Telegramă pentru Iisus

Coboară degrabă
Golgota
şi adu-mi
trei cuie
Stop
Ţi-am făcut rost
de un nimb
la mâna a doua
Stop

Teatru absurd

Pe eşafod
cu sfinţii
de mânecă
ne tragem,
în huiduielile
celor ce vor
o piesă de teatru
absurd.
 
Desculţi
printre gânduri
şi cioburi
reinventăm utopii.

Semnal editorial

„Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare” – o lucrare necesară de istorie orală

Între multele definiţii ale istoriei, reţine atenţia şi cea formulată de Raymond Queneau, care afirmă că „istoria este ştiinţa nefericii oamenilor”.

Despre nefericire şi mai ales nefericirea provocată de „blestematul proces al colectivizării pe Valea Gilortului, între 1949 – 1962”, ne vorbeşte şi profesorul Voicu Teodor, în demersul său de a propune şi aici, în Gorj, alături de un alt prestigios istoric,  prof. dr. Gheorghe Gorun, o mai atentă aplecare asupra studierii istoriei orale.

Vorbim aşadar despre o lucrare de istorie filtrată prin destine, mărturii, manuscrise, interviuri, dar şi fonduri arhivistice, monografii, periodice ş.a. 

Tema colectivizării şi a rezistenţei la colectivizare este incitantă, extrem de dificilă şi plină de capcane, ceea ce face din abordarea ei un demers complicat, mai ales la nivelul surselor şi al verificării informaţiilor utilizate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, deşi în ţară, mai cu seamă în ultimii ani, au apărut lucrări importante, studierea acestui episod „tenebros” din istoria românilor, necesită o tratare atentă, lucidă şi care să consacre cercetarea de istorie orală ca o nouă metodologie şi promovare a unor teme inedite.

Profesorul Voicu Teodor a publicat în urmă cu un an lucrarea „Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare”, aceasta după ce, între anii 2005-2009, a stat de vorbă cu „ţărani, învăţători, profesori pensionari, asistenţi medicali, preoţi, foşti chiaburi, din păcate – mărturiseşte autorul – cu rândurile rărite” şi a reuşit să înţeleagă ce a însemnat această „rostogolire” a istoriei, respectiv colectivizarea, în plan fizic, psihic sau mintal.

De curând, domnia sa a publicat şi volumul II al lucrării, considerând aceasta drept o „contribuţie autentică la îmbogăţirea lucrărilor istorice ce vizează perioada 1949-1962 şi mai ales o contribuţie singulară în ceea ce priveşte modul de realizare a colectivizării în două localităţi gorjene: Albeni şi Bobu”.

Este „Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare”, credem noi, o lucrare necesară, mai mult decât o „încercare de istorie orală din zona Jiului de Sus”, aşa cum modest subliniază autorul. În perioada 2005-2007, profesorul Voicu Teodor a urmat un important curs postuniversitar  de patru semestre, finalizat printr-o lucrare de licenţă la Universitatea „Babeş-Bolyai”, în cadrul Programului de Implementare Rurală, ce a vizat studierea din perspectiva istoriei orale, cu toate aspectele care au decurs de aici (arie de răspândire, dimensiune temporală, participanţi, impact asupra societăţii româneşti, represiune etc.)  a problematicii colectivizării: „Trecutul nu mai poate fi schimbat, este determinat, dar pentru victime, ţărani sau chiaburi, scrierea istoriei trăite a colectivizării reprezintă o măsură reparatorie”.

Cel de-al doilea volum al lucrării tratează aspecte ale rezistenţei la colectivizarea în judeţul Gorj – „un capitol de istorie imediată”, precum şi două episoade sugestiv intitulate: „Sub aripa U.R.S.S. sau colectivizarea dirijată!” şi „Colectivizarea cu pistolul pe masă şi-n Albeni (1961-1962)”.

Remarcăm deasemenea manuscrisele consultate de autor (de la foşti profesori, ingineri minieri, brigadieri, preşedinţi C.A.P., diriginţi de poştă, învăţători, cantori bisericeşti etc.), şi cele 14 interviuri realizate cu mărturii despre colectivizare, oralitatea devenind astfel o metodă în cercetarea trecutului.

Semnalăm aici şi interviul acordat de Grigore I. Marcea, pensionar, născut la 20 mai 1931, fratele marelui critic literar Pompiliu Marcea (ucis de Securitate în martie 1985, pentru „convingerile sale politice, anticomuniste, antitotalitare şi mai ales antisovietice!”).

În concluziile lucrării sale, profesorul Teodor Voicu subliniază dificultatea întâmpinată pentru realizarea demersului său, acela de a intervieva persoane care să îi ofere detalii unice asupra unor evenimente, personalităţi, prietenii sau conflicte – pe scurt, dimensiunea umană a acestui episod al istoriei, aşa cum a fost trăit de către cei care astăzi încă manifestă „teama şi frica” de a-şi aminti de colectivizare. Au fost însă persoane, aşa cum arătam şi în rândurile de mai sus (în special intelectuali) care au recunoscut cu seninătate „rolul ingrat pe care l-au jucat în acest blestemat proces, adică rolul de agitatori şi de oameni puşi să convingă ţăranii de avantajele colectivizării”.

