Istoria, antropologia şi alte ştiinţe vin în ajutorul Bibliei, dar şi combat unele texte religioase. National Geographic a prezentat sâmbătă, 25 decembrie, şapte documentare despre viaţa lui Isus.

     Programul propus de National Geographic a debutat cu „Misterele creştinătăţii”, episodul „Pilat din Pont”. În Biblie, guvernatorul roman Pilat pare a avea un carater slab şi ezitant, dar, de fapt, era un politician brutal şi violent. Episodul „Mormântul lui Iisus” a adus în atenţia telespectatorilor misterele mormântului lui Hristos. În 1980, un mormânt vechi a fost descoperit pe un şantier de construcţii din Ierusalim. Înăuntru au fost găsite cutii cu oase, iar pe laturile acestor cutii era scris „Iisus, fiul lui Iosif”, „Maria”, „Jose”, „Matei” şi „Iuda, fiul lui Iisus”. Producţia „Biblia secretă: Cavalerii Templieri” studiază cea mai misterioasă sectă din istoria creştinităţii, compusă din războinici-călugări declaraţi adoratori ai diavolului. Teoreticienii conspiraţiei moderne sugerează că templierii ar exista încă şi astăzi, în secret, şi ar proteja o uriaşă şi misterioasă comoară. Prin reconstituiri istorice ale bătăliilor şi ritualurilor oculte ale acestor legendari războinici, filmul dezvăluie câtă realitate şi câtă ficţiune ascunde povestea lor. Programul a continuat cu documentarul „Înainte de Iisus”, urmat de două episoade din serialul „Plăgile Egiptului”: „Primele blesteme” şi „Chinurile de pe urmă”. Documentarele prezentate de National Geographic s-au încheiat cu  filmul „Mâna lui Iisus”, urmat de „Giulgiul din Torino”.

     Cu siguranţă aceste documentare vor fi reluate şi în perioada următoare, ele deschizând noi întrebări despre adevărul care se ascunde în Biblie, sau dimpotrivă despre întâmplări înadins neconsemnate, legate de religia creştină. 

Cronica de curte a domnitorului Matei Basarab

     „Izvoarele istorice sunt urme lăsate de gândirea şi faptele oamenilor din trecut. Ele slujesc la cunoaşterea şi reconstituirea ştiinţifică a evoluţiei societăţii. Pentru secolele XIV-XVII izvoarele istorice sunt relativ numeroase şi variate.”[1]

     Printre aceste izvoare se numără şi cele narative, care au menirea să transmită urmaşilor cunoaşterea unor fapte de caracter istoric. Astfel de izvoare sunt: analele, cronicile ş.a.m.d.

     Din punct de vedere al locului unde au fost scrise, izvoarele narative se împart în interne şi externe. In principiu, cele dintâi aduc informaţia cea mai bogată şi mai preţioasă,[2] amintind aici: Letopiseţul anonim, Cronicile slave moldoveneşti, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Letopiseţul cantacuzinesc, Cronica Bălenilor etc. 

     Până nu de mult se ştia că istoria Ţării Româneşti se află consemnată în două scrieri de la sfârşitul secolului al XVII-lea: Letopiseţul cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor. Mai recent, cercetările lui Dan Zamfirescu, au modificat datarea versiunilor Letopiseţului cantacuzinesc.[3] Există o cronică anterioară acestui „letopiseţ”, scris către 1688, şi Cronicii Bălenilor, redactată între 1678 şi 1688: prima versiune a letopiseţului scris pentru familia Cantacuzinilor, care se încheie în anul 1665.[4]

     În urma unei investigaţii însă a fost scoasă la lumină o şi mai veche cronică a Ţării Româneşti. Virgil Cândea a găsit într-o bibliotecă de lângă Beirut o cronică în limba arabă, scrisă de către patriarhul Antiohiei Macarie Zaim, în realitate o traducere  după un text grecesc (reprezentând, la rândul său, o transpunere după o cronică românescă), la care patriarhul a adăugat unele ştiri.[5] Cronica românescă, în versiune arabă,  ar fi fost scrisă înaine de 1658, după cum arată Virgil Cândea, acest an reprezentând anul reîntoarcerii patriarhului la Damasc.[6]

[continuare…]

     Adulat uneori, contestat de cele mai multe ori, scriitorul român continuă, cu eforturi niciodată suficient răsplătite, să îşi depăşească propria condiţie. Nici ieri şi nici azi, cel care în lumea sa este un „creator” nu a fost perceput ca atare.

     La noi, scriitorului încă îi sunt aruncate ocheade ironice şi asta ca să nu  mai vorbim de comentariile răutăcioase, de genul: „dacă altceva mai bun nu are de făcut, lasă-l să scrie…”.

