Grevă pentru nimic, dar nici măcar la capitolul greve nu ne mai pricepem. De fapt nici nu ştiu dacă ne mai pricep cu adevărat la ceva. Şi veţi spune, sigur acest fiasco de grevă nu demonstrează nimic. Dacă guvernul avea bani, aceştia se dădeau, dar când nu sunt, de unde să-i scoată? Asta e vina noastră, a tuturor celor care ţinem aceeaşi parlamentari în posturi, de 20 de ani, prin rotaţie.

După 20 de ani de democraţie, prost înţeleasă, consecinţele sunt greu de suportat. S-au adaptat doar politicienii şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Aplicând principiul sănătos de altfel, din punctul lor de vedere, cine comentează suportă consecinţele, actuala putere a reuşit să reducă la tăcere toţi bugetarii din România. Veţi vedea câţi vor avea curajul să înceteze lucrul şi să îşi strige nemulţumirile în stradă. Şi nu pentru că ar fi laşi.

Pentru a sublinia eforturile realizate personal, ministrul Vlădescu şi-a „tăiat” veniturile, uitând să facă acelaşi lucru şi cu cele ale subalternilor. Aşa se face că subordonaţii lui încasează în unele cazuri salarii de două ori mai mari decât ale domnului ministru. O nimica toată suma de peste 10.000 lei, în timp ce guvernul arată cu degetul spre profesori şi pensionari. Să ne mai mire că un şofer de la ministerul domnului Vlădescu încasează acelaşi salariu cu cel al unui profesor cu gradul I şi 20 de ani vechime în învăţământ? Aaa… uitasem de cei minus 25% în cazul dascălilor. Recalculaţi vă rog.   

În România există astăzi, două categorii majoritare de oameni: cei care s-au trezit din prostie şi cei care încă o tolerează şi o acceptă sub toate formele ei… politice desigur. Dacă pentru a doua categorie alcoolismul încă reprezintă o circumstanţă, atunci îşi merită soartă, fără a exclude însă şi prima categorie. Restul de 49,66 sunt nevoiţi să suporte consecinţele celor două categorii şi asta pentru că sancţiuni pentru conducerea ţării sub influenţa băuturilor alcoolice nu există.

Este greu de înţeles ce anume a condus la decizia guvernanţilor de a tăia din venituri, din moment ce aflăm că FMI a sugerat autorităţilor române o variantă cu accent pe creşterea veniturilor, prin majorarea TVA şi a cotei unice, dar şi trecerea la impozitarea progresivă. Cumva lipsesc specialiştii în domeniu şi singura măsură pe care Guvernul Boc a fost capabil să o ia a fost tăierea salariilor, pensiilor şi a altor venituri? Altfel, înţelegem că actuala putere doreşte ca decât să fie bogaţii altfel impozitaţi, mai bine să fie tăiate salariile bugetarilor. Zis şi făcut de la 1 iunie.

Tema referitoare la donarea indemnizaţiilor de către demnitari e o temă care prinde la cei care au crezut şi în 2008 în vorbele lui Traian Băsescu. Preşedintelui PNL, Crin Antonescu i se pare însă o demagogie josnică acest clişeu, afirmând că el nu poate da banii Guvernului „pentru că îi fură”. Şi nu credem că este departe de adevăr. În plus această „pomană” pe care Guvernul o exploatează în interesul culorii portocalii nu ştim pe câţi mai poate astăzi impresiona. Dacă tot vor să facă pomană, de ce nu îşi păstrează distinşii demnitari salariile şi nu dau statului restul câştigurilor obţinute?

Ajunsă, din câte se pare, o pată pe obrazul societăţii, arta românească se zbate în faţa colapsului cultural, raţionalizat şi transformat într-o fantasmagorică maşinărie programată să distrugă (din interior) singura instituţie care a supravieţuit purtată de propriile alizee. După ce rând pe rând instituţiile României au fost supuse unui „riguros” tratament caudin, a sosit şi timpul Culturii. Firesc este faptul ca orice acţiune  să genereze o reacţie. Ei bine, fiind vorba „doar” de Cultură, reacţia în cauză încă se lasă aşteptată.

Nu ştim dacă reprezentanţii FMI se aşteptau să fie atraşi într-un joc de scuze şi acuze privind responsabilitatea scăderii salariilor şi pensiilor din România. Cert este că acum Guvernul Boc arată cu degetul spre Fondul Mondial de Investiţii, iar reprezentanţii acestuia îşi expun intervenţia: „am propus Guvernului majorarea impozitelor, în special pentru cei mai bogaţi, dar autorităţile din România au luat decizia tăierii salariilor funcţionarilor. Guvernul român ne-a spus: Vom tăia 20 – 25% din salariile funcţionarilor. Noi am spus nu, nu luaţi această măsură dacă vreţi să faceţi economii, măriţi impozitele şi mai ales impozitele pentru cei mai bogaţi.” Nu prea mai rămâne loc de comentarii. Este semnificativ faptul că nu un oarecare funcţionar ci chiar şeful organizaţiei financiare internaţionale, a lăsat diplomaţia la o parte ieşind la rampă şi arătând că nu FMI ci Guvernul român este vinovat de deteriorarea „păcii sociale” din România.

