Regulamentul Concursului de istorie

1 DECEMBRIE – ZIUA MARII UNIRI

Ediţia a III-a, 30 noiembrie 2010.

O valoroasă monografie…

Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului

     Personalitate de anvergură  politică și de reală exponențialitate a spiritului pandur, Dincă Schileru (1846-1919) a constituit, de-a lungul vremii, un subiect mereu interesant, asupra căruia s-au aplecat mai mult cărturari, literați și gazetari, fiecare cu aportul său documentar și vizionar. Iată-l acum pe acesta în atenția încercaților istorici gorjeni Gheorghe și Dorina Nichifor, cărora li se adaugă mai tânărul istoric Andrei Popete-Pătrașcu, poet de talent și documentarist de vocație. (continuare) 

___________________________________

prof. dr. Zenovie Cârlugea

 Preşedintele Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România

     Înainte de a ajunge în Israel, percepţia generală era aceea că voi merge într-o ţară militarizată. Urmărisem la televizor sau pe internet despre controalele stricte la aeroport, soldaţii cu armele la vedere pe stradă… alfel spus, mă aşteptam să găsesc o ţară într-o permanentă stare de război.

     La prima impresie această percepţie s-a confirmat, soldaţi tineri, nu mai mult de 19-20 de ani, patrulau prin întreg Jerusalimul, purtând arme. Am aflat apoi că raportat la populaţie, Israelul nu are mai mulţi soldaţi decât Franţa sau Italia. Numai că militarii israelieni sunt mai vizibili pe stradă decât la Paris sau la Roma. Această situaţie se datorează problemelor interne pe care Israelul le are, legate de acţiunile teroriste ale populaţiei arabe. Mai ales după anul 2000 s-au înmulţit atentatele sinucigaşe, astfel că trebuie să depună eforturi continue pentru a le evita.

     Deşi pare cinic, războiul este un specific al acestei regiuni de mii de ani. Israelul de astăzi a fost un teritoriu de cucerire. În ultimii 200 de ani aici au avut interese otomanii, englezii, francezii, americanii şi ruşii. După al doilea război mondial au intrat şi alţi „actori”, cum ar fi Arabia Saudită, Egiptul, Irakul sau Libanul.

     Poate vă întrebaţi cum este organizată armata Israelului şi de ce aşa mulţi tineri? Baza puterii militare israeliene sunt forţele continentale (terestre). În Israel, armata este obligatorie, fiind formată deci din tineri recruţi (băieţi şi fete), plus cadrele în rezervă, în caz de conflict. În ultimii 15 ani însă s-a pus accentul mai mult pe militarii de carieră. Populaţia ţării a crescut faţă de 1947-1948. Atunci erau cam 650.000 de evrei în Israel, în 1968 numărul crescuse la 2.000.000, iar astăzi se estimează că populaţia este în număr de aproximativ 7.000.000. Astfel că o armată de recruţi nu mai este eficientă în condiţiile în care armamentul s-a modernizat, iar războiul se poartă prin mijloace noi faţă de jumătatea secolului trecut, respectiv tirurile de rachetă şi atentatele teroriste. Totuşi, nu s-a renunţat la armata de recruţi. Aceştia sunt foarte tineri şi ceea ce m-a impresionat poate cel mai mult, a fost să îi găsesc şi la Yad Vashem, la cursuri, în incinta Institutului de Studiere a  Holocaustului. Armele, câte 20-30, erau aşezate alături de rucsacurile soldaţilor şi câţiva dintre aceştia le păzeau, în timp ce colegii lor asistau la cursuri.  

     În Israel şi femeile fac stagiu militar, însă cam 40%-50% invocă motive religioase pentru a scăpa de această sarcină. Şi bărbaţii refuză să vină în armată din aceleaşi motive, în număr din ce în ce mai mare, în accepţiunea lor – cam 10% astăzi.

     Israelul investeşte enorm în securitate, în cercetarea celor mai noi tehnici de apărare. A existat şi o parte bună a dezvoltării industriei militare şi aeronautice, deoarece economia s-a specializat pe producerea echipamentelor de înaltă tehnologie. Israelul ocupă astăzi locul întâi în lume la fabricarea mai multor produse din gama high-tech.

