Arhivele lunare: aprilie 2010

Revistele de cultură

Mai devreme sau mai târziu, cultura românească va reacţiona”, îmi tot repet constatând aridicitatea unei spiritualităţi lacunare. Segmentul cultural al cărui aport ar trebui să cântărească astăzi considerabil îl reprezintă publicaţiile „de atitudine, analiză şi cultură” (mai noua titulatură a revistelor de cultură din ţara noastră). Din nefericire, majoritatea acestora sunt fie periodice (trei sau patru apariţii pe an), fie anuale. Cele care apar săptămânal reuşim să le numărăm pe degetele de la o singură mână, astfel încât regresivitatea tot mai evidentă a culturii, în general, nu ar trebui sa ne mire prea mult. Este cât se poate de adevărat faptul că acest gen de publicaţii se adresează unui număr restrâns de cititori, dar aproape 75% sunt distribuite gratuit în cadrul cercurilor culturale, tirajul fiind oricum unul insignifiant. Restul de 25% sunt dosite (la punctele de difuzare a presei) sub reviste pe ale căror coperţi tinere „fierbinţi’’ îşi etaleză pline de senzualitate nurii dezgoliţi.

În moarte clinică

Pentru a liniştii starea de tensiune resimţită în România de la începutul crizei economice,  şefului misiunii F.M.I. de evaluare, Jeffrey Franks, compara economia ţării cu un pacient care a venit la spital cu febră mare, şi între timp aceasta a dispărut dar pacientul este încă slăbit. În realitate, pacientul numit generic economia României este la reanimare, conectat la câteva aparate, care îl ţin încă în viaţă. Deconectat de la acestea, moartea clinică ar putea survenii instantaneu. În 2011 românii vor opta între îngheţarea salariilor sau noi disponibilizări.

Taxa pe apa de fântână

Cea mai nouă taxă inventată, pentru că putem vorbi de inovaţii în acest domeniu, ne lasă la propriu cu gâtul uscat. Cu taxa pe apa de fântână guvernul speră să de-a lovitura în materie de taxe şi în mediul rural, agenţii economici de la ţară fiind obligaţi să îşi monteze apometre pe fântâni. Oamenii folosesc mai puţin găleţile şi, din ce în ce mai mult, hidrofoarele, se scuză iniţiatorii noii legi. Prin noua măsură însă, oamenii ajung să plătească apa din propria fântână. Legea vine şi cu amenzile aferente, care pot atinge între 35.000 de lei şi 70.000 de lei. Puţin cam scump a ajuns în România paharul de apă.

Muncim. Dar cum şi cât?

Greva cadrelor didactice precum şi nemulţumirile celorlalte categorii socio-profesionale anunţă pentru guvernanţi sfârşitul unei primăveri tensionate. Având printre cele mai mici salarii din Europa, românii nu pot spera la un trai decent. În plus, nu este exclus ca până la urmă să se ajungă la a munci 60 de ore pe săptămână şi a fi plătit la fel ca până acum. În fond trăim în România şi ne mai liniştim aflând că angajatorii din Franţa şi Germania negociază cu reprezentanţii angajaţilor de mai multă vreme majorarea timpului de lucru săptămânal de la 35 de ore, la 35 de ore şi jumătate (sic!), dar până acum, discuţiile au rămas şi la ei fără niciun rezultat.

Bon fiscal pe pătrunjel

Din ce în ce mai puţini pe pieţele din România, micii producători şi ţăranii pot ajunge acum să fie acuzaţi şi de evaziune fiscală. Ordonanţa de Guvern prin care toţi comercianţii sunt obligaţi să deţină case de marcat şi să elibereze bonuri fiscale, loveşte în cei care pentru a-şi asigura pâine de azi pe mâine, căci statul e preocupat doar de pensiile nesimţite, vând mai pe nimic legătura pe pătrunjel şi ridichii roşii. Consecinţele? Ţăranii nu îşi vor mai vinde produsele în pieţe, dar vor face loc supermarketurilor, intermediarilor şi speculanţilor. Domnilor guvernanţi urmează taxa pe valoarea adăugată? Ce mai aşteptaţi? Inventaţi noi ordonanţe pentru buzunarele voastre.  

Faţă în faţă cu „pressa”

Cum să întrebi un fost maistru, ajustor matriţer, de când a rămas fără „job” şi ce caută la bursa locurilor de muncă, doar ziaristele din România ne pot răspunde. Despre cum se face însă presa pe la noi, nici măcar ele nu au răspunsul, chiar şi atunci când reuşesc să îl înfurie pe primul-ministru cu microfoanele lor roşii. Sigur că nu contează cum se face presă, atât timp cât reuşeşti fără mari eforturi să intri cu bocancii în viaţa unuia sau altuia, să calci totul în jur, asemeni şenilelor de tanc sau cauciucurilor de tab.

