Implicaţiile economice ale regionalizării

Cui foloseşte regionalizarea şi cum va ajuta aceasta la creşterea economică a României, sunt doar două din întrebările la care de vreo două săptămâni tot căutăm răspunsuri mulţumitoare. Rezultatul? Ameninţarea etnicilor maghiari, prin vocea preşedintelui UDMR, Kelemen Hunor, că vor ieşi în stradă. Este evident că prin „regionalizare”, maghiarii înţeleg / vor „autonomie”, însă aceasta este o cu totul altă poveste.
În jocul acesta al reorganizării administrative a României, a intrat până şi Asociaţia de Vexilologie „Tricolorul”, al cărei preşedintele, prof. dr. George Rotaru, a prezentat de curând Studiul şi propunerea pentru Organizarea administrativă a ţării pe 6+1 regiuni de dezvoltare în baza principiilor proporţionalităţii şi similarităţii, cu respectarea ineluctabilă a condiţiilor istorice, geografice, etnice, socio-culturale şi politico-economice.
Din punct de vedere economic, sunt voci care afirmă că regionalizarea va ajuta ţara noastră la absorţia de fonduri europene şi atragerea de investiţii. Mai mult, organizarea administrativă este necesară, pentru că evoluţia pe care o avem de la ultima regionalizare, din timpul lui Ceauşescu, arată un lucru foarte grav: disparităţile dintre regiuni s-au păstrat. Numai că acestea nu sunt lucruri noi, neştiute. Regionalizarea nu se poate face pe genunchi, e datoria celor care o propun să vină cu o analiză de impact detaliată.
Dacă ar exista o astfel de analiză, am constata însă că la o primă vedere, regionalizarea nu va accelera, ci dimpotrivă, va încetini absorbţia fondurilor europene, într-o primă etapă, dacă va fi făcută pe parcursul unui exerciţiu financiar european, adică în interiorul intervalului 2011-2013. Este cu totul altă poveste dacă ea va fi realizată pentru a deveni operaţională odată cu exerciţiul financiar 2014-2020.
În prezent există nişte programe europene care sunt deja aprobate pe sectoare mai ales în infrastructură, în energie, sectoare care ţin de legături intrajudeţene. Aceste legături intrajudeţene vor deveni legături intra-regiuni. Or, din acest punct de vedere vor fi dificultăţi cu finanţarea în continuare a acestor programe şi cu punerea lor în practică, pentru că sistemul de referinţă şi monitorizare a banilor europeni se va schimba.
Un singur lucru ar trebui să facă Guvernul: să amâne această măsură până când se studiază foarte bine consecinţele ei şi se iau măsuri de natură fiscală, bugetară, a pieţei muncii, pentru a compensa aceste pierderi şi pentru a pregăti o dezvoltare în viitor.
Concluzia nu este însă una doar de ordin economic. Măsura de reorganizare este necesară, că e pe 8, 10 sau 12 regiuni, dar nu se poate face doar prin voinţă politică. Ea trebuie să aibă în spate o judecată economică, sociologică, antropologică foarte serioasă, pentru că nu e vorba de indicatori economici puri, cum sunt salariul, pensia – le mărim sau le scădem. Este un amalgam de factori – regionalizare înseamnă economie, societate, politică, cultură, tradiţie şi religie chiar.

De curând la Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi din Târgu-Jiu, a văzut lumina tiparului volumul de poezii SCRIBUL ŞI CONTESA al scriitorului Lazăr Popescu. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, acesta este la cel de-al şaselea volum de poezii, abordând în scrierile sale şi alte genuri literare precum proză scurtă, jurnalism-eseu sau critică literară. 

