Vă spune ceva numele Tonny Lybek? Acesta este reprezentantul F.M.I. în România şi în urma unui raport privind piaţa muncii din ţara noastră s-a declarat mulţumit de rezultatele obţinute de aceasta. Pentru a fi mai exacţi, să spunem că este un adevărat succes pentru F.M.I. faptul că România s-a întors cu cinci ani în urmă. Practic salariile bugetarilor au fost reduse la nivelul anului 2005. Lybek a precizat că în ultimii ani salariile în România au crescut extrem de mult, la fel ca şi numărul de angajaţi şi că „aceste măsuri trebuiau corectate întrucât ponderea cheltuielilor privind salarizarea era mai mare”. Pentru a gratina complet tortul fondant, acelaşi reprezentant al F.M.I. a  adăugat: „Avem aşteptări bune pentru că România va pune în practică angajamentele asumate.” Se pare că cinci ani nu sunt suficienţi, iar fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari.   

Prea des am rămas fără cuvinte în ultimul timp şi cu un gust amar. După inundaţiile din această vară, în care reprezentanţii statului nici măcar nu s-au mai deranjat să mimeze interes, apostrofând sinistraţii că nu au asigurări pentru casele din paiantă şi chirpici, de parcă acest lucru ar fi fost posibil, România oferă astăzi Republicii Moldova 200 tone de ajutoare umanitare pentru persoanele afectate de inundaţii. Pentru sinistraţii români, statul nu a avut soluţii. Nici măcar diguri împotriva apelor care s-au revărsat. Câteva trusturi de presă au iniţiat campanii de solidaritate. Aşa s-au ajutat românii, unii pe alţii, căci de la Palatul Victoria sau Cotroceni suna aceeaşi placă tristă: CRIZA! Astăzi România este generoasă cu sinistraţii altei ţări. Ce interese se ascund în spatele acestor tone de ajutoare? Cum poate statul român să ajute cetăţenii unui alt stat în timp ce ai săi suferă în tăcere, fără nicio urmă de speranţă? Sunt acestea întrebări care nu vor primi niciodată răspuns.

După ce la mijlocul verii, preşedintele Traian Băsescu a dat răgaz guvernului Boc până la 1 septembrie, să pună ordine în treburile ţării, vorba cronicarului, mazilirea unora dintre miniştri se apropie. Cu sabia lui Damocles deasupra capului, stau însă foarte puţini dintre aceştia, ţapii ispăşitori ai cabinetului Boc: Şeitan şi Vlădescu. Sunt şi alţii pe lista de aşteptare, dar încă nu au primit cartonaşul galben.   

Asta susţine ministrul Funeriu care a spus că vrea să se ţină cursuri încă din prima zi de şcoală. Probabil domnia sa se gândea la (dis)cursuri dar cum nu s-a mai găsit nimeni care să-i şoptească la ureche „prelegerea”, ministrul învăţământului s-a precipitat. Lăudabilă iniţiativa, dar în acest caz, pe 13 septembrie, D. Funeriu va trebui să stea în biroul său, să lucreze la proiectele pentru educaţie şi pentru „recredibilizarea sistemului” fără să participe la deschiderea anului şcolar 2010-2011. Adică fără discursuri, domnule ministru din partea dumneavoastră!   

România se doreşte o ţară civilizată, dar cu un sistem sanitar la limita supravieţuirii, din care medicii încearcă din răsputeri şi evadeze. A trebuit să moară câţiva bebeluşi, în urma unei explozii la o maternitate, pentru a vedea cangrenele din sistemului sanitar. Dureros acest adevăr, după 20 de ani de pretenţii europene, în care un ministru invită jurnaliştii să caute pe Google şi alte incendii la maternităţi şi singura tragedie să fie găsită în India. Aici am ajuns, la capătul unor limitele, în care anormalitatea este privită cu mâinile la spate.

Mai P.S.D.-ist ca oricând jură Mircea Geoană că este, după ce Victor Ponta i-a sărit în grumaz cerându-i să decidă dacă rămâne sau nu în P.S.D. Şi ce partid l-ar primi cu braţele deschise pe cel mai ghinionist politician, cel care seara a adormit preşedinte şi dimineaţa s-a trezit înjurat de cei care în campania electorală i-au ţinut isonul. „Imaginea eşecului, a compromisului, a înfrângerilor şi a umilinţelor”, Mircea Geoană se vrea mazilit de actuala conducere a social-democraţilor, aceştia arătându-se vocali doar în interiorul partidului. În rest, câteva liste care circulă timid cu semnături ale „cetăţenilor români care susţin moţiunea PSD îndreptată împotriva Guvernului”.