     Când te uiţi la televizor, ai impresia că aici tot timpul oamenii se omoară între ei sau că organizează atentate sinucigaşe, dar plimbându-mă pe străzile Jerusalimului, am observat că nu este acelaşi dramatism pe care-l transmite media. Cu siguranţă, nu întotdeauna atmosfera este paşnică.

     Regulile sunt mereu stricte. În centrele comerciale de exemplu, sau locurile în care sunt aglomerări de populaţie, este obligatorie paza la intrare. Controalele sunt mereu stricte, cu percheziţii corporale şi bagajele scanate. Patronii marilor magazine nu primesc autorizaţie de funcţionare de la Poliţie până când nu-şi angajează personal permanent de pază.

     Israelienii văd însă măsurile sporite de securitate absolut normale, oricât de exagerate ni s-au părut nouă. Acestea sunt menite să le asigure protecţia faţă de atentatorii sinucigaşi care s-ar putea strecura în aglomerările de populaţie. Spre exemplu, militarii ţin armele asupra lor, chiar şi când pleacă acasă sau în permisii. Ei sunt pregătiţi oricând să intervină împotriva unui atentator sau a unei ambuscade, căci moartea în Israel poate face parte din viaţa de zi cu zi.

     Seminarul pe tema Holocaustului, la care am participat alături de alţi 18 profesori de istorie din ţară, s-a desfăşurat pe parcursul a şapte zile, în cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului Yad Vashem, aflat în Ierusalim. Acesta a fost fondat în 1953 de către parlamentul israelian (Knesset) şi a fost încredinţat cu sarcina de a comemora cele şase milioane de evrei ucişi de către nazişti şi colaboratorii lor. Astăzi, Yad Vashem reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii referitoare la Holocaust; ocupă un loc central în cercetarea academică şi este forţa conducătoare în domeniul educaţiei pe această temă atât în Israel cât şi în lume.

     În cadrul Centrul Naţional pentru Comemorarea Holocaustului Yad Vashem, funcţionează şi Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au locuit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului, precum şi “alegerile lipsite de alegere” cu care ei au fost obligaţi să se confrunte în timpul acestei perioade.

     În 2005, Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar Romania este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română sunt publicate deja pe site-ul Yad Vashem.

Ruinele Sinagogii Albe din oraşul israelian Capernaum (în ebraică כפר נחום). Conform Evangheliei după Luca 4:31-44, Capernaum a fost unul din locurile în care Isus din Nazaret a vindecat pe „toți ce aveau bolnavi atinși de felurite boale, îi aduceau la El. El Își punea mîinile peste fiecare din ei, și-i vindeca.” (Luca 4:40)

D.C. – Esti profesor de istorie si le-ai insuflat si elevilor tai dragostea pentru acest domeniu. Totusi te-ai aplecat mai mult asupra unei pagini anume din istorie, anume Holocaustul. De ce?

A.P.P. – Holocaustul reprezintă un eveniment unic în istoria umanităţii, care a subminat valorile şi credinţele fundamentale ale civilizaţiei noastre şi a ridicat noi întrebări la adresa societăţii. Astăzi, mai mult ca oricând, abordarea tematici Holocaustului reclamă imperios lecţia asumării istoriei de către tânăra generaţie. Prin demersul nostru, căci vorbesc şi în numele prof. dr. Gheorghe Nichifor, preşedintele Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, de a organiza activităţi de comemorare a victimelor Holocaustului, în cadrul Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, am avut în vedere, înainte de toate, o serie de dezbateri teoretice cu privire la ideologiile care au susţinut această manifestare rasială şi apoi o componentă practică ce avea să implice elevii în realizarea de materiale documentare cu privire la această problemă extrem de importantă a istoriei.

O lecţia despre puterea toleranţei este oricând binevenită, cu atât mai mult, cu cât aceasta se adresează celor tineri prin teme ce pun în dezbatere combaterea discriminării, promovarea respectului şi înţelegerii reciproce la umanism, definit prin valorile lui fundamentale.

D.C. – Cum privesti aceasta pagina de istorie? Mai mult cu ochi de istoric sau cu ochi umani, care compatimesc soarta miilor de oameni ucisi fara mila?