Preşedintele antrenor

Atunci când domnul Traian Băsescu le promitea românilor că va fi un preşedinte jucător, din lipsă de cultură politică, aceştia au închis ochii şi au votat. Dacă România ar fi fost însă o republică prezidenţială, da! Traian Băsescu ar fi putut juca după cum fluiera tot el, când vroia şi nu doar a pagubă ca acum. Era concomitent şeful statului şi al guvernului. Nu mai avea nevoie de un premier de hârtie. Doar că ţara noastră are un altfel de sistem de guvernământ: semiprezidenţial. Teoretic, în timp ce primul-ministru guvernează, preşedintele ar trebui să arbitreze. Astăzi, preşedintele jucător a devenit însă antrenor.  

Antinevralgic

Cât suntem de săraci ştim şi singuri, fără să mai arate Uniunea Europeană cu degetul. Cel puţin nu suntem singurii est-europeni cu această problemă şi împărţim frustrarea cu vecinii bulgari. Slujba, partenerul de viaţă şi locuinţa sunt cele mai importante elemente ale unei vieţi bune pentru români, după cum arată un studiu întocmit de Fundaţia Europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Este curios la prima vedere cum ştiu străinii, mai bine decât noi, cu ce probleme ne confruntăm şi de ce avem nevoie. Dar nu aceasta ar fi problema care să necesite tratarea cu antinevralgic sau, ştiu eu, orice alt tratament recomandabil pentru legarea la cap, atunci când te doare cotul (sic!).

Perpetuarea ineficienţei în economie

Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în România există o piaţă nefuncţională. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România nu este, deocamdată, funcţional. Veniturile populaţiei sunt aşadar rezultatul „perpetuării ineficienţei în economie”. Se afirma pertinent că pentru a tinde la statutul categoriei sociale de mijloc, ar trebui să avem salarii de 2.000 – 3.000  lei. Înţelegem deci, că în România, mai mult de două treimi din populaţie trăieşte la limita (sub)existenţei, din moment ce salariul minim pe economie nu depăşeşte 600 lei. Şi apoi, într-un moment izolat de sinceritate, „cineva” recunoştea sfidător: „Veniturile sunt prea mici, corupţia prea mare”.

Exersarea nepăsării

Timpul, generic vorbind, defineşte spiritul uman într-o societate versată în anumite direcții în care cultura este mai degrabă tolerată şi suportată decât acceptată. Există pur şi simplu o nepăsare exersată de câţiva ani încoace şi care acum dă roade. Cultura este astăzi privită ca o „temă a nimicului”, sau mai mult, ca un „exercițiu util de disperare dresată”. Senzația de prim-plan resimțită acut, de cei care se îndelednicesc cu ceea ce încă se mai numeşte artă, este că aceasta primeşte periodic doze „aproape insuportabile” de subversiune.

Nobila calitate umană

A reuşit să treacă pragul mileniului III şi cea mai înaltă formă de reflectare a realităţii, nobila calitate umană, conştiinţa? Poate că da. Până acum însă am avut parte doar de simple fantasme ale acesteia. Cred că principala problemă psihologică cu care ne confruntăm în prezent o reprezintă frustrarea conştiinţei. Nu mai putem vorbi de conştiinţă socială, conştiinţă de clasă, morală şi de ce nu conştiinţă naţională. Toate acestea s-au demonetizat gradual, culminând cu imoralitatea şi lipsa conştiinţei. Astăzi, sintagma „pierdut conştiinţa – găsitorului recompensa de a o păstra” se potriveşte multora prea bine.

Cultura şi drumul Golgotei

Oricât am blama societatea pentru dezinteresul aproape total manifestat faţă de cultură, rezultatul ar fi acelaşi. Astăzi, poate mai mult decât ieri, societatea se găseşte într-o evidentă şi permanentă frustrarea. A face cultură într-o societate interesată doar de venituri directe şi rapide, este mai degrabă o autoironie a propriului sinelui. Şi totuşi, spaţiu inepuizabil de redefinire a sinelui, cultura se încăpăţânează să îşi continue inefabilul drum pe Golgota românească. Ajunşi să întoarcem pagina de cultură a ziarelor (celor care încă mai au o astfel de pagină), fără ca măcar să fi aruncat ochii asupra vreunui articol sau a unei recenzii, nu ne rămâne decât să ridicăm din umeri: „Când va veni şi timpul culturii în România?”.