Despre poezia lui Lazăr Popescu, criticul Ion Popescu Brădiceni afirmă: „Continuând a fi – ce paradox convenabil şi salutar pentru mine, ca hermeneut şi poetician de serviciu – un livresc, un intelectual, un intertextual de un firesc desăvârşit, de o abordare relaxată a clasicităţii din toate epocile, Lazăr Popescu vine azi cu un plus de grandoare şi de candoare, cu o unitate superioară, calitativ, de viziune şi de expresivitate, transcense benefic dinspre o ingenuitate frustă, dinspre o prospeţime a rostirii (a se citi: a dicţiunii şi a remei) incredibilă dar de un autentism auroral. În actuala-i etapă, Lazăr Popescu anunţă un surprinzător reviriment fără doar şi poate, bazat pe infirmarea sterilităţii creatoare, pe o spiritualitate apropiată care l-a vindecat – şi ne mântuie şi pe noi – de complexe; căci harul nu are program, nici limite, ci e divin, Apolonic, solar, optimist apolitic, nu uită a fi lucid până la sublim, transparent până la dramă sublimată; şi practică al naibii de dezinvolt un joc între tensiune şi eliberarea de angoase existenţiale; şi îşi preschimbă pielea, ca şarpele (semn al regenerării), pregnanţei contextului preferându-i-se alternanţa dintre dinamismul energetic şi melancolia crepusculară, dintre tropii ofensivi şi cei defensivi, dintre ezoteric şi exoteric.”

„Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare” – o lucrare necesară de istorie orală

Între multele definiţii ale istoriei, reţine atenţia şi cea formulată de Raymond Queneau, care afirmă că „istoria este ştiinţa nefericii oamenilor”.

Despre nefericire şi mai ales nefericirea provocată de „blestematul proces al colectivizării pe Valea Gilortului, între 1949 – 1962”, ne vorbeşte şi profesorul Voicu Teodor, în demersul său de a propune şi aici, în Gorj, alături de un alt prestigios istoric,  prof. dr. Gheorghe Gorun, o mai atentă aplecare asupra studierii istoriei orale.

Vorbim aşadar despre o lucrare de istorie filtrată prin destine, mărturii, manuscrise, interviuri, dar şi fonduri arhivistice, monografii, periodice ş.a. 

Tema colectivizării şi a rezistenţei la colectivizare este incitantă, extrem de dificilă şi plină de capcane, ceea ce face din abordarea ei un demers complicat, mai ales la nivelul surselor şi al verificării informaţiilor utilizate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, deşi în ţară, mai cu seamă în ultimii ani, au apărut lucrări importante, studierea acestui episod „tenebros” din istoria românilor, necesită o tratare atentă, lucidă şi care să consacre cercetarea de istorie orală ca o nouă metodologie şi promovare a unor teme inedite.

Profesorul Voicu Teodor a publicat în urmă cu un an lucrarea „Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare”, aceasta după ce, între anii 2005-2009, a stat de vorbă cu „ţărani, învăţători, profesori pensionari, asistenţi medicali, preoţi, foşti chiaburi, din păcate – mărturiseşte autorul – cu rândurile rărite” şi a reuşit să înţeleagă ce a însemnat această „rostogolire” a istoriei, respectiv colectivizarea, în plan fizic, psihic sau mintal.

De curând, domnia sa a publicat şi volumul II al lucrării, considerând aceasta drept o „contribuţie autentică la îmbogăţirea lucrărilor istorice ce vizează perioada 1949-1962 şi mai ales o contribuţie singulară în ceea ce priveşte modul de realizare a colectivizării în două localităţi gorjene: Albeni şi Bobu”.

Este „Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare”, credem noi, o lucrare necesară, mai mult decât o „încercare de istorie orală din zona Jiului de Sus”, aşa cum modest subliniază autorul. În perioada 2005-2007, profesorul Voicu Teodor a urmat un important curs postuniversitar  de patru semestre, finalizat printr-o lucrare de licenţă la Universitatea „Babeş-Bolyai”, în cadrul Programului de Implementare Rurală, ce a vizat studierea din perspectiva istoriei orale, cu toate aspectele care au decurs de aici (arie de răspândire, dimensiune temporală, participanţi, impact asupra societăţii româneşti, represiune etc.)  a problematicii colectivizării: „Trecutul nu mai poate fi schimbat, este determinat, dar pentru victime, ţărani sau chiaburi, scrierea istoriei trăite a colectivizării reprezintă o măsură reparatorie”.

Cel de-al doilea volum al lucrării tratează aspecte ale rezistenţei la colectivizarea în judeţul Gorj – „un capitol de istorie imediată”, precum şi două episoade sugestiv intitulate: „Sub aripa U.R.S.S. sau colectivizarea dirijată!” şi „Colectivizarea cu pistolul pe masă şi-n Albeni (1961-1962)”.

Remarcăm deasemenea manuscrisele consultate de autor (de la foşti profesori, ingineri minieri, brigadieri, preşedinţi C.A.P., diriginţi de poştă, învăţători, cantori bisericeşti etc.), şi cele 14 interviuri realizate cu mărturii despre colectivizare, oralitatea devenind astfel o metodă în cercetarea trecutului.