 Ministrul Turismului, Elena Udrea, vede partea plină a paharului: „nu avem infrastructură, dar ne-am păstrat natura sălbatică şi asta ar putea să atragă turişti străini. Este şi o parte bună a faptului că nu ne-am dezvoltat foarte tare în ultimii 20 de ani. Putem găsi încă foarte multe oaze de natură nealterate”. Altfel spus suntem invitaţi să ne sălbăticim dacă până acum nu am făcut-o. Să lăsăm paragina să acopere întreaga Românie şi atunci vom avea cu toţii banii lui Videanu, Berceanu, Vlădescu sau Udrea. Mulţumim pentru sfat doamna ministru!  

S-au adunat 50.000 de români în Piaţa Guvernului, şi-au strigat disperarea în semn de protest faţă de scăderea salariilor şi pensiilor şi au plecat acasă. Rezultatul? După două ore de privit de după perdelele cabinetului său, Emil Boc şi-a sunat trimfător şeful: „V-am spus eu că nici de dansul pinguinului nu mai sunt în stare?”. Aceasta este mentalitatea celor care conduc astăzi România.    

Perdeaua de fum lansată de Ion Cristoiu conform căreia Emil Boc şi-ar fi depus demisia încă de acum două săptămâni este, după părerea noastră, doar un scenariu prost scris. De ce aceasta? Pentru că premierul nu semnează niciun act fără consimţământul şefului său, fie şi demisia sa. Firesc ar fi ca guvernul Boc să demisioneze dacă programul anti-criză nu va da rezultatele prognozate, dar preşedintelui încă îi este util micul său premier de hârtie, în vreme de criză.

Ocupaţi să îşi facă proprie opoziţiei în interiorul partidului, pesediştii nu prea mai acordă niciun fel de atenţie scenei politice, iar puterea îşi face nestingherită mendrele într-o Românie intrată în colapsul social, ce se vrea curăţată de corupţie, dar care nu îşi găseşte corupţii cu salarii şi pensii „nesimţite”. Politica „made in” PSD este una de tatonare şi dacă pe Victor Ponta, Adrian Năstase şi Ion Iliescu (sic!) problemele ţării „nu îi sperie”, înseamnă că au nervi „made in” România.  

Ne întrebam dacă exista o „vină” a criticilor literari în ceea ce priveşte calitatea literaturii româneşti astăzi. Nimeni nu ne împiedică să afirmă faptul că literatura română este „după chipul şi asemănarea” celui care o comite, în speţă – sciitorul român, cu toate liniştile şi neliniştile sale. În ultimii ani sunt scoşi ca pe bandă rulantă sute de poeţi şi prozatori compatibili sau nu cu afinităţiile unora dintre critici. Aceasta vine să confirme tocmai faptul că există o „dilemă” perceptibilă şi susceptibilă în ceea ce priveşte calitatea scrisului.

Am constatat cum din aderarea României la Uniunea Europeană, agricultura şi industria au avut cel mai mult de suferit, în timp ce sectorul financiar-bancar, serviciile şi turismul au continuat politica aceluiaşi pe loc repaus. Ţara noastră nu era evident pregătită din punct de vedere economic să adere la Uniunea Europeană, iar criza a făcut ca această situaţie să adâncească lipsurile şi insuficienţele. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească, de carton de altfel, nu este capabilă să devină funcţională prea curând.

Rezultatele României după 20 de ani de democraţie? O parte pe aici, o parte pe acolo. Concluzia: rezultate… din părţi. Şi asta nu pare să deranjeze câtuşi de puţin pe cei cărora ar trebui să le crape obrazul de ruşine. Bine că noi românii am pierdut şi gramul acela de conştiinţă pe care îl deţineam şi suntem scutiţi de simţămintele ruşinoase. Cui nu-i convine, poate liniştit să-şi ia lumea în cap, căci altfel  riscă să-i sară lumea în cap. Principiul acesta domină de departe toate instituţiile din ţara noastră. De ce ar trebui cineva să trudească pentru „binele ţării”, când poate doar crea impresia de prestator, în timp ce leafa sa continuă să crească? Că nemulţumirile sunt şi ele în creştere nu prea contează pentru distinşii noştri prestatori de servicii. Se impune o nouă concluzie: Ce bine este să ai obrazul gros şi stomacul plin.