Nici nu ştie preşedintele câtă dreptate are când afirmă că: „Este uşor să faci o declaraţie la televizor să devii important. Nu aşa funcţionează partidele serioase, mai ales în momente de criză.” Deşi acesta este un observator excelent al (ne)activităţii partidelor din opoziţie, când vine vorba de partidul său de suflet, aflat la putere, închide şi celălalt ochi (sic!). Mai mult decât lipsa de soluţie a partidelor din opoziţie ar trebui sa-l preocupe lipsa de soluţie a celor de la putere, căci asta e marea durere a României anului 2010. 

Ultima găselniţă a guvernului Boc? Impozitarea maneliştilor pe numărul de dedicaţii! Iniţial am crezut că este vorba de vreo glumă, dar incertitudinea s-a spulberat după ce premierul a apărut pe un anume post de televiziune, discutând despre culmea ridicolului. Parcă şi vedem cum inspectorii fiscali se duc la vreo nuntă ţigănească, numărând dedicaţiile de genul „fără număr!”. Oare cum o impozita statul dedicaţiile fără număr? Greu tare! După ce i-au cântat în campania electorală „Cine-i cel mai tare?!”, acum domnul preşedinte Băsescu vrea să salveze ţara cu impozitul pe manele, în timp ce băieţii deştepţi fură în continuare nestingheriţi!

Faptul că premierul Emil Boc ascultă de ordinele lui Traian Băsescu fără să clipească, este recunoscut şi de către membrii partidului mult prea portocaliu. „Nu avem nimic cu preşedintele, dar cred că Executivul trebuie să se ocupe de rezolvarea crizei. Mai bine să facă treabă decât să stea şi să se gândească şi să aştepte” – afirma unul dintre deputaţii P.D.L.-işti. Chiar şi aceştia au ajuns să admită că rolul Guvernului este acela de a lua măsuri de stimulare economică, de relansare a economiei, a industriei şi a agriculturii, de păstrare a locurilor de muncă şi crearea altora noi. Să fie vorba de mintea ce-a de pe urmă?

Românii sunt luaţi drept „creduli”, pentru a evita folosirea unui termen ferm, de către unii portocalii care mai nou caută să „liniştească” bugetarii cu promisiunea măririi salariilor cu procente de până 10% în anul 2011. Ce ştie însă ministrul Videanu despre această creşterea, în afara faptului că este realistă (sic!), rămâne să ne edificăm în scurt timp. L-am crede dacă nu am cunoaşte precedentele şi mai ales demagogia de care poate da uneori dovadă acest portocaliu cu palide nuanţe rozalii.   

Când mesajul unui preşedinte se rezumă la un astfel de îndemn, te întrebi dacă nu cumva eşti cetăţean într-o lume condusă de pitici politici incapabili să vadă dincolo de bordura unui trotuar mult prea plin de gropi. Dar nu! Trăieşti în România, acolo unde gropile sunt în bugetul statului şi din care oricum politicienii nu insistă să iasă la lumină. Lor le este bine, noi însă mai aşteptăm vreo 30 de ani.

După o mai veche obişnuinţă, aceea de a face totul cu multă cântare şi brandul de ţară pentru turism a stârnit vii controverse, cu toate că nu ne-am decis încă dacă logo-ul brandului sau pur şi simplu imaginea strident afişată a doamnei Elena Udrea, a creat umoare. Chestiunea în cauză atinge două subiecte sensibile în ceea ce priveşte turismul românesc: 1. Nu avem ofertă istorică; 2. Avem ofertă peisagistică, dar lipseşte infrastructura. Astfel stând lucrurile este evident că nu un brand marca Elena Udrea va rezolva colapsul turismului românesc şi nu ar strica dacă ne-am lungii gâturile la vecinii de la sud de Dunăre. Cu siguranţă avem ce învăţa.  

După două săptămâni de absenţă, am revenit cu noi postări pe blog. Am participat la Cursurile de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, la Călăraşi (România) şi Veliko-Târnovo (Bulgaria). Rezultatul acestui lectorat? O carte cu note de călătorie, semnată împreună cu prof. Dorina Nichifor, care sperăm să vadă lumina tiparului până la sfârşitul acestui an.