Cum să urci într-un F-16…

Criza incompetenţei a lovit din nou. De când cu automobilul de serviciu la scară, şeful aviaţiei militare româneşti nu mai ştie să urce nici măcar într-un avion. Prezent la deschiderea expoziţiei internaţionale Black Sea Defense & Aerospace, de la Romaero, Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene Româneşti s-a urcat într-un avion F-16, nu ca un fost pilot militar, ci ca un boier în maşină, întâi cu posteriorul, rămânând cu genunchii la gură şi picioarele în afara carlingii. Nu e vorba aici de tehnologie americană, pentru că aşa cum urci într-un MIG românesc, la fel urci şi într-un F-16. Să ne mai mire dacă Berceanu nu ar ştii să coboare dintr-o locomotivă?   

Acum şi avion prezidenţial…

După dramaticul accident de avion în care preşedintele Polonei împreună cu alţi aproape 100 de oameni politici, demnitari, istorici şi oameni de cultură şi-au pierdut viaţa, s-a redeschis şi la noi discuţia achiziţionării unei noi aeronave prezidenţiale. Cea actuală are o vechime de 34 de ani şi nu mai corespunde din punct de vedere al securităţii. Ciudat pentru că aceeaşi vechime o au şi avioanele F-16 pe care statul român le-a cumpărat de la americani şi nu a fost nicio problemă. De ce acestea ar fi mai bune decât aeronava prezidenţială? Sau de ce viaţa piloţilor români valorează mai puţin decât viaţa preşedintelui Băsescu? Nu sunt bani pentru medicamente, salarii, şosele, autostrăzi, dar când vine vorba de capriciile şi mofturile demnitarilor de la putere, se găsesc mai mereu bani. Ulterior, chiar mai mulţi, pentru că se impune mereu şi recondiţionarea noilor achiziţii… că aşa e la noi.     

Sloganul spune tot

„Mai mult suflet, mai puţină politică!” – zice Teo Trandafir înscrisă în cursa pentru locul rămas vacant  în Camera Deputaţilor. Firesc era ca sloganul să pună accent pe „mai mult suflet în politică”, nicidecum pe „mai puţină politică”. Nu reuşim să înţelegem cum alegerea nefericită a sloganului o va conduce spre Parlamentul României, sau cum „binele” va învinge „răul”, dar ştim ce au în comun Traian Băsescu şi stimabila Teo. Subcultura producţiilor muzicale marca manele „the best”, pe care preşedintele le îndrăgeşte atât de mult şi pe care  Teo le-a promovat constant în emisiunile sale, îi vor aduce „succesurile” scontate?      

Regimul cătuşelor pe timp de criză

Cum pâinea e pe bani, iar circul gratis, în România anului 2010, regimul cătuşelor pe timp de criză a cunoscut noi reglementări: o pereche la patru mâini (sic!). Era nevoie de încă trei arestări în cazul Voicu? Cu certitudine. Impactul mediatic a crescut simţitor, întreaga atenţie publică fiind direcţionată spre chestiunea în discuţie. Că în ultimele zile s-a amintit mai puţin spre deloc despre şomaj, despre preţurile la alimentele de bază şi utilităţi, despre Băsescu, Boc & company, a fost uşor de remarcat pentru cei ce au ochi să vadă nu doar portocaliu.

Despre distincţiile din cultură

 Chiar şi în plină criză guvernul manifestă un interes „complice” în ceea ce priveşte alocarea de fonduri pentru unele proiecte culturale, supradimensionate şi artificial elaborate. În aceeaşi ordine de idei, preşedintele Traian Băsescu acordă ordine şi decoraţii, pe te miri ce realizări, unele, dacă vreţi, fictive, unor personalităţi „şterse”, pentru contribuţia deosebită la promovarea valorilor culturale şi spirituale româneşti, în timp ce există adevărate personalităţi, valori care abia dacă îşi pot asigura un minim de trai necesar. Ne-am obişnuit să fim martori deselor ceremonii de înmânare a „titlului naţional de…” sau „ordinului… cutare”, din moment ce aceste distincţii sunt pe zi ce trece tot mai demonetizate. Mă întreb ce simt cu adevărat „personalităţile” care primesc decoraţii şi ordine. Din anumite motive, prefer să nu amintesc numele niciunei astfel de personalităţi (sic!), dar mulţi au primit absolut gratuit distincţiile în cauză.

