După ce preşedintele Băsescu a renunţat la serviciile Poliţiei şi Jandarmeriei, acceptând să aştepte la semafor, de acum înainte, culoarea verde (sic!), proaspăt întors de la New York, premierul Emil Boc a cerut la rândul său, ca Poliţia să nu escorteze coloana oficială. Se vede că cei doi (Băsescu ceva mai mult) s-au supărat, după ce poliţiştii şi jandarmii au protestat în faţa Palatului Cotroceni, scandând „Băsescu, deschide! Poliţia!”, iar acum fac pe încornoraţii. Sperăm doar ca supărarea lor să nu se răsfrângă şi asupra poliţiştilor din penitenciare.        

Încheiem o săptămână nebună, plină de mitinguri şi proteste, pe care România însă le va repeta şi  în următoarea perioadă. Zeci de mii de sindicalişti sunt aşteptaţi şi în săptămânile următoare în faţa guvernului şi a preşedenţiei, aceasta din urmă ne mai fiind ocolită ca până acum. S-au săturat românii de tot ce înseamnă conducerea ţării, şi pun la cale o nouă revoluţie? Măcar de-ar fi posibil, dar ce face omul cu mâna lui, atunci când intră într-o cabină de votare, se numeşte… că îi lipseşte „cultura politică”. Aceasta a condus la realităţile a 20 de ani de înţelegere greşită a democraţiei. Fiecare după cât l-a dus capul, iar pe unii, votul diasporei (sic!), doar că mai mult de atât cureaua nu poate fi strânsă.           

Cu o aroganţă demnă de emisiunea băieţilor ăia simpatici de la Radio Zu, Roberta Anastase a sărit la gâtul pensionarilor, după frauda comisă cu doar câteva zile înainte, în Camera Deputaţilor, în timpul votului pentru Legea pensiilor. Aceasta a precizat că statul român „deja se împrumută în fiecare zi pentru a plăti pensii”. E de vină pensionarul care aşteaptă în fiecare lună amărâta de pensie, după ce a contribuit la stat cel puţin 30 de ani, că banii s-au dus pe licitaţii şi comisioane preferenţiale? Cum poate Anastase, după ce a fraudat votul, să jignească 5,7 milioane de pensionari, când statul a luat ani de zile impozit de la ei? Şi o ultimă întrebare: Pentru salariul tău, Roberta Anastase, statul român nu se împrumută?

Un partid mult prea şifonat în ultimii şase ani, într-o continuă căutare a identităţii socialiste, căci despre doctrină nu poate fi vorba. Astfel arată astăzi Partidul Social Democrat, fără aportul, de până mai ieri, al tătucului Iliescu. Mult prea preocupaţi să se sfâşie între ei, liderii pesedişti s-au evidenţiat doar la capitolul ţinută militară, marca socialistă, dar mereu puşi în imposibilitatea de a-şi vedea limitele şi de a-şi înţelege greşelile. Flămânzi după guvernare, pesediştii sunt conştienţi că dacă nu vor reuşi să îl găsească sau să îl inventeze pe acel lider providenţial capabil să le câştige alegerile pe bandă rulantă, aşa cum numai Ion Iliescu ştia să o facă, pe ei, ca partid, îi aşteaptă încă mulţi ani pâinea neagră şi săracă în bani publici a opoziţiei.  

P.D.L. nu are o doctrină prea clară. Partidul s-a numit F.S.N. (sic!), apoi P.D., apoi P.D.L. Au trecut deci de la stânga la dreapta. Oamenii din partid au rămas aceeaşi, cel puţin la nivelul conducerii, dar cred că şi în teritoriu, aşa cum ştim bine că se întâmplă în politica românească. Se numesc şi liberali, adică de dreapta, dar sunt în cel mai bun caz, de centru dreapta, adică populari. Oricum sunt oficial afiliaţi la Partidul Popular European. Aşadar, un partid cu o doctrină incertă, care nu înţelegem cum convinge alegătorii. Sau la mijloc nu este altceva decât demagogie?

Mai nou în Parlamentul României se votează până când ies exact acele legi pe care le vrea puterea. Este cazul Legii pensiilor unitare, cu toate că în plen nu mai exista cvorum în momentul adoptării acesteia de către Camera Deputaţilor. Este o practică nouă veţi spune, numai că la fel se proceda şi în urmă cu peste două decenii, în Marea Adunare Naţională. Nu-şi mai pune nimeni speranţa în sistemul democratic şi în statul de drept. Revenind la noua lege promulgată, aceasta impune vârsta de pensionare, atât la femei cât şi la bărbaţi la 65 de ani şi multe alte chestiuni de neconstituţionalitate. Pentru ce cotizăm la fondul de pensii? Ca de la o anumita vârstă să beneficiem de ea. Care este speranţa de viaţă în România? Luăm datele statistice şi daca ea este sub 65 ani atunci ar trebui orice cetăţean să beneficieze de cel puţin un an de pensie. Ar exista o soluţie: să dăm în judecată statul român şi să solicitam în cazul decesului înainte de vârsta de pensionare, ca urmaşi să primească integral suma cotizată. În final doar sunt banii noştri, pe serviciile noastre. Şi ar mai fi ceva. La ora actuală nimeni nu mai ţine cont de grupele de muncă (gr. I si gr. II). Cum rămâne cu cei care au lucrat în condiţii de muncă grele şi foarte grele şi aveaau dreptul câştigat prin lege la un coeficient de indexare a punctului de pensie? Cu ce drept actualii parlamentari le-au anulat acest drept? Ne-am întors la Marea Adunare Naţională.