     Această mentalitate, fie ea moştenită sau nu, este cum nu se poate mai greşită. O atitudine zeflemistă la care de cele mai multe ori scriitorii români sunt expuşi, fără voia lor, în faţa unor „neserioşi”, căci cum altfel îi putem cataloga pe cei care, pe lângă faptul că au o cultură precară, consimt să ironizeze pe aceia dintre noi care merită cel mai puţin?

     La drept vorbind educaţia lipseşte multora şi nu aceasta ar fi problema, dar când te ştii precum Pepelea ar cam fi cazul să mai ştii şi unde să te opreşti. Mai mult privit, decât aflat, în ipostaze mult prea puţin agreabile, scriitorii sunt vădit incomodaţi de atenţia răuvoitoare care le este acordată. Dacă se conformează cu asemenea atitudini este pentru că sunt prea puţin interesaţi de imaginea lor reală şi totodată nenaturală.

     Scriitorii trăiesc într-o lume a lor, în care nu există aparenţe. A înţelege lumea, mai mult sau mai puţin născocită, a unui scriitor este ca şi cum ai încerca să mănânci un sâmbure de nucă, dar fără a-i desface şi coaja. Una este să citeşti un scriitor şi alta să-l înţelegi. Ipostazele sunt totalmente diferite, iar lumea lor rămâne la fel de inabordabilă. Chiar între ei, scriitorii sunt de neînţeles. Cine afirmă că a înţeles pe deplin un scriitor se înşeală amarnic. Nimic nu poate fi mai dificil decât să născoceşti cu propria minte ceea ce altul a transpus în scris.

     Există scriitori neînţeleşi? Eu cred că toţi scriitorii sunt neînţeleşi. Nu cred că cine ar putea emite o altfel de pretenţie. Perceput mai degrabă ca un neînţeles, scriitorul poate fi mai uşor abordabil.

     Această meteahnă nu este de ieri sau de azi. Ea s-a păstrat nealterată de când primul creator şi-a luat vocaţia în serios, iar cei din jur au încercat să-l înţeleagă. Astăzi, lucrurile stau puţin altfel şi aceasta prin aportului, considerat prea puţin consistent, pe care scriitorul îl are la o societate modernă interesată mai cu seamă de chestiuni derizorii.

     Cât de neînţeles este în realitate un scriitor nu poate nimeni afirma. Ştim însă că acesta are astăzi o soartă pe care nimeni nu o merită şi nu ştiu câţi s-ar încumeta să poarte o cruce atât de grea.

     Existenţa sau inexistenţa tezaurului regelui Decebal este una dintre cele mai fascinante enigme ale istoriei româneşti. Ea vizează afirmaţiile lui Dio Cassius după care, în urma cuceririi romane, au fost descoperite şi comorile lui Decebal, care se aflau sub râul Sargeţia din apropierea Sarmisegetuzei. „Căci a abătut râul cu ajutorul unor prizonieri şi a săpat acolo o groapă. A pus în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, mai ales printre cele care suportau umezeala, iar după aceea a adus râul din nou în albia lui. Tot cu prizonierii a pus în siguranţă, în peşteri, veşminte şi alte lucruri mai puţin preţioase. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate, a fost luat prizonier şi a dat în vileag toate acestea”.

     Nicolae Iorga afirma că „Monarhul dac… în ultimul adăpost de munte, după ce ascunse în peşteri o parte din comorile mult timp adunate, întinse masa din urmă singurilor săi tovarăşi”.

     Diodor din Sicilia vorbeşte despre regele Andoleon care, fiind atacat în secolul IV î.Hr. de Lisimah, şi-a îngropat comoara, dar a fost trădat de Zermodigestes. Iordanes afirma, în Getica, că Alaric a fost îngropat împreună cu toate comorile sale în albia râului Buseno. La fel s-a întâmplat şi cu Attila.

     O scenă de pe Columna Traiană înfăţişează o coloană de animale şi care ce transporta prăzi din Dacia. Unii istorici cred că este vorba despre tezaurul lui Decebal descoperit în albia râului Sargeţia (Sargetica), după unii specialişti actualul curs al râului Strei.

     Majoritatea arheologilor au considerat aprecierile lui Cassius drept o legendă preluată la origine de la Diodor din Sicilia. Scriitorul bizantin Ioanes Lydus, în lucrarea De Magistratibus, elaborată pe baza celei a lui Criton, doctorul lui Traian, şi anume Getica, apreciază că după înfrângerea Daciei de către romani s-au preluat prăzi bogate în argint şi aur în greutate de 5.000.000 libre, vase şi sticlărie de valoare şi peste 500.000 de războinici băştinaşi capturaţi cu arme cu tot. Valoarea lor s-a ridicat la 62.200.000 franci. Jérôme Carcopino, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Paris, s-a implicat în analiza prăzii de război din Dacia. El a opinat pentru 165.500 kg aur şi 331.000 kg argint, în valoare totală de 62.200.000 franci aur.

