La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, în viaţa politică şi de stat a Ţării Româneşti s-a afirmat familia Brăiloiu. Dacă până atunci înaintaşii Brăiloilor figurau doar în rândul marilor şi micilor boieri, cu funcţii ce nu ajunseseră în Sfatul Ţării (Divan), Cornea Brăiloiu, pe lângă dregătoriile în care a fost ridicat, a ajuns pentru zece ani Ban al Craiovei, „intrând astfel cu toate forţele şi posibilităţile sale în slujba domnitorului Constantin Brâncoveanu”. I-au stat alături fii săi Barbu şi Dositei Brăiloiu care au continuat politica dusă de tatăl lor şi au fost partizanii administratiei austriece în Oltenia.

Poală de icoană - Anonim. Stema Ţării Româneşti

 Viaţa şi rolul politic jucat de familia Brăiloiu la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea în Ţara Românească

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările. Ovidiu Focşa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii.(…) Aceasta sărbătoare marca revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu aceasta ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o data cu trecerea la anotimpul de primăvara durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovada şi zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nunta a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrala a sărbătorii”. Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dragobetele mai are şi alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară” sau „logodnicul pasărilor”. 

Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, România este, într-adevăr, a şaptea ţară din U.E. şi nu este de închipuit că, odată, ar putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care i-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 20 de ani, România se află, de fapt, la periferia Europei, la aproape toate capitolele, în special economic. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.

Într-o economie capitalistă este nevoie de oameni bine instruiţi care să-i facă legal la buzunare pe cei mulţi, cei care plătesc impozite şi taxe, fără a beneficia de salarii şi pensii până nu demult „nesimţite”. Visul urât al românilor, nu se mai numeşte astăzi comunismul, ci capitalismul. Această formă a furtului din puţinul pe care şi-l permit unii, căci furt este atunci când îţi însuşeşti din dreptul câştigat al unei persoane, şi îndestularea până la grobianism a altora. În urmă cu mai bine de un an de zile, erau câţiva, mai portocalii, care ţipau ca din gură de şarpe despre pericolul venirii comuniştilor la putere. Astăzi ne fac legal la buzunare.

Să ne mai mire că lipsa de încredere a populaţiei reprezintă „cea mai mare problemă a Guvernului” şi în plus „prelungeşte criza”? Acesta este răspunsul găsit de ministrul Economiei la problemele actuale ale executivului. Să înţelegem că domnia sa, alături de restul Cabinetului Boc, nu se consideră câtuşi de puţin vinovaţi pentru situaţia catastrofală a economiei româneşti. Probabil Ion Ariton nu a avut timp să sesizeze incompetenţa crasă manifestată de subalternii săi. Nici nu ar avea cum, din moment ce singurii vinovaţi în accepţiunea sa, sunt probabil toţi cei care au spus NU sloganului „Să trăiţi bine!”.

Astăzi într-o postură în care nu fac altceva decât să se arate cu degetul unul pe altul şi să spună că celălalt este vinovat de starea în care se află economia noastră şi ţara în ansamblul ei, de stânga sau dreapta, cei care conduc România de 20 de ani, îşi dovedesc limitele. Andreea Paul Vass, consilierul pe probleme economice al premierului Emil Boc, ne asigură că în materie de stimulare a exporturilor, România merge „incredibil de bine”. În ciuda turbulenţelor economice generate de criză pe piaţa comunitară, „exporturile româneşti cunosc ritmuri de creştere cu două cifre, de 20 sau 35 la sută”. Şi cum nu ar merge „incredibil de bine” când am ajuns să experimentăm „culmea agriculturii”, cultivând mere, pere sau castraveţi şi exportând… banane?

(în  „Vertical”, an VII, nr. 262, din 23 februarie – 1 martie 2011, p. 3)

5 din 5

Este oficial. Un film documentar pe locul I la Concursul de filme scurt-metraj, organizat de Bibiblioteca Judeţeană Christian Tell.