A.P.P. – În calitate de istoric, sentimentul de obiectivitate presează ermetic abordarea umană, de compătimire a unui popor.  Dincolo de cifra impresionantă de aproape 6 milioane de evrei ucişi în timpul Holocaustului, vorbim despre filele negre ale istoriei, despre drama unui popor însângerat, a cărui „soluţie finală” era aclamată cu vehemenţă de către ideologia nazistă. Mă preocupă, dacă vrei, responsabilizarea tinerei generaţii la dramele istoriei, dar şi implementarea unor valori care în trecut au fost subminate.

D.C. – Interesul tau pentru acest subiect se materializeaza, in aceste zile, printr-o calatorie. Despre ce este vorba?

A.P.P. – Aici, în România, Holocaustul a fost mult timp un subiect tabu, despre care nu s-a discutat în mod deschis, dar asupra căruia în ultimii ani tot mai mulţi istorici şi cercetători şi-au îndreptat atenţia.  În perioada 17-24 noiembrie, voi participa la o serie de cursuri organizate de Institutul de Studiere a Holocaustului „Yad Vashem” din Israel, alături de alţi 18 profesori din ţară. Este o oportunitate pentru mine să descopăr modalităţile de abordare a tematicii Holocaustului, acolo, în Israel. Vorbesc desigur de accesul la baza de date a celei mai vaste arhive despre victimele Holocaustului şi, de ce nu, să descopăr noi informaţii despre soarta evreilor români care au dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul regimului Antonescu, în lagărele de exterminare.

D.C. – La ce nivel au ajuns cercetarile tale si interesul pentru holocaust? Povesteste-ne despre proiectele realizate alaturi de elevi si nu numai.

A.P.P. – Interesul pentru abordarea Holocaustului în lecţiile de istorie a început în anul 2006, în urma participării la o serie de cursuri organizate la Cluj-Napoca, cu tema Predarea Holocaustului în şcolile din România. Au urmat apoi vizite de documentare în lagărele Auschwitz şi Birkenau din Polonia, participarea în calitate de evaluator la Concursul Naţional „Memoria Holocaustului”, sesiuni de comunicări şi referate, expoziţii foto-documentare sau ateliere interdisciplinare. În luna mai a acestui an am participat la Simpozionul Internaţional „Din istoria evreilor. De la apariţia antisemitismului până în contemporaneitate”, organizatori fiind: Universitatea din Craiova, Centrul pentru studierea Holocaustului Yad-Vashem – Ierusalim, Israel. Cea mai recentă activitate s-a desfăşurat în luna octombrie, fiind vorba despre o sesiune de comunicări cu ocazia comemorării Zilei Holocaustului în România, la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu.

D.C. – Cochetezi si cu scrisul, de cele mai multe ori manifestandu-te in versuri. De data aceasta ai ales documentarea ştiinţifică, cercetand despre holocaust. Despre ce volum este vorba?

A.P.P. – Prezenta lucrare, intitulată sugestiv „Memoria Holocaustului”, apărută de curând la Editura Arves, din Craiova,  se constituie din materialele realizate şi prezentate de elevi, în cadrul lucrărilor Sesiunii de comunicări „Ziua Holocaustului – 9 octombrie”, sub diferite forme: lecturi ale unor materiale informative şi prezentarea unor imagini sugestive din perspectiva abordării tematice a Holocaustului (clasa a X-a), note de călătorie (clasele a X-a şi a XI-a), impresii a ceea ce a reprezentat în viziunea lor drama poporului evreu (clasa a XII-a), precum şi ecourile pe care activitatea desfăşurată la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” a avut-o în mass-media locală şi regională. Este vorba despre o întrepătrundere de activităţi care să dea o altfel de imagine, mai dinamică, în sensul acestor vremuri, a ceea ce a însemnat Holocaustul, sub coordonarea mea şi a prof. dr. Gheorghe Nichifor. Această lucrare a văzut lumina tiparului cu sprijinul Asociaţiei Elevilor şi Părinţilor Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, sub egida Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj.

D.C. – Ce planuri de viitor are profesorul Andrei Popete? Dar scriitorul? Sau omul?