     Deşi multe dintre cifrele pe care le-a vehiculat au fost considerate exagerate, ele oferă totuşi o imagine sugestivă asupra bogăţiilor Daciei, în care putea fi foarte bine inclus şi tezaurul regal şi care au contribuit în mare măsură la rezolvarea crizei financiare din Imperiul Roman şi la desăvârşirea unor mari construcţii. Nimeni nu a căutat, însă, pe teren tezaurul regelui Decebal.

     Tirurile cu obuze şi rachete palestiniene provenind din Fâşia Gaza s-au intensificat în ultimele patru zile, provocând represalii aeriene din partea Israelului, care a lansat atacuri în Fâşia Gaza, pentru a doua oară în ultimele zile. Israelienii au afirmat că au vizat o tabără de antrenament a militanţilor palestinieni, o fabrică de arme şi tunelurile folosite pentru contrabandă la graniţa dintre Fâşia Gaza şi Egipt. 

Soldaţi israelieni (tineri recruţi). Fotografie realizată în luna noiembrie, în oraşul Ierusalim. Seminarul pe tema predării Holocaustului (Institutul Yad Vashem).

     O rachetă palestiniană a vizat pe 20 decembrie un kibutz (ebraică:קיבוץ = colectiv, plural: Kibuțim, de la verbul lekabetz = a aduna \ a strânge \ a colecta, este un tip de comunitate rurală cooperatistă colectivă caracteristică Israelului și sionismului social-democrat și socialist) din sudul statului evreu, conform unor martori oculari, proiectilul explodând lângă o grădiniţă de copii.

     Tot în cursul zilei de marţi, o grupare paramilitară palestiniană a lansat nouă salve de obuze, care au căzut în Eshkol, o regiune nelocuită din sudul Israelului, atacul fiind revendicat de Comitetele rezistenţei populare, o grupare radicală islamistă din Fâşia Gaza. Conform armatei israeliene, 14 proiectile palestiniene au fost trase începând de duminică asupra Israelului.

     Pe de altă parte, în ultimele zile aviaţia israeliană a efectuat raiduri aeriene soldate cu rănirea a mai multor membrii ai organizaţiei Brigăzile Ezzedin al-Qassam (braţul armat al Hamas, care deţine controlul total asupra Fâşiei Gaza). În general, Hamas respectă armistiţiul prin care i s-a pus capăt ofensivei terestre israeliene asupra Fâşiei Gaza din decembrie 2008 – ianuarie 2009, însă anumite grupări înarmate mai radicale continuă să atace cu rachete regiuni din sudul Israelului.

RADIO TÂRGU-JIU

Emisiunea: ALTFEL  DESPRE  ISTORIE 

miercuri, 22 decembrie 2010, ora 14.00

Realizator:  prof. dr. GHEORGHE NICHIFOR

Invitaţi: RADU POPOVICI (militar în termen în decembrie 1989, la U.M. 01417 Tîrgovişte, unitatea militară unde a fost executat cuplul Nicolae şi Elena  Ceauşescu) şi prof. ANDREI POPETE-PĂTRAŞCU

Tema emisiunii: EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989

http://www.radiotargujiu.ro/

     În anii războiului de întregire 1916 – 1919, când România a devenit parte beligerantă a primei conflagraţii extinse la nivel mondial, aviatorii români şi-au adus o importantă contribuţie la reuşita operaţiunilor militare.

     Lipsită, la început, de experienţa unui război de anvergură, aviaţia militară română, înfiinţată în anul 1910, a trebuit să facă faţă unui examen sângeros. În prima parte a campaniei, datorită înzestrării precare a Corpului Aerian Român, care în prima zi de mobilizare, avea în serviciu doar 28 de avioane de recunoaştere, toate vechi, incapabile să depăşească o viteză de 80 km/h şi nearmate,[1] echipajele româneşti ale celor patru grupuri de aviaţie – fiecare armată a primit în subordine câte un grup de escadrile – au rezistat eroic celor peste 250 de avioane inamice concentrate pe frontul românesc.

     În aceste condiţii, alături de nume precum: Ştefan Protopopescu (primul pilot român brevetat)[2], Mircea Zorileanu, Ion Romanescu, Andrei Popovici, Mihai Viţu, Tănase Rotaru, Nicolae Ionescu sau Traian Burduloiu,[3] s-au evidenţiat şi aviatorii gorjeni, cei care prin pilda curajului şi faptele de arme au stârnit admiraţia camarazilor.