Acest film a fost înscris şi la Concursul de filme scurt-metraj:

În concurs au mai fost înscrise încă trei prezentări powerpoint. Nici filmul documentar, nici cele trei prezentări .ppt nu au fost însoţite de un slogan aşa cum se preciza în regulament.

Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu, s-a prezentat cu următorul scurt-metraj şi un slogan explicit, obţinând locul 5.

Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu va fi mâine, 17 februarie, începând cu ora 16.00, gazda celei de-a patra ediţii a Colocviilor de critică şi istorie literară ale revistei „Portal Măiastra”, organizate sub egida Societăţii de Ştiinţe Filologice din România şi a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj. 

Vor fi prezenţi la manifestare scriitorii: Andrei Popete-Pătraşcu, Ion Cepoi, Viorel Gârbaciu, Marius Iorga, Ion Popescu-Brădiceni,  Spiridon Popescu, Vasile Ponea, Cristian Brebenel, Viorel Surdoiu şi Olimpia Bratu (director Biblioteca Judeţeană Christian Tell), alături de tinerii condeieri:  Oana Florea, Roxana Munteanu, Laura Lungu şi Emil Văduva, elevi ai Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu”.

Tot în cadrul Colocviilor de critică şi istorie literară ale revistei „Portal Măiastra”, va fi omagiat şi sculptorul C. Brâncuşi, în cadrul unei acţiuni organizate de elevii: Raluca Ploştinaru (stră-strănepoata marelui sculptor), Roxana Păunescu, Emil Văduva şi Mirela Fârţă. Prin intermediul pliantelor, afişelor şi unui scurt metraj intitulat „Brâncuşi a dat un nume operelor sale. Să nu-i dăm uitării cuvântul!”, liceenii de la C.N.E.T. încearcă să atragă atenţia asupra operelor lui Brâncuşi din oraşul nostru.

Amfitrionul Colocviilor de istorie şi critică literară ale revistei „Portal Măiastra” va fi scriitorul Zenovie Cârlugea, preşedintele Societăţii de Ştiinţe Filologice din România – Filiala Târgu-Jiu.

Profilul „Portal-MĂIASTRA”, ajunsă în cel de-al şaselea an de apariţie, este cel al unei publicaţii culturale cu un spectru larg de preocupări: literatură, critică, istorie şi teorie literară, arte, ştiinţe filozofice, istorie, cu participarea unor prestigioşi oameni de cultură din ţară şi străinătate. Importanţa naţională a revistei rezultă şi din componenţa echipei redacţionale, din care fac parte: Ovidiu Drimba (preşedinte de onoare), Gheorghe Grigurcu, Sorana Georgescu-Gorjan, Grigore Smeu, Nina Stănculescu, Constantin Zărnescu, Lucian Gruia, Ion Miloş, Adam Puslojic, Traian Diaconescu, Nicolae Dragoş, Ion Cepoi, Romulus Iulian Olariu, Romeo Magherescu, alături de neobositul cărturar gorjean, Zenovie Cârlugea (directorul proiectului „Portal MĂIASTRA”). 

Gânduri despre Brâncuşi…

Raluca Ploştinaru este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”, profilul filologie. Stră-strănepoată a marelui sculptor Constantin Brâncuşi, după bunicul din partea mamei, aceasta a moştenit din familie curajul de a lupta pentru valorile în care crede, susţinând în aceste zile în cadrul şcolii la care învaţă, o campanie de promovare a imaginii lui Brâncuşi, intitulată: „Brâncuşi a dat un nume operelor sale. Să nu-i dăm uitării cuvântul!”, încercând prin intermediul pliantelor, afişelor şi a unui scurt metraj să atragă atenţia asupra operelor lui Brâncuşi din oraşul nostru.

Andrei Popete-Pătraşcu: „Timpul perfecţionează spiritul românesc” afirma Constantin Brâncuşi fără să îşi imagineze măcar, dimensiunea colosală la care avea să ajungă întregul său destin. Brâncuşi continuă să existe în noi, prin operele sale. Încă nu ştim dacă numele său este deasupra sculpturilor pe care le-a realizat sau viceversa. De fapt nici nu ştim dacă îl putem separa pe Brâncuşi de creaţia sa. El este înainte de toate, un titan. Raluca eşti unul dintre urmaşii marelui sculptor. Ce înseamnă Brâncuşi pentru tine?