După creşterea timidă din trimestrul al doilea, majoritatea sectoarelor de activitate economică au revenit pe minus. Industria, construcţiile, comerţul şi salariile au scăzut dramatic, contrazicând optimismul oficialilor referitor la revenirea din trimestrul al III-lea. Acestea sunt efectele măsurilor de austeritate, respectiv creşterea taxelor şi scăderea salariilor. Şi nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că efectele negative majore încă nu au apărut (sic!). Ne spunea chiar preşedintele Traian Băsescu, acum câţiva ani, că iarna nu-i ca vara. Impactul social va ajunge la apogeu cel mai probabil în ultimele două luni de iarnă, mai ales dacă măsurile „anti-criză” se vor extinde şi în anul 2011.

De cum a sunat clopoţelul, domnul ministru Funeriu a şi alergat într-un suflet la şcoală. A făcut însă aceasta pentru „recredibilizarea învăţământului”, doar ce credeaţi? Că numai cursuri nu s-au ţinut astăzi, era cumva previzibil, dar cine şi-ar fi închipuit că tocmai ministrul Educaţiei va da tonul în această zi la discursuri. Aplaudat şi nu prea, acesta le-a transmis elevilor că „România va creşte mai puternică datorită părinţilor şi profesorilor”, inspirat probabil de declaraţiile şefului său de cabinet care aprecia că veniturile la stat au crescut cu 25%, în ultimele două luni. Nici nu ştiu cei doi câtă dreptate au, şi cum altfel după ce T.V.A.-ul a crescut cu 5%, iar salariile bugetarilor au scăzut cu 25%.

Convins că a găsit soluţia, între noi fie vorba, fără a ştii măcar la care dintre probleme, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale propune amendarea cu sume între 50 şi 60 Euro / hectar a proprietarilor de terenuri nelucrate care nu îngrijesc şi nu curăţă suprafeţele respective. În trecutul apropiat (tot guvernarea P.D.L.-istă) s-a vorbit chiar de confiscarea acelor terenuri şi tot nu a tremurat nimeni, la gândul că îşi va pierde bucata de pământ moştenită „din potoape”, vorba bunicului meu.  Şi cine ar tremura, din moment ce România a ajuns să-şi exporte proprii cetăţeni, ca politică de stat. Să nu uităm îndemnurile preşedintelui Traian Băsescu, aşa încât, în loc să-şi sape porumbii, românii merg să culeagă căpşuni  în Spania şi mere în Italia. Domnule ministru, cugetaţi mai atent la problema terenurilor nelucrate şi apoi emiteţi soluţiile dezvoltării rurale (sic!).        

Mult prea băgată în seamă, de unii şi alţii, dar mai ales de preşedintele Traian Băsescu, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, face şi desface iţele încurcate ale guvernării portocalii. Tot mai multe voci din P.D.L. susţin însă că bunul simţ ar fi trebuit să o conducă pe aceasta să îşi depună demisia din Cabinetul Boc, după ce s-a pronunţat pentru demisia propriului guvern. Ştim bine însă că demisia de onoare nu face parte din educaţia politicienilor români, cu atât mai puţin a Elenei Udrea. În 20 de ani au existat numai demiteri, suspendări sau remanieri, dar nicio demisie. Rămâne totuşi curios cum Elena Udrea a dat un vot împotriva guvernului din care face parte. Să înţelegem că îşi dorea remanierea întregului cabinet, în speranţa că va fi numită prim-ministru în locul lui Emil Boc? În acest caz, Berceanu, Videanu sau Blaga sunt mici copii, în timp ce „doamna ministru” este un politician din categoria carnivorelor.  