Semnalăm aici şi interviul acordat de Grigore I. Marcea, pensionar, născut la 20 mai 1931, fratele marelui critic literar Pompiliu Marcea (ucis de Securitate în martie 1985, pentru „convingerile sale politice, anticomuniste, antitotalitare şi mai ales antisovietice!”).

În concluziile lucrării sale, profesorul Teodor Voicu subliniază dificultatea întâmpinată pentru realizarea demersului său, acela de a intervieva persoane care să îi ofere detalii unice asupra unor evenimente, personalităţi, prietenii sau conflicte – pe scurt, dimensiunea umană a acestui episod al istoriei, aşa cum a fost trăit de către cei care astăzi încă manifestă „teama şi frica” de a-şi aminti de colectivizare. Au fost însă persoane, aşa cum arătam şi în rândurile de mai sus (în special intelectuali) care au recunoscut cu seninătate „rolul ingrat pe care l-au jucat în acest blestemat proces, adică rolul de agitatori şi de oameni puşi să convingă ţăranii de avantajele colectivizării”.

Nu în ultimul rând, autorul precizează că în urma realizării studiului istorico-sociologic de pe Valea Gilortului şi Valea Blahniţei, între 2005 –2009 a reuşit chiar să de-a de urma unor „torţionari” care „au distrus zeci şi sute de familii de ţărani din această zonă geografică a Olteniei. Au fost împuşcaţi ţărani, mulţi şi-au luat zilele sau s-au spânzurat în preajma sau în toiul colectivizării”.

Mărturiile orale, pe care profesorul Teodor Voicu le are în vedere, în ciuda aportului lor de subiectivitate, perspectivism, relativism şi narativitate nu reconstituie atât evenimente, cât semnificaţiile acestora asupra vieţii private, conturând rolul indivizilor în istorie şi al istoriei în viaţa privată a două dintre localităţile gorjene (Albeni şi Bobu) în care colectivizarea şi-a lăsat amprenta pentru câteva decenii.

  Ne exprimăm convingerea că distinsul profesor nu se va opri aici. Va continua să cerceteze problematica privind „colectivizarea brutală şi forţată, după modelul sovietic”, apelând la acest nou domeniu al istoriografiei, care deschide căi în cunoaşterea istorică prin apelul la surse non-clasice şi non-scrise, mai exact mărturii subiective ale participanţilor la istorie, care aparţin unei categorii în general nebăgate în seamă de sursele documentare scrise (acestea reţinând îndeobşte doar personalităţile şi eroii, adică cei care dirijează istoria, nu cei care o suportă).

 prof. Andrei Popete-Pătraşcu

Prietenul Ionuţ Murareţu m-a invitat să îmi exprim opiniile despre ultimul rege al României. Astăzi, Mihai I nu mai poate fi nici culpabilizat, nici socotit fără vină, ci privit doar ca… „un om al timpului său”.  

După ce tatăl său, Carol al II-lea, a renunţat la prerogativele de moştenitor al tronului, în ianuarie 1926, Mihai I a devenit moştenitor al familiei regale. La moartea bunicului său, regele Ferdinand (1927), Mihai a fost proclamat rege, dar prerogativele sale, fiind minor, erau îndeplinite de o regenţă.

Realitatea este că această perioadă a regenţei (1927-1930) a reprezentat una dintre cele mai dificile etape din istoria monarhiei. După revenirea lui Carol în ţară (iunie 1930) şi proclamarea sa ca rege al României, regenţa a fost dizolvată, iar Mihai a devenit Mare Voievod de Alba Iulia (1930-1940).

Ascensiunea Germaniei în Europa şi pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940 au determinat abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai redevenind rege, la 6 septembrie 1940. Prerogativele sale erau însă formale, adevăratul „Conducător” al statului fiind Ion Antonescu.

A doua domnie a regelui Mihai a început aşadar în condiţii dramatice, într-o Românie mică, „ciuntită din toate părţile”, într-o Europă în război. Prerogativele sale fuseseră drastic limitate, întreaga putere executivă aflându-se în mâinile lui Ion Antonescu şi a guvernului său compus, la început, în mare parte din membrii Mişcării Legionare, apoi din militari.