A.P.P. – Planurile mele de viitor? Hmmm… sunt legate de înscrierea la un doctorat în domeniul ştiinţelor istorice şi continuarea muncii de cercetare şi documentare pe tărâmul istoriei. După întoarcerea din Israel intenţionez să încep lucrul la o carte cu note de călătorie, altfel decât în ipostaza de pelerin în Ţara Sfântă. Am încă în lucru o carte cu articole şi eseuri intitulată „Timpul culturii” şi o nouă carte de poezii.

Reliefând personalitatea mareşalului Ion Antonescu, nu ne propunem să ignorăm „deficienţele de caracter”, erorile sale din timpului celui de-al Doilea Război Mondial, dar nici să umbrim ori să minimalizăm meritele „personalităţii sale accentuate”. Este aceasta, dacă vreţi, calea ce ne apropie cel mai mult de adevărul istoric.

Obiectivă, sau dimpotrivă, subiectivă orice discuţie despre reabilitarea Mareşalului conduce la aceleaşi concluzii: „Antonescu nu are nevoie de aşa ceva. El a fost un om al timpului său şi astfel trebuie cunoscut…” – după cum afirmă istoricul Gheorghe Buzatu.

Redevenit însă un personaj istoric interzis, după o „ pretinsă campanie de reabilitare” postcomunistă, Ion Antonescu continuă să constituie „ceea ce se numeşte un caz”.

„Într-o ţară neînvăţată cu disciplina – afirmă Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002 – Ion Antonescu a vrut să instaureze o ordine similară celei militare”, dar nu numai. „Având puteri depline, Antonescu se vedea îndreptăţit să se ocupe de toate problemele şi să facă din opinia lui lege.” Cu toate acestea, Mareşalul nu poate fi considerat un „dictator” în adevăratul sens al cuvântului. Spre deosebire de regimurile totalitare, „atente la carnetul de partid”, Antonescu nu era preocupat de culoarea politică, ci de eficienţă şi moralitate.

Aflat în exil în Franţa, în 1941, Titulescu îi scria lui Churchill: „Greşelile ţării mele nu trebuie să fie imputate generalului (pe atunci) Antonescu: el a trebuit să îşi asume o grea moştenire şi în situaţia în care se găseşte nu poate face altfel”.

Ce acuze i se aduc până la urmă Mareşalului Ion Antonescu, în faţa istoriei? Moartea unui număr cuprins între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucrainieni din România şi teritoriile aflate sub administraţie românească în timpul cât Ion Antonescu a fost „Conducătorul” României – aşa cum se arată în raportul Comisiei pentru Studierea Holocaustului din România. Despre acest raport am scris şi cu altă ocazie, cu referiri concrete însă la subiectivitatea sa.

Încheiem aici aceste rânduri, nu înainte de a reda un citat din „Mihai I al României, Cuvinte către Români” – ediţie Gh. Buzatu, Iaşi, Editura Glasul Bucovinei, 1992 – „Antonescu aparţine Istoriei şi faptelor lui nu le poţi da interpretări care să-l disculpe ori, dimpotrivă, să-l acopere de vini. Istoria nu se ocupă de aşa ceva. Antonescu, aşa cum a fost, rămâne un mare personaj.”

     Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce  trece. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm?

     Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără  îndoială că nu, căci  nimic nu este nou sub soare… iată un vechi adevăr ce  nu poate fi negat.

     În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor  impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele  sunt  parcă  inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o  scurtă experienţă de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile, ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni” , la bucuria de a trăi printre  semeni civilizaţi.

     Trăim într-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu  depăşim o etapă obligatorie – aceea a conformismului. Picasso nu ar fi  ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să  picteze în stil clasic.

     Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri  moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă  singur  prin  experienţe-limită.

     Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri  sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre  comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î. Chr.), spunea că virtutea  nu  reprezintă  nimic dacă  nu  se  naşte  din  curtoazie, adică  din  inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.

     Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem  afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi  respect  trebuie să se bucure şi cei din jur.

     Dacă  eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în  orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners  make  man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul  omului care  îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

Imnul Israelului – Hatikva

כל עוד בלבב פנימה
נפש יהודי הומיה,
ולפאתי מזרח קדימה
עין לציון צופיה –
עוד לא אבדה תקותנו,
התקוה בת שנות אלפים,
להיות עם חופשי בארצנו
ארץ ציון וירושלים.