„Premierul de hârtie”

Urgentarea adoptării Legii lustraţiei, afirma Adrian Năstase pe blogul său, arată că „Traian Băsescu vrea să scape de Emil Boc”. Pare verosmil ceea ce scrie Preşedintele Consiliului Naţional al P.S.D., dacă ţinem cont şi de faptul că „Emil Boc este preşedintele de pe hârtie al P.D.L. şi premierul de hârtie al Guvernului României. Este evident însă că nu mai rezistă mult în postura de scut, iar loviturile încep să treacă prin el şi să fie resimţite de cel care ţine scutul.” Cum Traian Băsescu are obiceiul de a scăpa de cei care nu îi mai sunt utili, premierul pare o victimă sigură în „ghearele” lustraţiei.

Marea famiglie

După 20 de ani de capitalism şi democraţie guvernanţii au ajuns să jignească orice român care îşi strigă disperarea. Dar nu este vina lor, ca să îi putem arăta astăzi cu degetul. De fiecare dată cetăţeanul a închis ochii şi a aplicat oblic ştampila rotundă, atât cât conturul acesteia să se încadreze în chenarul electoral. Acum marea famiglie de la guvernare, cu mercedesuri clasa S şi genţi Louis Vuitton sfâşie România. Obscen, trist şi incredibil… ne merităm torţionarii.  

Niciodată nu e prea târziu

După semnarea Tratatului de aderarea al României la Uniunea Europeană, de la Bruxelles, oficiali ai U.E. se declarau surprinşi de procentul extrem de ridicat, în jur de 70%, al populaţiei din România care declara că doreşte integrarea în structurile europene. Astăzi, aceiaşi oficiali ar fi, probabil, extrem de surprinşi să afle că 70% din cei 70% (sic!) nu prea cunoşteau ce înseamnă Uniunea Europeană: impunerea unui deficit bugetar de maximum 3%, sau a unei rate a inflaţiei de sub 10%; cât de stricte sunt rigorile impuse de U.E. în privinţa liberalizării preţurilor, a importurilor şi exporturilor; ce efecte va genera accelerarea procesului de restructurare a economiei, prin valurile de disponibilizări. Niciodată nu e prea târziu…

Perfect logic

Oficialii cehi, spre deosebire de cei români, nu se sfiesc să spună ceea ce gândesc. Aşa se face că aceştia au expus pe larg de ce cred că F.M.I.-ul a alimentat criza economică din Europa de Est şi au determinat ţările din această zonă să ceară ajutorul (vezi şi cazul României care în martie 2009 a semnat un acord stand-by pe doi ani cu Fondul Monetar Internaţional pentru un împrumut de 12,95 miliarde de euro). În realitate instituţia incriminată de cehi ducea lipsă de clienţi şi a interpretat „eronat” anumite date economice. Perfect logic! Cum în România adevăraţii specialişti lipsesc, pentru cămătarii de la F.M.I. a fost floare la ureche să convingă de necesitatea unui împrumut.

Despre şomaj

Ministerul Muncii arăta zilele trecute că rata şomajului în România este cu două puncte procentuale mai mică decât media Uniunii Europene. Ei au 10%, iar noi avem 8%. GREŞIT! Rata şomajului calculată după metodologia românească nu coincide cu metodologia Biroului Internaţional al Muncii. Cinstit vorbind, dacă se scad din cei 18 milioane cu drept de vot, 4 milioane pensionari, 4 milioane salariaţi, 2 milioane plecaţi afaraă şi vre-un milion de studenţi, obţinem cifra reală a şomajului din România, care este de vreo 7 milioane. Deci la procentul real al şomajului, care este undeva pe la 40%, am conduce detaşat în „topul” ţărilor cu cea mai mare rată a şomajului din Uniunea Europenă. Aici am ajuns după 20 de ani de capitalism.

Sănătate nici măcar pe banii noştrii

1 aprilie – ziua păcălelilor. Aşa au crezut şi bunicii mei când au aflat că  începând din această zi, medicii de familie nu vor mai prescrie reţete compensate şi gratuite, din cauză că nu au semnat contractul-cadru cu C.N.A.S. La fel ca bunicii mei, au crezut alte câteva zeci de mii de pensionari, care după ce au muncit o viaţă întreagă pentru stat (sic!), acesta le întoarce cu „nesimţire” spatele. Mă întreb dacă mai este cazul ca eu să dau pentru SĂNĂTATE, pe lună, jumătate dintr-un milion vechi? Nu cred, doar că nu am de ales. Statul opreşte aceşti bani fără să îmi ofere de astăzi măcar un Algocalmin compensat.