La 23 august 1944, în faţa refuzului de a încheia imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite, regele Mihai a dispus arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României din războiul dus alături de Axă. 

Chiar şi după lovitura de stat de la 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, caracterul monarhiei, în România, a rămas unul protocolar, aceasta fiind menţinută de comunişti din considerente strategice.

Regele Mihai I nu a putut să împiedice comunizarea ţării, cu atât mai mult cu cât Marile Puteri hotărâseră ca România să intre în sfera de influenţă sovietică. A încercat să se opună, o formă de protest fiind şi greva regală din 1945-1946. În anul 1947, România era de altfel singura ţară din zonă care mai păstra instituţia Monarhiei, iar Mihai I reprezenta „unicul obstacol” în calea comunizării depline a ţării.

La 30 decembrie 1947, lipsit de sprijin extern, regele a abdicat sub ameninţare, renunţând la tronul României „în numele său şi al urmaşilor”. Monarhia a fost desfiinţată, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, România a fost proclamată Republică.

Clişee precum „Mihai I – regele marionetă” sunt astăzi bine cunoscute din cărţile de istorie, însă ultimul rege al României a fost înainte de toate „un monarh constituţional”, într-o vreme în care Europa era dominată de principii care astăzi sunt greu de acceptat.

Să credem că toate  conjuncturile i-au fost potrivnice, este de asemenea greu de conceput, iar regele Mihai I nu poate să rămână decât un personaj controversat al istoriei românilor. 

Viaţa fiecărui om cuprinde o multitudine de momente, dintre care unele pot fi socotite a fi mai importante, iar altele ca având o însemnătate secundară. După cum şi în unele biografii poţi afla clipe care au determinat o evoluţie ori alta şi au stabilit un anume sens în constituirea propriei biografii.

Unii oameni sunt înclinaţi să afirme că o anume dată a avut o influenţă hotărâtoare asupra propriului destin. Stă în firea omului să coreleze o mulţime de date cu propriul destin. În artă, factologia îşi are propriul rol. Nu există însă un început sau un capăt, nu există o dată anume. Arta nu a apărut odată cu desenele rupestre ale  Altamirei, iar aceasta mă face să cred că nu există capăt în universul artistic. Arta s-a filigranat treptat, dar ea a existat încă din actul creaţiei omului.

Întotdeauna ai de făcut mult mai mult decât ai realizat în această lume, supusă unor veşnice schimbări, care atrag după sine modificări substanţiale de gusturi, de deprinderi artistice, ca şi de modalităţi de exprimare.

Dacă vreodată a existat un artist care să fie mulţumit de ceea ce a realizat – amăgit fiind de gustul împlinirii premature – atunci, cu siguranţă, că şi-a condamnat la pieire propria artă, ca şi propria personalitate artistică. Nu cred să existe o datorie mai mare a artistului decât aceea de a fi veşnic tânăr în însuşi actul artistic. Ce doresc să afirm este că ziua de mâine, în artă, aparţine tinereţii ca stare naturală a omenirii în tot ceea ce are ea mai bun: dăruirea de sine.

Când vorbim de tinereţe în artă nu vorbim de o dată anume, căci o astfel de dată nu există. Arta este veşnic tânără prin însăşi forma ei. Modelul de perfecţiune pe care arta ni-l propune nu este imitabil, iar superioritatea ei rezidă tocmai din acest aspect asumant, dar pe care omul nu şi-l poate asuma. Tinereţea destinului în artă implică, într-o convingere profundă, certitudinea că dincolo de frumuseţea sa, arta nu poate fi supusă timpului. Nimic nu poate scrijeli arta în esenţa sa. Aceasta este supusă doar conştiinţei umane, spiritului, spaţiului şi nicidecum timpului în care este săvârşită.

RADIO TÂRGU-JIU

Emisiunea: ALTFEL  DESPRE  ISTORIE 

miercuri, 22 iunie 2011, ora 14.10

prof. ANDREI POPETE-PĂTRAŞCU

Tema emisiunii: 70 de ani de la intrarea României în al doilea Război Mondial

http://www.radiotargujiu.ro/

Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova, Reprezentanţa Gorj şi Biblioteca judeţeană Christian Tell vă invită să participaţi joi, 23 iunie 2011, orele 14.00 la Lectura publică susţinută de scriitorul Lazăr Popescu.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, Lazăr Popescu abordează în scrierile sale genuri literare diverse de la poezie, proză scurtă, jurnalism-eseu până la critică literară.