Raluca Ploştinaru: Despre Brâncuşi nu este niciodată nepotrivit să aminteşti, sau să-i cinsteşti memoria, printr-un pios omagiu. Brâncuşi este irepetabil, ca de altfel şi întreaga sa operă. Deşi se bucură astăzi de o notorietate mondială, noi încă nu i-am decriptat mitul. Brâncuşi nu mai este de mult al gorjenilor, pentru că el aparţine lumii. Îmi place să cred că el este doar un miracol născut pe aceste meleaguri. A lăsat circa 720 opere de artă: statui şi statuete, picturi şi desene, dar mai presus de toate, prin unicitatea sa, complexul sculptural de la Târgu-Jiu, în cinstea eroilor români din primul război mondial.

A.P.P.: Un fenomen devine mit, iar mitul – miracol. Stă însă în firea oamenilor să reducă dimensiunea acestor miracole, aşa cum, tot în firea omului stă, ca uneori, să renunţe la raţiuni în favoarea unor porniri lăuntrice. Povesteşte-ne despre bunicul tău. Ce îţi spunea despre Brâncuşi?

R.P.: Bunicul era o persoană căruia îi plăcea să împărtăşească tuturor momente din viaţa sa, uneori tâlcuite, aşa cum o făcea şi Brâncuşi, alteori spunând lucrurilor pe nume. L-am apreciat foarte mult pentru felul său de a fi şi îmi părea mai mereu că cel ce îmi vorbeşte, nu e doar bunicul, ci atâtea şi atâtea generaţii care l-au precedat. Vorbea adesea despre Brâncuşi, despre viaţa sa, aşa cum aflase la rându-i de la stră-străbunica Eufrosina, sora cea mică a sculptorului Constantin Brâncuşi. Ştiu de la bunicul, că Brâncuşi nu a uitat niciodată Hobiţa şi că a păstrat-o mereu în sufletul său, că pribegia sa a fost mai degrabă o suferinţă, din care au izvorât multe dintre sculpturile sale.    

A.P.P.: Îmi mărturiseai, în urmă cu ceva timp, că ştii de la bunicul tău, nepotul după soră al marelui Brâncuşi, despre onomastica reală, semnificativă, gândită şi dată de sculptor operelor sale de la Târgu-Jiu… 

R.P.: Da! Bunicul mi-a povestit de nenumărate ori despre numele real al celor trei sculpturi realizate de Constantin Brâncuşi aici la Târgu-Jiu, la rându-l lui reţinând aceste informaţii de la mama şi de la bunica sa. Brâncuşi a fost chemat la Târgu-Jiu de Arethia Tătărescu, „marea doamnă a Gorjului”, pentru a edifica un monument în cinstea eroicei apărări a oraşului, din ziua de 14 octombrie 1916. Pentru această evocare, Brâncuşi a ales malul digului Jiu, acolo unde a conceput imaginea unei mese uriaşe de piatră (9.100 kg), înconjurată cu 12 scaune de piatră în formă de clepsidre. A denumit această operă masivă şi elocventă, pentru evocarea punctului de comandă al comandatului Poliţiei Târgu-Jiu, pe nume Popilian, „Masa căpitanilor”, care asemenea unei mese haiduceşti din codrii străbuni, avea să semnifice o masă de sfat a 12 căpitani de haiduci, sau de ce nu, de panduri. Bunicul îmi spunea mereu, mâhnit, că străbunul său nu a gândit să numească monumentala sculptură „Masa Tăcerii”. Chiar eu am reuşit să identific în ziarul „Gorjanul” din anul 1938, denumirile reale ale operelor lui Brâncuşi.  La fel de nejustă este şi denumirea „Porţii sărutului”. Brâncuşi a lucrat la această în perioada 1937-1938 şi a intitulat-o „Poartă eroilor” sau „Portalul eroilor”, fiind de fapt un arc de triumf, aşa cum îmi spune şi bunicul. În ceea ce priveşte „Columna recunoştinţei” şi nu „Coloana infinitului”, Brâncuşi a stilizat dacă vreţi, stâlpii prispelor gorjeneşti, într-o suită de clepsidre, făurind o columnă măreaţă de 29,33 metri, în formă de octoedri sudaţi. 