Nu în ultimul rând, autorul precizează că în urma realizării studiului istorico-sociologic de pe Valea Gilortului şi Valea Blahniţei, între 2005 –2009 a reuşit chiar să de-a de urma unor „torţionari” care „au distrus zeci şi sute de familii de ţărani din această zonă geografică a Olteniei. Au fost împuşcaţi ţărani, mulţi şi-au luat zilele sau s-au spânzurat în preajma sau în toiul colectivizării”.

Mărturiile orale, pe care profesorul Teodor Voicu le are în vedere, în ciuda aportului lor de subiectivitate, perspectivism, relativism şi narativitate nu reconstituie atât evenimente, cât semnificaţiile acestora asupra vieţii private, conturând rolul indivizilor în istorie şi al istoriei în viaţa privată a două dintre localităţile gorjene (Albeni şi Bobu) în care colectivizarea şi-a lăsat amprenta pentru câteva decenii.

  Ne exprimăm convingerea că distinsul profesor nu se va opri aici. Va continua să cerceteze problematica privind „colectivizarea brutală şi forţată, după modelul sovietic”, apelând la acest nou domeniu al istoriografiei, care deschide căi în cunoaşterea istorică prin apelul la surse non-clasice şi non-scrise, mai exact mărturii subiective ale participanţilor la istorie, care aparţin unei categorii în general nebăgate în seamă de sursele documentare scrise (acestea reţinând îndeobşte doar personalităţile şi eroii, adică cei care dirijează istoria, nu cei care o suportă).

 prof. Andrei Popete-Pătraşcu

Atentat

Luna înfige
cuţite în noapte.
 
Din nucul grădinii
cad zeii
– bătrâni ce calcă
de-a latul pe toamnă.
 
Au amuţit până
şi câinii ce altădată
lătrau a pustiu…

Ultimul rege al României

Prietenul Ionuţ Murareţu m-a invitat să îmi exprim opiniile despre ultimul rege al României. Astăzi, Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca… „un om al timpului său”.  

După ce tatăl său, Carol al II-lea, a renunţat la prerogativele de moştenitor al tronului, în ianuarie 1926, Mihai I a devenit moştenitor al familiei regale. La moartea bunicului său, regele Ferdinand (1927), Mihai a fost proclamat rege, dar prerogativele sale, fiind minor, erau îndeplinite de o regenţă.

Realitatea este că această perioadă a regenţei (1927-1930) a reprezentat una dintre cele mai dificile etape din istoria monarhiei. După revenirea lui Carol în ţară (iunie 1930) şi proclamarea sa ca rege al României, regenţa a fost dizolvată, iar Mihai a devenit Mare Voievod de Alba Iulia (1930-1940).

Ascensiunea Germaniei în Europa şi pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940 au determinat abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai redevenind rege, la 6 septembrie 1940. Prerogativele sale erau însă formale, adevăratul „Conducător” al statului fiind Ion Antonescu.

A doua domnie a regelui Mihai a început aşadar în condiţii dramatice, într-o Românie mică, „ciuntită din toate părţile”, într-o Europă în război. Prerogativele sale fuseseră drastic limitate, întreaga putere executivă aflându-se în mâinile lui Ion Antonescu şi a guvernului său compus, la început, în mare parte din membrii Mişcării Legionare, apoi din militari.

La 23 august 1944, în faţa refuzului de a încheia imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite, regele Mihai a dispus arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României din războiul dus alături de Axă. 

Chiar şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, caracterul monarhiei, în România, a rămas unul protocolar, aceasta fiind menţinută de comunişti din considerente strategice.

Regele Mihai I nu a putut să împiedice comunizarea ţării, cu atât mai mult cu cât Marile Puteri hotărâseră ca România să intre în sfera de influenţă sovietică. A încercat să se opună, o formă de protest fiind şi greva regală din 1945-1946. În anul 1947, România era de altfel singura ţară din zonă care mai păstra instituţia Monarhiei, iar Mihai I reprezenta „unicul obstacol” în calea comunizării depline a ţării.

La 30 decembrie 1947, lipsit de sprijin extern, regele a abdicat sub ameninţare, renunţând la tronul României „în numele său şi al urmaşilor”. Monarhia a fost desfiinţată, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, România a fost proclamată Republică.

Clişee precum „Mihai I – regele marionetă” sunt astăzi bine cunoscute din cărţile de istorie, însă ultimul rege al României a fost înainte de toate „un monarh constituţional”, într-o vreme în care Europa era dominată de principii care astăzi sunt greu de acceptat.

Să credem că toate  conjuncturile i-au fost potrivnice, este de asemenea greu de conceput, iar regele Mihai I nu poate să rămână decât un personaj controversat al istoriei românilor.