„Timpul / şi-a ctitorit / umbra / pe rămăşiţele / cuvintelor / încă nerostite” ne mărturiseşte tânăra poetă Oana Florea în deschiderea volumului său de versuri intitulat „CĂDEREA ÎN AMURG”, care a văzut de curând lumina tiparului, la Editura Contrafort din Craiova.

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, autoarea surprinde, la cei 17 ani ai săi, prin curajul de a-şi asuma „căderea în amurg”, ca ulterioară înălţare în propriul sine. Căci acel „cunoaşte-te pe tine însuţi”, celebrul epigraf gravat pe templul  lui Apollo din Delphi, este un sfat demn de urmat, cu toate că e un  examen, dintre cele mai severe, la care trebuie să te supui permanent.

Prin metamorfoză, versurile Oanei Florea capătă o valenţă nouă, „căderea” nu mai este percepută ca un act al derizoriului uman, „amurgul” devine „gând / între nadir şi zenit”, „topind / în lumina clipelor / asfinţitul” (Primele cuvinte).

Hermeneutică pe alocuri, poezia sa respiră dincolo de cuvinte cu „ideograme şi rune”. Filigranând discret nuanţe existenţiale, specifice adolescenţei, autoarea nu se sfieşte să recunoască: „În amurgul zorilor / mi-am surprins gândul / fără formă” (Agonie), pentru ca apoi, inspirată probabil de filozofia sofistică să manifeste convingerea că „printre noi / trăiesc şi suflete / supuse nemuririi”.

Foarte multe simboluri se regăsesc în volumul de debut al tinerei poete. Aceasta recompune imagini, uneori voit stereotipe, pentru a capta atenţia cititorului: „Cu ochiul tău / veşnic treaz / ai măturat azi / pământul” (Nemurire), „Captive, / lacrimi se topesc / sub aripi de lumină” (Aripi de lumină) sau „Doar sufletu-i / era îngropat / sub piatra rece / a gândului” (Mormânt gol). 

Oana Florea nu se teme de cuvintele rostite în tăcere. Le aşează în versuri „la marginea înserării”. „Vecernie molcomă / în apus” devine „tăcerea clipelor”. Pentru aceia puţini cărora poezia le mai transmite astăzi ceva, pentru aceia puţini cărora versul le mai e pe înţeles, el se rosteşte cruciform „tăcerea sângerează / peste sufletul meu / răstignit” (Percepţii).

Ireversibilitatea timpului este acut resimţită de autoare: „Au plâns îngerii / cu cioburi de satiră, / când timpul / şi-a smuls / cathartic aripile” (Declin), „Timpul / îşi parfumează trupul / amar”, iar „nucii bătrâni / încă / respiră a toamnă” (Reminiscenţe).

Din „cioburi de suflet”, Oana Florea creează cuvinte, conştientizând asumant nevoia de a ruina „zidurile de umbră” ce se ridică „între noi, în declinul secundelor”.

Deşi debutantă, autoarea „CĂDERII ÎN AMURG” surprinde plăcut, printr-un discurs subsumat ideii de (re)dimensionare a metaforei: „îngerii… / îmi poartă crucea / copleşiţi de gânduri” (Priveghi). Înzestrată cu autentică sensibilitate, ea se destăinuie cititorilor „Tot mai amar / ascult, / gonind spre primăvară, / paşii uitării…” (Formele tăcerii).

Discursul Oanei Florea este, la nivel expresiv, senzorial. Tânăra poetă simte durerea „sufletului otrăvit / de atâta lumină”. Temele, imaginile şi simbolurile sunt din sfera cerului, a pământului sau ale fiinţelor ce sălăşluiesc în dimensiuni spectrale metafizice: „O decadenţă / amară / între răstimpuri / – zeii ucişi / cu pietre / şi oameni / ce-şi construiesc / din lut / noi idoli” (Idoli). Se resimte în versurile sale impasul comunicării între real şi ireal, dincolo de barierele convenţionale: „Îngerii resimt / depărtarea / – un continuu vacarm / în bătaia / clipelor. / Şi eu o resimt / – îşi sângerează / tăcerea / peste sufletul meu / răstignit” (Percepţii).