A.P.P.: E trist că ceea ce Brâncuşi a zămislit cu sufletul său, noi nu putem nici măcar recondiţiona, restaura şi păstra. Înţelegem poate că Brâncuşi dialoga neîncetat cu piatra căreia îi dădea formă. Îi dădea o parte din sufletul său. Când vom învăţa şi noi limbajul operelor sale vom ştii să le preţuim la inegalabila lor valoare. De ce crezi că Brâncuşi nu este valorificat de către noi gorjenii, la întreaga sa amplitudine, la dimensiunea colosală a destinului său?

R.P.: Oraşul Târgu-Jiu a avut şansa unică, în felul ei, de a fi părtaş la ceea ce am putea numi… miracolul Brâncuşi. Târgu-Jiul fără Brâncuşi nu ar fi fost Târgu-Jiu. Oraşul este impregnat în spiritul marelui Brâncuşi, dar e trist că noi încă nu am învăţat să îl omagiem la adevărata s-a dimensiune. E dur ce a afirma el la revenirea în ţară, dar atât de adevărat încât, ar fi poate nedrept să nu ne asumăm cuvintele sale de ocară, atunci când spunea că ne-a lăsat „săraci şi proşti”, pentru a ne găsi în aceeaşi stare deloc de apreciat. Poate de fapt încă nu am reuşit să îl înţelegem pe Brâncuşi, să îl simţim, şi astfel, în prezenţa sa să ne simţim inferiori şi atât de mici.       

A.P.P.: Brâncuși este, înainte de toate, una cu materia căreia i-a dat viață. Dar pentru a înțelege asta, trebuie să fii, cel puțin, plămădit din același lut cu Brâncuși. Fără a ne folosi de cuvinte mari, porţi sângele său. Cum este să gândeşti astăzi, în 2011, despre titanul de la Hobiţa?

R.P.: Ceea ce Brâncuşi crea în urmă cu aproape 80 de ani, noi nu putem nici măcar recondiţiona sau restaura, ceea ce înseamnă că tot acest amar de ani a trecut degeaba pe lângă noi. Cel puţin eu abia în ultimii doi – trei ani am înţeles cât de bine i se potriveşte apelativul de Titan lui Brâncuşi. Săptămâna aceasta am lucrat împreună cu mai mulţi colegi (Roxana Păunescu, Emil Văduva, Mirela Fîrţă) la un film de scurt metraj în cadrul unei campanii de promovare a lui Brâncuşi în rândul elevilor de la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” şi recunosc cu regret că aceştia nu ştiu aproape nimic despre opera lui Brâncuşi. Mi se pare însă să oricâte apelative vom avea la adresa lui Brâncuşi totdeauna vom fi în imposibilitate de a reda întreaga sa complexitate spirituală. Brâncuşi încă ne depăşeşte limitele. 

BRÂNCUŞI A DAT UN NUME OPERELOR SALE.

SĂ NU-I DĂM UITĂRII CUVÂNTUL !

Masa căpitanilor

Faptul că ţara noastră se află în continuare într-o perioadă de tranziţie târzie este quasi–unanim acceptat de istorici, analişti, economişti, unii politicieni, sau de opinia publică românească. Nefericita situaţie a crizei economice ne-a adâncit în tranziţie, dacă nu cumva ne-a reîntors de unde plecaserăm acum câteva decenii.

