Arhivele lunare: iulie 2011

Note de călătorie

… din Ţara Maramureşului (2007)

O excursie cu mocăniţa pe valea râului Vaser din Maramureş este ceva inedit. Construită între anii 1930 – 1933, linia ferată pe ecartament îngust (760 mm) are o lungime de 56 km, între Vişeu şi Izvorul Comanului. În momentele lui de glorie, trenul merge cam cu 15-16 km/h şi se zgâlţâie pe şinele contorsionate. Peisajul este atât de frumos, încât aproape toţi turiştii uită să mai vorbească. Doar privesc, filmează sau fotografiază.

În cadrul Cursurilor de vară organizate sub egida Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, în anul 2007, am avut plăcuta ocazie să călătorim cu mocăniţa pe valea râului Vaser. Călătoria a fost una specială pentru mulţi dintre profesorii de istorie participanţi la cursuri, fiind pentru întâia oară când făceau cunoştinţă cu aceste „bătrâne doamne” ale căilor ferate din ţara noastră.

Mocăniţa este un tren forestier, a cărui utilizare în România este din ce în ce mai restrânsă – pe lângă vechimea utilajelor şi costurile mari de întreţinere, mocăniţa trebuie să facă faţă şi noilor posibilităţi de transport, care au o fiabilitate mai bună. Din fericire pentru mocăniţa de pe valea râului Vaser, aceasta constituie singura posibilitate de transport, în bună măsură datorită nevoii de deplasare a localnicilor, a transportului de masă lemnoasă, dar mai ales pentru că a devenit un obiectiv turistic. Nu vă aşteptaţi să găsiţi peroane ca la Sinaia sau şefi de gară şpilcuiţi. Gara e o amestecătură de platforme goale şi pline, de locomotive şi drezine ciudate.

Locomotivele, model „Reşiţa”, sunt fabricate în anii ’50 şi după ce îşi completează provizia de lemne şi de apă, mocăniţa se urneşte, pufăind şi bufnind din greu. Urcuşul este dificil şi trenul face dese opriri pentru alimentare la gurile pâraielor, de unde încarcă apa.

Pe jumătate orbiţi de aburi şi funingine (îndeosebi prin tunelele săpate în munte pentru accesul mocăniţei), nu ştii de pe care parte a platformei să priveşti şi să fotografiezi.

În momentele ei de glorie, mocăniţa merge cam cu 15-16 km/h şi se zgâlţâie pe şinele contorsionate. Pe urmă, stop. „Elveţia” (numele mocăniţei noastre) a transpirat abundent şi acum are nevoie de apă. Mecanicul se dă jos, desface un furtun pe care imediat îl scufundă în râul Vaser. În timp ce Elveţia bea apă, se face o revizie sumară: se pune ulei la lagărele roţilor, şi se mai bagă unu-doi butuci pe foc. Turiştii coboară din tren şi se fotografiază lângă Elveţia. Faza aceasta se va repeta încă de vreo două ori până ajungem la destinaţie.

Urcând, valea devine din ce în ce mai îngustă şi mai abruptă; ajungem şi la intersecţia cu linia care merge spre Novat, dar noi urcăm mai departe spre Făina. Pitorescul zonei este deosebit. Impresionează casele izolate şi râul Vaser.

Micile halte de pe traseu – Novat, Cozia, Bârdău, Botizu, Făina – erau cândva districte silvice, însă în prezent cabanele din lemn sunt lăsate în paragină.

Elveţia pufăie, se opinteşte şi ne trage la deal. Pe drum, înâlnim un VW transporter pe post de drezina. Facem „cruce” cu un lung tren cu lemne, care coboară; trecem pe lângă un post de grăniceri, pe lângă cantoane silvice frumos aranjate şi într-un final ajungem la Făina, unde trenul nostru opreşte.

Admirăm peisajul şi facem fotografii. Aerul de munte şi liniştea pădurii ne îndeamnă să rămânem preţ de câteva ceasuri la Făina, dar într-un final, ne îmbarcăm din nou în „vagoanele terasă”.

Parcurgem acelaşi traseu şi peisajul ne încântă privirea pentru a doua oară. Împărţim impresii de călătorie şi promitem să revenim pe valea râului Vaser, pentru o nouă călătorie cu mocăniţa.

 „Note de călătorie. Ţara Maramureşului, leagăn de istorie şi cultură românească”,

Craiova, Editura Sitech, 2009

A.P.P. (Sohodol-Gorj, iulie 2011)

30 de motive

            Suntem o țară cu adevărat bogată. Avem 22.000 de monumente istorice (subliniem, doar „istorice”) răspândite pe teritoriul României, dar încă nu am învățat să nutrim respectul care se cuvine față de aceste „mărturii ale evoluției noastre istorice”.