Contemplativ, universul poetic este la Oana Florea, fereastra deschisă larg cititorilor săi spre al său destin: „Priviri dezbinate / cioplesc lumina / – secunde plăsmuind / timpul / aceluiaşi destin / rescris / din amintiri”.

Încheiem aceste rânduri exprimându-ne convingerea că Oana Florea, încă foarte tânără, nu se va opri aici, iar „CĂDEREA ÎN AMURG” este nevoia sa de a depăşi condiţia celor care se îndeletnicesc astăzi cu scrisul: însingurarea. Spunea Lucian Blaga: „cine nu cade, nu se poate înălţa”. Este cu fiecare însingurare o cădere într-un alter ego al fiecăruia dintre noi şi în acelaşi timp o înălţare spre condiţia nevoii de (re)naştere.

ANDREI POPETE-PĂTRAŞCU

„O descoperire  în sine nu este niciodată bună sau rea. Bun sau rău este numai modul în care oamenii folosesc această descoperire”, afirma Karl Winnacker.

De curând la prestigioasa Editură Sitech din Craiova, a văzut lumina tiparului, lucrarea RADIAŢIILE NUCLEARE, a profesorilor Mihai şi Aurel Vîlceanu. În Cuvântul înainte semnat de cei doi autori, aceştia îşi exprimă speranţa că „mica lecţie va fi folositoare în special elevilor de liceu, mai ales că în ultimul timp, ne confruntăm cu o serie îngrijorătoare de accidente nucleare”.

„Una dintre științele cele mai tinere – afirmă autorii – este fizica nucleară – știința despre constituția, proprietățile și transformările nucleului atomic. Descoperirea, în anul 1895, a razelor catodice și Rontgen și, în anul 1896, a radioactivității naturale au arătat că atomii tuturor elementelor au o structură similară. Toți atomii conțin și pot emite electroni, iar cei grei prezintă proprietatea de radioactivitate α, β și γ.”

Aflăm din cuprinsul lucrării că orice formă de viață este dependentă de energia radiantă provenită de la Soare. Una din problemele importante ale secolului nostru este cea a energiei. Actualmente o serie de noi surse de energie implică, în mod inevitabil, utilizarea radiațiilor ionizante. Din acest motiv, omul va trebui sa găsească căi prin care să poată coexista cu radiațiile.  În susţinerea acestei realităţi, profesorii Mihai şi Aurel Vîlceanu au structurat lucrarea RADIAŢIILE NUCLEARE ca o veritabilă lecţie predată celor pasionaţi de fizica nucleară, dar şi a celor care doresc să afle mai multe despre acest subiect. Cele şapte capitole şi concluziile de la sfârşitul lucrării susţin cele precizate în rândurile de mai sus. Aflăm astfel, Despre radiaţii (capitolul I), Tipuri de radiaţii (capitolul al II-lea), Expuneera la radiaţii (capitolul al III-lea), Protecţia împotriva radiaţiilor nucleare (capitolul al IV-lea), Accidentul de la Cernobîl şi Accidentul nuclear de la Fukushima (capitolul al V-lea), Măsuri urgente de protecţie în cazul unui accident nuclear (capitolul al VI-lea) şi Efectele radiaţiilor nucleare (capitolul al VII-lea).

În Concluziile cărţii cei doi autori subliniază că „deşi invizibile şi inodore, radiaţiile nucleare afectează omul, decesul putând surveni în numai câteva ore. Radiaţiile nucleare sunt însă uşor de detectat. Există numeroase instrumente (foarte sensibile) care detectează cantităţi mici de radiaţii naturale sau artificiale.”

Prin această veritabilă lecţie despre RADIAŢIILE NUCLEARE, profesorii Mihai şi Aurel Vîlceanu reuşesc să răspundă la întrebarea „Cui îi este frică de radiaţiile nucleare?”. Acestea sunt prezente în natură, dar pot fi produse şi pe cale artificială. Cele două tipuri de radiaţii nucleare nu se deosebesc nici ca tip, nici ca efect.  Folosirea radiaţiei nucleare este importantă în industrie, medicină etc.

