Liturgică

Mi-e sufletul
barbar
ce se închină
coloanei fără de sfârşit,
cînd îngerii
zac morţi
sub brazda
plugului
ce taie
în două
liturgică
tăcerea
dintre noi…
Reclame

Supliciu

Îl invidiam
pe Sisif
şi-al său bolovan
mereu rostogolindu-se
peste cuvinte
– supliciul
lucrului
bine făcut…

Aculturaţia în flagrant

     Mă urmăreşte de ceva timp ideea cum că astăzi, orice vers conform canoanelor „postmodernismului’’ (cu unele consideraţii grosso-modo) este oricând bun de tipar. Asistăm la un fenomen evident de aculturaţie în care, blamată de unii şi exaltată de alţii, cultura postmodernistă trasează o traiectorie ascedentă.

     Senzaţia unei imposibile dedublări, face ca mulţi dintre scriitorii consacraţi să accepte cu empatie aportul noii generaţii scriitoriceşti încadrată „postmodernismului nuanţat’’. Noua creaţie literară vine ca o entitate indestructibilă şi greu de supus criticii coerente. Poate că s-a născut românul poet, dar cu siguranţă nu unul postmodernist (sic!).

                  Penetrând spaţiul oniric românesc, acest fenomen a destabilizat structura unei culturi până nu de mult „de partid’’, creând o perspectivă nouă, conformă unui nou început. De ce cultură „de partid’’? Până în ’90, 85% făceau literatură şi 15% publicau. Bună de tipar era cultura „de partid’’. După înlăturarea cenzurii, cei 85% au început să publice şi ei. A început firesc „tranziția culturală”, pentru ca astăzi să poată fi definit în România procesul de aculturație.

     Postmodernismul domină de departe tendințele de liberă expresie a sinelui creator contemporan. A înțelege ca un fapt asumant toate acestea, ţine de o nouă viziune asupra cadrului cultural existent. Implementarea unei noi culturi mizează şi pe forța de coeziune dintre un fapt existent (actuala cultură) şi „noul” în cultură – postmodernismul în deplinătatea formelor sale expresive.

Industria falsurilor din arta românească

     La ora actuală în ţara noastră circulă câteva sute de falsuri după opere de o inestimabilă valoare a artei româneşti. Falsuri de diverse tipuri, expertize măsluite, impostori care se dau drept experţi de artă, iată doar câteva din exemplele mucegaiului ce a împânzit piaţa obiectelor de artă din România.

N. Grigorescu - Car cu boi

     Industria falsurilor, căci se poate vorbi despre aşa ceva şi în ţara noastră, a luat în ultimii ani o amploare nebănuită. Nume mari, precum Grigorescu, Andreescu, Luchian şi aceasta fără să mai amintim de C. Brâncuşi, se găsesc pe listele falsificatorilor şi experţilor impostori.

     Sunt trei mari categorii de falsuri. Într-o primă categorie se găsesc acele falsuri din perioada în care autorul a fost în activitate, în special picturi. A doua categorie de falsuri aflată pe piaţa obiectelor de artă din România este aceea a lucrărilor nesemnate, care aduc ca realizare şi repertoriu cu lucrările unui anumit artist. În  fine, a treia mare categorie de falsuri şi cea mai „nocivă”, după părerea criticilor şi istoricilor de artă, este cea a falsurilor „contemporane”.

     Această categorie este foarte greu controlabilă, fapt datorat mijloacelor tehnice superioare din zilele noastre. Astfel de falsuri sunt pregătite „din punct de vedere tehnic după toate rigorile creaţiei autorului respectiv” (Pavel Şuşară – reputat critic şi expert de artă).

     În ultimul timp, pe piaţa obiectelor de artă au apărut câteva zeci de piese atribuite lui Brâncuşi. Spre exemplu, prin 2002, Casa ALIAS a scos la licitaţie o lucrare intitulată „Domnişoara Pogany 3”(!), la un preţ ciudat pentru o sculptură a lui Brâncuşi – doar 26.000 RON. Am putea spune, un preţ „inacceptabil” pentru cota lui Brâncuşi şi unul prea mare pentru o simplă copie. Interesant este faptul că Brâncuşi nu a avizat decât două copii după „Domnişoara Pogany”. Responsabilii pentru acest fapt fără precedent nu sunt de găsit. Cui aparţine vina?

     Nu trebuie să uităm, de pildă, că tribunalele ignoră şi astăzi dispoziţiile legale şi folosesc „pseudoexperţi”, adică persoane neacreditate de Ministerul Culturii. Oricum, ştim foarte bine şi ce fel de experţi din mediul artistic acreditează cei de la Cultură, deci nu trebuie să ne intrige prea mult „pseudoexperţii”. Fiecare cum se pricepe şi cum se descurcă…