     [Continuare…]

     În cadrul ultimei şedinţe a Asociaţiei Autorilor şi Cercetătorilor de Carte Documentară din Gorj, am avut bucuria de a primi din partea istoricului Vasile Marinoiu, ultima sa lucrare, intitulată: CIOCADIA – CERCETĂRI ARHEOLOGICE, apărută de curând la Edit. Măiastra din Târgu-Jiu.

     Cartea cuprinde o serie de aspecte relevante privind cercetarea arheologică din judeţului Gorj, îndeosebi din zona satului Ciocadia, component al comunei Bengeşti-Ciocadia. Cercetările arheologice efectuate de-a lungul timpului, fortuite sau sistematice, au scos la iveală un inventar bogat: ceramică (materiale de construcţii, vase rituale şi de uz gospodăresc, vase de sticlă, piese din piatră şi os) şi metale (obiecte de podoabă, piese de bronz, piese de echipament, piese de fier, monede). Lucrarea cuprinde trei capitole (I. Villa rustica şi necropola romană de la Bengeşti Ciocadia judeţul Gorj, II. Necropola medievală din secolul al XIII-lea. Ciocadia punctul Drumul morii – villa rustica, III. Catalogul materialului arheologic descoperit în necropola romană, villa rustica şi necropola feudală de la Ciocadia), un abstract, ilustraţii şi planşe. 

     Îl felicităm pe distinsul cercetător dr. Vasile Marinoiu pentru întrega activitate depusă în slujba cercetării vestigiilor trecutului judeţului Gorj şi îl asigurăm de întreaga noastră preţuire.

PROGRAM:

Domnuleţ şi domn din cer

Praznic luminos

După datini colindăm

Poesis I

Cristiana Soreanu (colind)

Cerul şi pământul

Sus la poarta Raiului

Poesis II

Luciana Ene (colind)

A venit iarna

Astăzi e Crăciun

Poesis III

Lucian Voica (colind – nai)

Andra Mărgeanu (colind)

Cântec de Crăciun

Colindiţa

     click aici PROIECT DE CERCETARE 

     În lumea satului românesc interbelic, problema cunoaşterii lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă se raporta la felul în care credinciosul şi-l reprezenta pe Dumnezeu, de altfel, aceasta fiind şi una din trăsăturile specifice fundamentale ale fiecărei religii sau credinţe.

      Acest tip de reprezentare indica nivelul de accedere la divinitate şi structura relaţiilor cu ea. „Cine este Dumnezeu?”, „Cum a apărut El?”, „Care sunt trăsăturile Lui specifice?”, iată doar o serie din întrebările pe care ţăranul român din perioada interbelică şi le adresa, plecând de la început, pe calea rugăciunii fără prea multe cuvinte, la proeminenţa contemplaţiilor sale. Oportună, pe această cale, ni se arată şi observaţia făcută de Părintele Stăniloaie în anul 1938, când afirma că trebuie: „să ne dezobişnuim de a mai considera pe ţărani nişte copii care nu înţeleg şi nu se preocupă de nimic din ceea ce formează conţinutul credinţei şi, prin urmare, îi putem purta cu vorbe goale spuse pe ton sentimental”.[1]

     În judeţul Gorj, viaţa religioasă a ţăranului, în care intră total poziţia creştină, alături de tradiţiile, credinţele, obiceiurile şi nu în ultimul rând sincretismele păgâno-creştine, nu poate fi neglijată. Tocmai de aceea ne propunem să identificăm specificul spiritual al spaţiul rural – dat de manifestările stratului păgân originar şi a elementului creştin adăugat – din această zonă a Olteniei, plecând de la imaginarul unei vieţi spirituale complexe.

     Nu vom miza în demersul nostru pe exhaustivitatea firească tratării unui astfel de subiect, încercând să determinăm o tratare proporţională cu interesul urmărit pe întreg parcursul lucrării.

      Metoda pe care o vom folosi în redactarea acestei lucrări va fi o îmbinare a metodei descriptive cu cea istorică şi exegetică, privind cele mai importante momente spirituale ale comunităţilor rurale, creştin-ortodoxe, din spaţiul judeţului Gorj.  

     Caracterul iniţiatic al foarte multor evenimente, sărbători, tradiţii şi obiceiuri religioase păstrate în lumea satului interbelic, vine să atragă atenţia asupra unui imaginar spiritual bogat în spaţiul Gorjului.

     De la complexul „ciclu familial” – naşterea, nunta şi moartea – la „ciclul calendaristic”, viaţa spirituală împletită cu cea comunitară, reprezentări mitice ş.a.m.d., spiritualitatea în lumea satului interbelic reflectă simplitatea pozitivă a sufletului, dar, în acelaşi timp şi starea de permanentă apăsare, în exprimarea de credinţă, faţă de Dumnezeu. 