Totuşi, în cazul în care avem persoane expuse la doze mari de radiaţie, aceasta provoacă îngrijorare. Apariţia unui efect biologic trebuie legată de doza de radiaţie primită. Radiaţia naturală provoacă cea mai mare expunere asupra oamenilor, fapt ce poate fi, într-o bună măsură, evitat. Cea mai uşor de controlat este expunerea la radiaţie de origine artificială. Majoritatea ţărilor au instituit un sistem de protecţie radiologic. Acest sistem de protecţie a fost dezvoltat în decursul mai multor ani şi permit oamenilor să folosească radiaţia nucleară în siguranţă.

ANDREI POPETE-PĂTRAŞCU 

Zilele C.N. Ecaterina Teodoroiu (14-17 iunie 2011). Alături de prof. Constantin Berbec (director educativ C.N.E.T.) şi Alin Armencescu (redactor Revista Historia C.N.E.T.) 

Conducerea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, întrunită în şedinţa Biroului Executiv din data de 14 iunie 2011, a atribuit premiile S.Ş.I.R. pe anul 2010, decernarea acestora urmând a avea loc în cadrul Deschiderii oficiale a cursurilor de vară S.Ş.I.R. de la Timişoara, în data de 18 iulie 2011:

♦ Premiul „N. Iorga”

prof. univ. dr. Bogdan Murgescu pentru lucrarea: „România şi Europa”

prof. dr. Miodrag Ciuruşchin pentru lucrarea:  „Relaţii politico-diplomatice ale României cu Serbia în perioada 1903-1914”

prof. dr. Nicu Pohoaţă pentru lucrarea: „Politica externă a României în timpul Războaielor Balcanice”

prof. dr. Laurenţiu Constantiniu pentru lucrarea: „Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii”

♦ Premiul „A.D. Xenopol”

prof. dr. Gheorghe Nichifor, prof. dr. Dorina Nichifor, prof. Andrei Popete-Pătraşcu pentru lucrarea: „Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului”

prof. dr. Gheorghe Birău  pentru lucrarea: „Gorjul Bancar”

♦ Premiul „Gh. Brătianu”

prof. dr. Nicolae Magiar  pentru lucrarea: „Protocolul din Protopresbiteriatul Mehadiei”

♦ Premiul „Constantin C. Giurescu”

prof. dr. Angela Rotaru Dumitrescu pentru lucrarea: „Învăţământul românesc din Banat”

♦ Premiul „Aurelian Iordănescu

Revista „Studii si comunicări – istorie si societate” editată de Filiala Prahova a S.Ş.I.R.

Revista „Historia C.N.E.T.” editată de Filiala Gorj a S.Ş.I.R.

Revista  „Historica” editată de Filiala Dolj a S.Ş.I.R. 

Revista  „Muscelul” editată de Filiala Câmpulung Muscel a S.Ş.I.R. 

„Anuarul S.Ş.I.R.” editat de Filiala Câmpina a S.Ş.I.R.

S-au atribuit Diplome de excelenţă doamnei Oltea Grămăticu, la aniversarea a 60 de ani ai Filalaei S.Ş.I.R. Bârlad, domnului Relu Stoica, la împlinirea a 60 de ani de viaţă, domnilor: Paul Dominte, Iulia Bulacu, Petrică Miu, Mihai Cotenescu şi Ion Dorobanţu pentru organizarea cursurilor de vară din anii 2009 şi 2010.

___________________

Felicităm cu această ocazie membrii Filialei Gorj a S.Ş.I.R., pentru întreaga muncă depusă în realizarea celor două lucrări, a revistei şi pentru premiile ce le-au fost conferite de Conducerea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. 

RADIO TÂRGU-JIU

Emisiunea: ALTFEL  DESPRE  ISTORIE 

miercuri, 15 iunie 2011, ora 14.10

prof. ANDREI POPETE-PĂTRAŞCU

Tema emisiunii: Călătorie în Ţara Aurului – Roşia Montana

http://www.radiotargujiu.ro/

SOCIETATEA DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA

FILIALA GORJ

Am primit de curând din partea domnului prof. dr. George Rotaru, preşedintele Asociaţiei de Vexilologie Tricolorul, Studiul şi propunerea pentru Organizarea administrativă a României pe 6+1 regiuni de dezvoltare în baza principiilor proporţionalităţii şi similarităţii, cu respectarea ineluctabilă a condiţiilor istorice, geografice, etnice, socio-culturale şi politico-economice. Priviţi cu atenţie propunerea domniei sale şi veţi înţelege susteţea acestui demersul, contrar celui avansat de preşedintele României.