Oricât am blama societatea pentru dezinteresul aproape total manifestat faţă de cultură, rezultatul ar fi acelaşi. Astăzi, poate mai mult decât ieri, societatea se găseşte  într-o evidentă şi permanentă frustrarea. Cum să mai cumperi o „carte bună” dintr-o librărie, când preţul acesteia te îndepărtează de lângă raft. Nu se întrevede nicio apropiere a cărţii de cititor. În plus, selectivitatea firească, putem spune, face ca mii de cărţi să dormiteze prăfuite câţiva ani buni în librărie fără ca cineva să le răsfoiască măcar. În general, cărţile editate astăzi sunt cumpărate pentru numele autorului. Aceasta este o modă mai veche, dar care pare să prindă o aderenţă tot mai ridicată în rândul „consumatorilor de cultură”, dacă cei care se îndeletnicesc cu aceasta mai pot fi astfel numiţi. A face cultură într-o societate interesată doar de venituri directe şi rapide, este mai degrabă o autoironie a propriului sinelui.

În cea mai prosperă economie din lume, Băsescu, Boc şi ai lor tovarăşi, cred că pot „scoate” falimentul în timp record. Poate unii dintre ei sunt chiar agenţi F.M.I. sub acoperire trimişi să îngroape România, din moment ce în ultimii doi ani datoria externă țării aproape s-a dublat, iar preşedintele Traian Băsescu se gândeşte la un nou acord de împrumut cu F.M.I.-ul. Omul acesta pare chitit să ne îngroape cu totul în datorii. Au crescut înfiorător preţurile la toate contractatele încheiate cu statul, indiferent despre ce instituţii și societăți comerciale e vorba. Soluţia găsită de actuala putere este de a apăsa şi mai mult povara birurilor pe popor, pe micul, dar şi pe marele contribuabil ce nu face parte din clanul portocaliu.

Politica portocalie are foarte multe cusături, majoritatea dintre ele cu aţă albă. Sigur, unele cusături nu sunt atât de rezistente pe cât şi-ar dori liderii P.D.L.-işti, dar aici intervine Traian Băsescu şi înlocuieşte vechile cusături cu noduri marinăreşti, meseriaş urzite (sic!). Cam la fel stă treaba şi cu remanierea guvernului Boc, doar că de această dată nodurile marinăreşti sunt parcă superficial lucrate. Atunci când îşi pierd acuitatea, marinarii se cunosc după nodurile pe care le fac, adică din ce în ce mai prost.

Dacă până mai ieri asociam cultura cu acel templu al „Celor O Mie de Uşi” – ca fiind un spaţiul vital al creatorilor, fie ei pictori, poeţi, sculptori ş.a.m.d – astăzi vedem un templu abandonat în braţele izbeliştei şi nepăsării. Cultura suferă şi este tributară unor greşeli din interior. Problema este că nimeni nu îşi asumă responsabilitatea „insuficienţelor sale”. Cu atât mai puţin un ministru străin de tot ceea ce înseamnă românesc şi mereu într-o „relaxantă” nepăsare.

Refrenul „adio, dar rămâi cu mine” le place mult P.D.L.-iştilor. Proaspăt remaniat, fostul ministru al Agriculturii a fost numit, la doar o zi după ce îşi strânsese bocceluţa de la minister, în funcţia de preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru politici publice de dezvoltare a agriculturii din România. Dacă omul e bun pentru comisia preşedinţială, şi nu în orice funcţie, ci în cea de şef, cum se face că remanierea nu l-a ocolit? Nu ne prefacem că nu înţelegem. Chiar nu înţelegem!     

Unii veseli, alţii trişti. Vorbim desigur de clasa politică românească, nu şi de simplii cetăţeni, mult prea preocupaţi pentru ziua de mâine, ca să mai ia în calcul circul ieftin oferit de politicieni. Remanierea guvernului Boc IV nu a fost altceva decât reprezentaţia de proastă calitate a unui circ expirat, cu salturi la trambulină, jonglerii şi câteva dresuri de şacali portocalii. Atât şi nimic mai mult pentru cei care se aşteptau să vadă saltimbancii călcând desculţi pe cioburi de sticlă, „cuţitele zburătoare” sau „omul ghiulea”. Cea mai proastă remaniere din ultimii 20 de ani, s-ar grăbi unii să spună şi adevărul ar fi de partea lor.

Oricât de controversat ar fi Dinu Patriciu, nu putem să nu-i acordăm dreptate atunci când afirma că F.M.I. nu ştie nimic despre economia românească. Problema gravă, nepusă pe tapet de acest magnat în ale petrolului românesc, este că nici „specialiştii” care de vreo 20 de ani s-au perindat pe la Ministerul Economiei nu par să fi avut sau să aibă cunoştinţe temeinice despre economia României. Cert este că am pierdut prea multe fabrici, uzine sau combinate şi suprafeţe întregi de teren arabil au fost lăsate de izbelişte. Toţi aceştia, de la reprezentanţii F.M.I. la specialiştii noştri, trăiesc într-o lume a lor, teoretică, despre economie. Nu înţeleg şi nici nu par dornici să înţeleagă mecanismele reale ale unei economii precum cea a României, care miroase a faliment de prea multă vreme.