     Dacă la sosirea lui din preexistenţă în existenţă, noul născut este primit cu duioase cântece de leagăn, la plecare în postexistenţă mortul este petrecut cu tânguitoare cântece de înmormântare.[2] Ori tocmai aici este „neînţelesul” credinţei în Dumnezeu. Deşi credinţa în supravieţuirea sufletului după moarte constituie un reper al spiritualităţii,[3] această veşnicie este asaltată de atâtea şi atâtea întrebări, încât îşi pierde din consistenţă. Dumnezeu nu este clintit, în lumea satului, ci doar postexistenţa alături de acesta.

     În contextul unui subsidiar accesibil doar celor iniţiaţi, credinţa creştin-ortodoxă se răsfrânge asupra practicilor din viaţa de zi cu zi a colectivităţii rurale prin simboluri şi reprezentări. Prezenţa principalului însemn creştin, crucea, de pildă, în gospodăriile ţărăneşti. Ea se afla fie adăugată pe acoperiş, fie traforată în frontoanele podurilor sau pe porţi, fie desenată pe pereţii caselor, fie în alte locuri.  Tot cu semnul crucii era însemnată şi pâinea înainte de a fi începută.

     Contextual, iată cât de variat era uzitat cultul creştin în lumea satului interbelic şi în ce măsură s-a menţinut acesta până în prezent.

     Incursiunea noastră în spaţiul spiritual al Gorjului rural, din deceniilor trei – patru ale secolului trecut, are darul de a edifica acele aspecte, cunoscute sau mai puţin cunoscute, din atmosfera conservatoare a unei vieţi religioase trăită intens, cu profunde semnificaţii existenţiale.

     Structurat în cinci capitole, proiectul de cercetare „Viaţa spirituală în lumea satului interbelic. Judeţul Gorj” (Incursiuni în imaginarul vieţii spirituale a judeţului Gorj, Rolul bisericii în viaţa satului, Marile sărbători religioase, Posturile, Tradiţii, credinţe şi obiceiuri religioase. Sincretisme păgâno-creştine), propune o tratare  în legătură cu  rolul fundamental jucat de viaţa spirituală în lumea satului interbelic argumentat fiind: ontologic, teleologic, moral, istoric şi teologic.

     Rolul bisericii în viaţa satului nu poate fi minimalizat, aceasta având un caracter formator prin rânduiala şi ritualurile impuse comunităţii spirituale.    Având ca scop binecuvântarea şi sfinţirea credincioşilor săi, precum şi a lucrurilor de care omul avea nevoie în viaţa sa religioasă, în general, biserica venea în spijinul doleanţelor de natură spirituală a omului din mediul rural în perioada interbelică.

     Biserica, era prezentă şi asista, „cu harul şi binecuvântarea ei”[5], pe omul de la sat, în toate momentele şi împrejurările mai importante ale vieţii sale, de la leagăn, până la mormânt. Ea îl întâmpina încă de la venirea lui pe lume şi îl însoţea până în ultimele clipe ale existenţei sale pământeşti, petrecându-l şi pe calea cea fără de întoarcere a mormântului.[6] Cele mai importante momente spirituale ale comunităţilor rurale, creştin-ortodoxe, din spaţiul judeţului Gorj tratate de noi în cuprinsul lucrării sunt: botezul, căsătoria şi înmormântarea.

      În Biserica Ortodoxă din lumea satului interbelic a judeţul Gorj, sărbătorile religioase se împărţeau în mai multe categorii, după importanţa lor.

a) Astfel, cele mai importante erau praznicele împărăteşti sau sărbătorile domneşti, care se referă la persoanele dumnezeieşti şi în special la Iisus Hristos. Între ele erau socotite de obicei şi sărbătorile Maicii Domnului, precum şi Duminica (sărbătoarea săptămânală a creştinilor)”[7].

b) A doua categorie o alcătuiau „sărbătorile sfinţilor mai importanţi, între care intrau şi sărbătorile sfinţilor români”[8], sărbătorile sfintei crucii, precum şi hramurile – sărbători religioase specifice fiecărui sat.

     Pentru a se putea păstra un echilibru între trebuinţele spirituale ale sufletului şi nevoia de hrană a trupului, Biserica a orânduit şi posturi şi ajunări, de una sau mai multe zile, înaintea unor sărbători mari, precum şi în zilele care amintesc de patimile şi moartea Mântuitorului Hristos.[9]

     Postul, adică abţinerea de la anumite alimente numite „de dulce”, pe un timp determinat, în perioada interbelică, în lumea rurală a Gorjului era un mijloc necesar pentru promovarea virtuţilor morale şi prin urmare pentru mântuirea sufletului.