Sunt voci care susţin vehement că este chiar mai rău. Iată exemplul Gorjului, un judeţ oarecare al României, care până să resimtă efectele tranziţiei, avea: fabrică de cauciuc, fabrică de sticlă, fabrică de ţigarete, fabrică de cărămidă, fabrică de bere, fabrică de mobilă, fabrică de gheaţă, fabrică de ciment, fabrică de confecţii, fabrică de lapte, complexe zootehnice şi lista poate continua. Cum au dispărut toate acestea pe drumul tranziţiei? Desigur întrebarea este una retorică, dar pentru a vă edifica pe deplin, se impune o nouă întrebare. Vă spune ceva numele Tonny Lybek? Acesta este unul dintre reprezentanţii F.M.I. în România şi în urma unui raport privind piaţa muncii din ţara noastră s-a declarat mulţumit de rezultatele obţinute de aceasta. Pentru a fi mai exacţi, să spunem că este un adevărat succes pentru F.M.I. faptul că România „s-a întors cu şase ani în urmă”. Practic salariile bugetarilor au fost reduse la nivelul anului 2005. Lybek a precizat că în ultimii ani, salariile în România au crescut extrem de mult, la fel ca şi numărul de angajaţi şi că „aceste măsuri trebuiau corectate întrucât ponderea cheltuielilor privind salarizarea era mai mare”. Pentru a gratina complet tortul fondant, acelaşi reprezentant al F.M.I. a  adăugat: „Avem aşteptări bune pentru că România va pune în practică angajamentele asumate.” Se pare că şase ani nu sunt suficienţi, iar fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari.  

După creşterea timidă din ultimul trimestru al anului 2010, majoritatea sectoarelor de activitate economică au revenit pe minus. Industria, construcţiile, comerţul şi salariile au scăzut dramatic, contrazicând optimismul oficialilor referitor la o posibilă revenire  începând cu anul 2011. Acestea sunt efectele măsurilor de austeritate, respectiv creşterea taxelor şi scăderea salariilor. Şi nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că efectele negative majore încă nu au apărut. Ne spunea chiar preşedintele Traian Băsescu, acum câţiva ani, că iarna nu-i ca vara. Impactul social tinde să ajungă la apogeu în această perioadă şi chiar să persiste, mai ales dacă măsurile „anti-criză” se vor extinde şi în cel de-al doilea trimestru al anului 2011.

 Să ne surprindă în vreun fel faptul că jumătate din numărul românilor cred că era mai bine în vremea comunismului decât în prezent? Şi nu este aceasta opinia personală, ci rezultatul unui studiu realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. „Trecutul comunist este văzut pozitiv prin comparaţie cu prezentul marcat de criza economică: 50 la sută dintre cei chestionaţi afirmă că înainte de decembrie 1989 era mai bine în România, în vreme ce 23 la sută consideră că era mai rău, iar 14 la sută consideră că era la fel”. Ideea care se desprinde din rezultatele chestionarului, referitor la comunism, este cât se poate de reală, pentru tot ceea ce înseamnă România… de ieri sau de azi: „O idee bună, prost aplicată”.

(în  „Vertical”, an VII, nr. 261, din 16-22 februarie 2011, p. 3)

BRÂNCUŞI A DAT UN NUME OPERELOR SALE.

SĂ NU-I DĂM UITĂRII CUVÂNTUL !

COLUMNA RECUNOŞTINŢEI



Proiect susţinut de: 

Raluca Ploştinaru (stră-strănepoata lui C. Brâncuşi)

Mirela Fîrţă

Roxana Păunescu

Emil Văduva

prof. Andrei Popete-Pătraşcu

prof. dr. Gheorghe Nichifor

Miercuri, 16 februarie 2011, Raluca Ploştinaru (stră-strănepoata lui Constantin Brâncuşi) va răspunde în paginile săptămânalului Vertical, ce înseamnă astăzi Brâncuşi, dar şi de ce acesta nu este valorificat de către noi gorjenii, la întreaga sa amplitudine, la dimensiunea reală a destinului său.

Şi tot miercuri vom afla ce ştie Raluca de la bunicul său, nepotul după soră al marelui Brâncuşi, despre onomastica semnificativă, gândită şi dată de sculptor operelor sale de la Târgu-Jiu, la care nejust s-a renunţat.