            De fapt, despre ce evoluție este vorba atâta timp cât aceste monumente sunt vandalizate și supuse neglijenței şi nepăsării? Evoluția de care aminteam este una de suprafață, pentru că noi, în realitate, suntem incapabili să apreciem și, mai rău, să menținem ceea ce alții au realizat înaintea noastră. Dacă ar exista mai mult respect, soarta monumentelor din cadrul patrimoniului național nu ar mai fi una tristă, dacă nu chiar dramatică.

            Până la urmă înțelegem și Ministerul Culturii și Cultelor când se plânge că banii sunt puțini, iar monumentele multe, dar nu înțelegem de ce stagnează cu acele proiecte a căror finalizare este posibilă. Aceasta este o chestiune impardonabilă și dacă celelalte „neglijenţe” pot fi trecute cu vederea, neprofesionalismul funcționarilor de la Cultură lasă mult de dorit.

            Dacă ar fi să privim problema la rece, fără să mai criticăm direct pe unii sau pe alții, putem constata că sunt identificabile aproape 30 de cauze care amenință într-un fel sau altul monumentele istorice. În ordine aleatorie iată doar o parte dintre acestea: nepăsarea, neștiința, lipsa de educație, absența voinței politice, presiunea economică și speculativă, lipsa simțului civic, lacunele legislative, vandalismul, proasta întreținere, lipsa cadastrului monumentelor istorice, cutremurele și alte calamități naturale, neglijența, lipsa specialiștilor ș.a.m.d.

            Suntem așadar în fața unor cauze cât se poate de serioase în ceea ce privește siguranța monumentelor istorice, iar vina cade pe umerii fiecărui segment din populația României. Fiecare cauză este una importantă pentru degradarea continuă a patrimoniului naţional, istoric şi cultural.

            Cele treizeci de motive, luate cu aproximație, sunt dacă vreți și defectele întregii societăți românești. Au fost atinse, după părerea mea, toate acele domenii în care românii mai au de învățat. România nu poate continua drumul pe care și l-a ales decât dacă își va asuma, conștientiza și încerca să depășescă toate acele insuficiențe pe care acum le confirmă. Niciodata nu este însă prea târziu.

Misterul desenelor rupestre de pe Cheile Sohodolului – Gorj

S-a vorbit în presa locală (în general fără măcar o sumară verificare a surselor de documentare) despre manifestările artistice preistorice din judeţul Gorj: desenele rupestre. Subliniem şi faptul că pe foarte multe site-uri care promovează turismul din Gorj, desenele rupestre de la Runcu, de pildă, de pe Cheile râului Sohodol, constituie veritabile atracţii, pentru curioşi. Dezamăgire cruntă însă! Desenele rupestre de aici nu există, sau pentru a fi mai precişi… nu mai există!

Între anii 1925-1930, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopşor, nimeni altul decât nepotul deputatului gorjean Dincă Schileru, descoperea câteva picturi rupestre, a căror publicare avea să facă obiectul unor dezbateri aprinse.

La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peşterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopsor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” şi reprezintă „imagini antropomorfe şi zoomorfe, desene geometrice şi simboluri solare”. În locul numit „La Bulbuc” au fost deasemenea descoperite desene „pe suprafaţa netezită a unei stânci”, realizate „cu ajutorul unui instrument ascuţit”. 

După ce a copiat desenele şi gravurile, reputatul arheolog le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului şi a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peşteri, împreună cu profesorul Marton Roska.

Răspunsul abatelui a aprins speranţele ca reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile şi gravurile din Spania şi Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.

Acum intervine însă aura de mister. În afară de C.S. Nicolăescu-Plopşor, nu a mai văzut nimeni picturile şi gravurile rupestre de pe Cheile Sohodolului. Practic nu există nicio dovadă a existenţei lor, în afara mărturiilor şi reproducerilor lui C.S. Nicolăescu-Plopşor. În repetate rânduri chiar, în ultimii ani, specialiştii români au căutat desenele rupestre indicate de acesta, fără a le da însă de urmă.

Dacă acestea au existat cu adevărat, nu vom cunoaşte probabil niciodată. Este dacă vreţi, un mister cum au dispărut desenele, sau dacă ele au existat vreodată.

Voi întreprinde şi eu în aceste zile o vizită pe Cheile Sohodolului, fără a nutri speranţa că voi fi descoperitorul desenelor rupestre dispărute, dar cine ştie…