     Postul înfrâna instinctele naturale şi „poftele cele rele ale trupului”, „întărea sufletul în lupta împotriva ispitelor, a patimilor şi ale viciului”. Dar, în general postul nu era privit ca fiind un scop în sine, ci numai un mijloc de a tinde la perfecţiunea morală, un exerciţiu spre virtute. De aceea, postirea de bucate, adică abţinerea de la mânare şi băutură, ca să aibă valoare religioasă, trebuia să fie însoţit şi de rugăciune, „de mărturisirea păcatelor, de umilinţă”.

     Un accent deosebit am pus pe supravieţuirea tradiţiilor religioase precreştine în viaţa spirituală a satului-ortodox interbelic resimţite şi în judeţul Gorj. Aşa, de pildă, amintirea zeilor furtunii a supravieţuit în legendele despre Sfântul Ilie, anumite mituri şi cultele diverselor zeiţe au fost integrate în folclorul religios al Sfintei Maria[10] ş.a.m.d.

     Ar fi zadarnic să menţionăm însă toate categoriile de „supravieţuiri păgâne”[11] (neortodoxe), limitându-ne în cele ce urmează la doar câteva exemple de sincretism păgâno-creştin, care să ilustreze rezistenţa moştenirii tradiţionale, până, iată, spre mijlocul secolului al XX-lea.

     Am ales complicatul ritual al celor Douăsprezece Zile, căci el are rădăcini în preistorie.[12] Deoarece nu îl puteam prezenta în întregul său (ceremonii, jocuri, cântece, dansuri, cortegii de măşti animaliere), am insistat asupra cântecelor rituale[13] de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează.

     Am continuat cu mitul Dragobetelui, în credinţa populară din satele Gorjului interbelic, Sânzienele, obiceiuri de Paşti, Paparuda, unele reprezentări mitice cum ar fi: Muma Pădurii, Ielele, Şarpele casei, Uriaşii sau Jidovii, Zmeii, Arătările, Vârcolacii, Strigoii ş.a.m.d.

     Toate acestea evidenţiază aşadar potenţialul religios, spiritual, chiar ritualic, al satelor din spaţiul Gorjului interbelic.

     Prin aceasta se confirmă totodată şi complexitatea unei logici rurale asimilată şi transmisă din generaţie în generaţie, cu rol hotărâtor în desfăşurarea firească a vieţii spirituale din lumea satului gorjenesc.      

     Membrii Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor de carte documentar – ştiinţifică Târgu-Jiu, s-au reunit, joi, într-o şedinţă în cadrul căreia au fost lansate trei cărţi, au fost primiţi colindători şi s-a stabilit calendarul activităţilor Asociaţiei pe anul 2011.

     Joi, 16 decembrie, membri Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor de carte documentar – ştiinţifică Târgu-Jiu s-au reunit în cadrul ultimei lor şedinţe din acest an. Cu această ocazie, cei prezenţi au avut parte de momente speciale, precum lansarea a trei cărţi şi primirea colindătorilor, dar au stabilit şi programul activităţilor pe care urmează să le desfăşoare în 2011. „Suntem prezenţi astăzi peste 20 de autori de carte documentară. Cu acest prilej şi cu ocazia sfârşitului de an 2010, vor fi premiaţi cu diplome toţi autorii gorjeni care au publicat în anul 2010, lucrări documentar-ştiinţifice”, a explicat Andrei Popete, secretarul Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor de carte documentar-ştiinţifică Târgu-Jiu.

Trei cărţi lansate

     În cadrul şedinţei festive de joi, au fost lansate trei cărţi: „Poetul Nicolae Burlănescu-Alin”, autor Ion Mocioi, Editura Măiastra, Târgu-Jiu 2010, „Ciocadia – cercetări arheologice”, autor Vasile Marinoiu, Editura Măiastra, Târgu-Jiu 2010 şi “În ţepii ariciului – catrene vesele şi triste”, de Gheorghe Filiş, Editura Măiastra, Târgu-Jiu 2010. Despre aceste lansări, Doru Şerban, preşedintele Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor de carte documentar – ştiinţifică Târgu-Jiu, a spus: „e vorba despre profesor doctor Ion Mocioi, care prezintă o carte despre puţin cunoscutul poet gorjean Alin Burlănescu, născut înainte de anul 1900, la Burlani, Prigoria. Următorul autor care lansează azi (n.r.: joi) este dr. în Istorie Vasile Marinoiu, care publică o carte despre descoperirile arheologice care s-au făcut în zona Bengeşti, e o carte ştiinţifică, ce a mai fost lansată şi la Turnu-Severin. Şi o carte de cronici rimate şi umor scrisă de Gheorghe Filiş, cunoscut din paginile publicaţiei Gorjeanul. Sunt cărţi ale unor autori cunoscuţi şi recunoscuţi în judeţul nostru.”

