt doar / o bulă de acid / într-un pahar / cu apă minerală / – ţin în mâini / o istorie / de trei secunde”.

Este volumul de versuri „Emoţiile unei bule de acid” un jurnal adolescentin în versuri, sentimental pe alocuri, în care Andreea Denisa Vlădulescu, la cei 16 ani, îşi recunoaşte sufletul „scris pe hârtie creponată”: „Tonuri de crepuscul / se loveau / de pereţii goi / ai camerei. / Umărul meu / îţi poartă şi astăzi / lacrimile” (Umărul meu). Este înainte de toate curajul unui spirit tânăr, încă în formare, de a-şi asuma acest „presupus joc” al cuvintelor, gândurilor şi stărilor interioare, în care „dincolo de artere, / vene, capilare, / carne sângerândă / şi bătăi perplexe”, poeta îşi analizează inima: „o simplă bucată din suflet” (Analiză).

Ce impresionează la prima lectură a versurilor acestei tinere poete este discreţia discursului liric, dublat de un imaginar proaspăt. Aceasta oferă cititorului şansa de a duce mai departe filigranul delicat înfăşurat în jurul versurilor sale, atent şlefuite.  

Universul său literar este unul complex, de un existenţialism adolescentin profund. Aşa cum marele Nichita avea să afirme: „clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată idei şi sentimente”, la fel şi Andreea Denisa Vlădulescu reuşeşte să contopească chintesenţa trăirilor comune, adolescentine, cu întreaga-i viziune creatoare ce o individualizează.

La marginea existenţialismului, tapat adesea cu stări acute de incertitudine, tânăra poetă mărturiseşte: „La limita / suferinţei / îmi las trupul / să se descompună / în candoarea / unei ploi / de incertitudini” (Perisabil) sau „Sunt singură, / într-un câmp / deschis, încolţită / din toate părţile / de gloanţele / emoţiilor mele” (Atentat). Uneori Denisa îşi recunoaşte înfrângerile, acestea „răsunându-i odios / în vene”. Teama „destinului asfixiat” împinge poeta să „îşi vândă sufletul unui înger”, cerând la schimb „doar un nimb”. Se conturează o nelinişte cerebrală, acut resimţită, lucid-ironică transpusă în versuri: „Durerea asta / îngrozitoare de cap – / e singurul semn / că port ceva / pe umerii goi” (Durere).

Căutând să nu confere timpului nimic din „strălucirea uitării”, „cu viaţa scrisă / pe bucăţi colorate / de hârtie”, Denisa „îşi plânge gândurile, abstract auzind doar sunetele deformate ale tăcerii”: „Uneori / mi-e sufletul / înzestrat / cu neputinţă / – fiecare / gest provizoriu / macină clipele / ce stau în loc / pentru noi” (Neputinţă).

„Îmi ating adesea / sufletul, (ni se destăinuie Andreea Denisa Vlădulescu) / să văd când începe / sau se termină / o emoţie”. Căutând să se detaşeze metonimic de propriile stări interioare, aceasta surprinde „emoţia cortinei / căzută brusc / la sfârşitul spectacolului” (Emoţii de amiază).

Pentru tânăra poetă, finalul este „unul spontan”. Ne mărturiseşte aceasta cu dezinvoltura vârstei, exprimate direct: „Mult prea spontan, pentru a-l defini, sau pentru ai decodifica înţelesul”.

11 septembrie 2011