Atât timp cât în inimă, înăuntru,
Un suflet izraelit încă tânjeşte,
Şi înainte spre Est,
Un ochi încă veghează spre Sion.
Speranţa noastră nu a fost încă pierdută,
Speranţa de două mii de ani,
Să fie o naţiune liberă în ţara noastră,
Patria Sionului şi a Ierusalimului.

Hatikva (în limba română Speranţa) este imnul naţional al statului Israel.

Hatikva a fost scrisă de poetul Naphtali Herz Imber în Iaşi în anul 1878. Poezia avea nouă strofe şi se numea Tikvatenu.

În 1897, la Primul Congres Sionist, a fost adoptat ca imnul Sionismului. Mai târziu a fost rescris de compozitorul Paul Ben-Haim, care s-a bazat pe muzica evreiască din România.

În versiunea sa modernă, imnul are numai prima strofă şi refren. Cea mai importantă modificare a fost despre speranţa ca o naţiune liberă să locuiască din nou în Sion.

După unele surse, imnul a fost compus după modelul cântecului românesc Carul cu boi. Totuşi, cea mai plauzibilă sursă de inspiraţie rămâne cântecul popular românesc Cucuruz cu frunza-n sus, cântec cules şi pus pe note, pentru prima dată, de marele compozitor român Guilelm Şorban.

     În ultimul timp s-a tot discutat despre aportul tinerei generaţii la fenomenul literar românesc, dar nu oricum, ci prin intermediul Internetului. Aşa cum era de aşteptat, câţiva critici literari nu foarte toleranţi (excepţie făcând desigur „protejaţii” domniilor lor) s-au arătat nespus de intrigaţi în legătură cu acest aspect cât se poate de pertinent.

     Aş spune eu, nejustificată reacţia lor şi aceasta pentru că realitatea este cât se poate de clară. Mulţi tineri vor să publice, dar se lovesc de cele mai multe ori de reticenţa editorilor. Şi asta fără a mai spune că în cel mai fericit caz dacă le este publicat un volum, tirajul acestuia nu depăşeşte 100 – 200 de exemplare. Şi acesta este doar unul din aspecte.

     Vocea criticilor de specialitate s-a făcut cel mai vehement auzită prin intermediul lui Nicolae Manolescu. Acesta afirma răspicat: „Dacă noi nu am auzit de un text, înseamnă că nu există! Dacă aveţi 200 de accesări (pe Internet), le aveţi degeaba. Una anume contează!”. Nu cred să mai există comentarii la asemenea afirmaţii.

     Pentru că de ceva vreme în paginile revistelor literare nu prea mai există loc de publicat şi textele celor tineri, aceştia preferă Internetul. Drept să vă spun şi eu sunt adeptul acestor modalităţi mai puţin clasice, este drept, de a aduce un text în spaţiul public. În plus, Internetul a devenit un fenomen, iar tinerii îi dovedesc utilitatea culturală. Până va înţelege şi distinsul nostru critic literar cum stau lucrurile, va mai trece probabil ceva timp. Cu cât acesta este mai ferm pe poziţii cu atât tinerii vor continua să publice texte literare pe site-uri sau blog-uri.

     Sunt câteva sute de site-uri pe Internet (unele dintre ele excepţionale) pe care există inserate produse literare ale tinerilor.

     Criticii literari uită cam des un fapt: nu doar ei citesc literatură în România. Cititorii au şi ei un cuvânt de spus, iar numărul accesărilor zilnice pe site-urile de cultură confirmă transformările esenţiale ce se aduc „în câmpul literaturii”. Astăzi chiar este mai comod pentru buzunar să citeşti literatură pe diverse site-uri disponibile, cel puţin pentru tineri.

     Publicarea creaţiilor pe Internet pare cea mai fericită soluţie de a ajunge textele literare la cititor. Aşa cum se afirma, acest procedeu face posibilă apariţia unui nou tip de interactivitate autor – cititor. Pe site-uri sau blog-uri, vizitatorii au posibilitatea să comenteze, să dialogheze cu autorul, iar aceasta contează pentru un tânăr poate mai mult decât orice comentariu „metatextual” pe care domnul Manolescu şi camarila sa l-ar putea face. Prin atitudinea lor, criticii arată „încredere” pe care ei o acordă generaţiilor viitoare…