Scriitorii au fost colindaţi

     Pentru că suntem în luna colindelor, dar şi pentru că şedinţa a fost una festivă, scriitorii au fost colindaţi de elevii Colegiului Naţional „Spiru Haret” din Târgu-Jiu. „Lunar ne întrunim, e lună de bilanţ luna aceasta, lună în care lansă trei cărţi, după care vom primi, după tradiţie, colindătorii, e vorba despre elevi de la Colegiului Naţional „Spiru Haret” şi, de asemenea vom acorda diplomele de excelenţă şi înscrisurile de onoare pentru cei mai merituoşi dintre autorii gorjeni”, a adăugat Doru Şerban, preşedintele Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor de carte documentar – ştiinţifică Târgu-Jiu.

     De asemenea, Doru Şerban a transmis un mesaj şi reprezentanţilor presei, prezenţi la eveniment: „aş vrea să vă mulţumesc dumneavoastră, celor de la presă, că aţi fost prezenţi şi că mediatizaţi aceste manifestări culturale, găsind loc în paginile publicaţiei nu numai aspectelor de scandal, dar şi aspectelor pozitive, care pot să fie pentru tineret şi, în general pentru lume, educative şi de urmat.”

Minodora Sucea, în „Gorjeanul”, din 17 decembrie 2010.

     Membrii Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor Gorjeni s-au reunit ieri în sala de conferinţe din incinta Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu, pentru a omagia toţi autorii care au contribuit activ la acţiunile organizate de asociaţie. Cele peste 20 de persoane prezente la eveniment s-au bucurat şi de lansarea a patru noi volume semnate de autori cunoscuţi şi marcanţi ai literaturii şi poeziei gorjene.

     Cultura dar şi valorile Gorjului sunt teme de referinţă pentru autorii din Târgu-Jiu. În prag de sărbătoare, aceştia şi-au dat întâlnire pentru a celebra activitatea de cercetare ştiinţifică de peste an. Andrei Popete-Pătraşcu, unul din autorii marcanţi ai literaturii gorjene, a subliniat că „pe data de 16 decembrie 2010 am avut deosebita onoare de a participa la decernarea premiilor autorilor gorjeni de carte documentară, manifestare în cadrul căreia au fost acordate, de către preşedintele Alexandru Doru Şerban, înscrisuri de onoare şi diplome de excelenţă, cercetătorilor gorjeni care au publicat lucrări documentare referitoare la judeţul Gorj, în anul 2010, dar şi pentru întreaga activitate de cercetare ştiinţifică şi documentară”. În cadrul evenimentului, directorul Asociaţiei, Alexandru Doru Şerban, a făcut o incursiune în istorie, amintind contribuţia marcantă a Asociaţiei, pentru cultura şi societatea gorjeană. „În luna august a fost constituită la nivelul judeţului Gorj, Asociaţia Cercetătorilor şi Autorilor Gorjeni de Carte Documentară. Constituirea asociaţiei a fost o nevoie de organizare a acestor oameni pentru o popularizare concentrată a activităţii şi persoanelor acestora. Ne întâlnim lunar, e o lună de bilanţ”, a spus preşedintele.

Patru lansări de carte

     În cadrul întâlnirii de ieri au fost lansate patru volume. Printre autorii care au lansat a fost şi profesorul doctor Ion Mocioi, care a publicat o carte despre poetul gorjean, Alin Burlănescu, doctorul Vasile Marinoiu – o carte despre descoperirile arheologice din zona Bengeşti, carte lansată şi la Turnu-Severin, o carte de cronici rimate şi umor – de Gheorghe Filiş. Cei prezenţi la eveniment au fost surprinşi în mod plăcut, de apariţia colindătorilor care au încântat invitaţii cu un program artistic, specific sărbătorilor de iarnă. De menţionat este faptul că aceşti colindători sunt elevi ai Colegiului Naţional „Spiru Haret” din Târgu-Jiu.

Denisa Oprişor, în „Impact în Gorj”, din 17 decembrie 2010.

     Stema României, adoptată de cele doua Camere ale Parlamentului, reunite in sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o acvilă, pe un scut, avînd aripile deschise; în cioc ține o cruce iar în gheare o spadă și un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice:

     Stema Țării Românești: vultur sau acvilă cu capul conturnat, având în cioc o cruce, la dreapta un soare, la stânga o lună crai-nou. Prima versiune este atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I.

     Stema Olteniei: În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturului Munteniei și bourului moldovenesc și simbolul Olteniei, el a fost introdus pe fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de azi, în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).

     Stema Moldovei: capul de bour căruia îi este asociat o stea, o lună crai-nou și o roză, fiind atestat pe hrisovul din 30 martie 1392, dat de domnul Roman I.

     Stema Transilvaniei: scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de vechiul nume al Transilvaniei, Siebenbürgen („Șapte cetăți”), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este atestată din secolul al XVI-lea.

     Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe 23 iunie 1921, a fost stabilit ca stema Olteniei să fie atribuită și Banatului, iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.

     Stema Dobrogei: doi delfini afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos.

    Stema de astăzi este o combinație a celor două proiecte prezentate Parlamentului, inspirate din stema Regatului României. Cele două proiecte veneau (doar aparent) în contradicție cu opțiunea republicană. Chiar dacă Acvila României apărea încoronată, era vorba despre Coroana de Oțel, care reprezintă însemnul Independenței și al Suveranității depline ale României. Coroana de Oțel a fost turnată din țeava unui tun turcesc, capturat în Războiul de Independență, reprezentând astfel un însemn al Independenței căpătate prin luptă, deci un trofeu de război. Crucea de deasupra coroanei nu era o cruce simplă, ci era crucea decorației „Trecerea Dunării”.

(sursa: http://www.wikipedia.org)

     Pe data de 16 decembrie 2010, am avut deosebita onoare de a participa la decernarea PREMIILOR ASOCIAŢIEI CERCETĂTORILOR ŞI AUTORILOR GORJENI DE CARTE DOCUMENTARĂ, manifestare în cadrul căreia au fost acordate, din partea preşedintelui Al. Doru Şerban, ÎNSCRISURI DE ONOARE ŞI DIPLOME DE EXCELENŢĂ, cercetătorilor gorjeni care au publicat lucrări documentare referitoare la judeţul Gorj, în anul 2010, dar şi pentru întreaga activitate de cercetare ştiinţifică şi documentară:

ÎNSCRIS DE ONOARE

DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ

___________________________________________________

    

     Alături de poeziile care i-au oferit dimensiunea genialităţii în literatura română, Eminescu a avut şi o vastă activitate de ziarist. Când citeşti un articol al lui Eminescu, ai de la început impresia că autorul e stăpânit de o idee precisă, că are o concepţie politică ori socială pe care vrea să o pună în relief, că articolul nu-i decât un mijloc de a ajunge la acest rezultat.

     Cred că este util să plecăm de la textele însăşi ale lui Eminescu, spre a vedea la ce concluzii am putea ajunge în această chestiune. În poezie Eminescu se simţea dator să exprime adevăruri subiective, dar oare în articolele sale n-a expus adevărul vremii aşa cum l-a văzut el?

     „Nu trebuie să uităm – afirma D. Murăraşu în lucrarea „Naţionalismul la Eminescu”, Bucureşti, Editura Atos, 1999 – că avem de-a face cu un poet care a spus prin glasul unui personaj dintr-o lucrare a sa: „Dac-ai avea pentru moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar părea această lume…”.

Fotografie trucată în care apare Mihai Eminescu

     Adevăr obiectiv sau subiectiv, ceea ce ne interesează este că Eminescu se simte dator cumva, să îl exprime. El critica adesea cu înverşunare starea lucrurilor din ţară. Pretutindeni nu vedea decât „forme goale”, „instituţii fictive”, „spoială de cultură”. Iată cât de actual scria Eminescu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „ne-am dezgrămădit, făcând drum larg unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene…”, sau „toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizati calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres.” Era deci Eminescu un critic virulent al societăţii, aşa cum era un pesimist incurabil în poezie.

     Era Eminescu în articolele sale: criticul formelor fără fond, duşmanul politicianismului, antisemitul, xenofobul…? Eminescu era împotriva a tot ce putea denatura viaţa noastră naţională. El critica franţuzismul clasei superioare, în general nu avea simpatii pentru Occident. Articolele sale oglindesc starea de enervare şi de nelinişte a epocii în faţa semitismului, evreii fiind socotiţi o „primejdie naţională”. Împotriva politicianismului, Eminescu se arăta neiertător, ascuţindu-şi condeiul împotriva demagogilor. Expresia politicianismului era, aşa cum este şi în zilele noastre, Parlamentul. Pentru această instituţie, Eminescu găseşte epitetul de  „adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei”.

     Un observator critic şi al celorlalte instituţii, Eminescu găsea fiecăreia cusurul „formei fără fond”, cusur care din nefericire s-a transmis până în zilele noastre. Iată deci un altfel de Eminescu… critic şi neiertător în faţa tarelor vieţii politice şi sociale româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

RADIO TÂRGU-JIU

Emisiunea: ALTFEL  DESPRE  ISTORIE 

miercuri, 15 decembrie 2010, ora 14.00

Realizator: GHEORGHE NICHIFOR

Invitat: ANDREI POPETE-PĂTRAŞCU

Tema emisiunii: NOTE DE CĂLĂTORIE DIN ŢARA SFÂNTĂ – ISRAEL 2010

http://www.radiotargujiu.ro/