Revistele de cultură

Mai devreme sau mai târziu, cultura românească va reacţiona”, îmi tot repet constatând aridicitatea unei spiritualităţi lacunare. Segmentul cultural al cărui aport ar trebui să cântărească astăzi considerabil îl reprezintă publicaţiile „de atitudine, analiză şi cultură” (mai noua titulatură a revistelor de cultură din ţara noastră). Din nefericire, majoritatea acestora sunt fie periodice (trei sau patru apariţii pe an), fie anuale. Cele care apar săptămânal reuşim să le numărăm pe degetele de la o singură mână, astfel încât regresivitatea tot mai evidentă a culturii, în general, nu ar trebui sa ne mire prea mult. Este cât se poate de adevărat faptul că acest gen de publicaţii se adresează unui număr restrâns de cititori, dar aproape 75% sunt distribuite gratuit în cadrul cercurilor culturale, tirajul fiind oricum unul insignifiant. Restul de 25% sunt dosite (la punctele de difuzare a presei) sub reviste pe ale căror coperţi tinere „fierbinţi’’ îşi etaleză pline de senzualitate nurii dezgoliţi.

Reclame

În moarte clinică

Pentru a liniştii starea de tensiune resimţită în România de la începutul crizei economice,  şefului misiunii F.M.I. de evaluare, Jeffrey Franks, compara economia ţării cu un pacient care a venit la spital cu febră mare, şi între timp aceasta a dispărut dar pacientul este încă slăbit. În realitate, pacientul numit generic economia României este la reanimare, conectat la câteva aparate, care îl ţin încă în viaţă. Deconectat de la acestea, moartea clinică ar putea survenii instantaneu. În 2011 românii vor opta între îngheţarea salariilor sau noi disponibilizări.

Taxa pe apa de fântână

Cea mai nouă taxă inventată, pentru că putem vorbi de inovaţii în acest domeniu, ne lasă la propriu cu gâtul uscat. Cu taxa pe apa de fântână guvernul speră să de-a lovitura în materie de taxe şi în mediul rural, agenţii economici de la ţară fiind obligaţi să îşi monteze apometre pe fântâni. Oamenii folosesc mai puţin găleţile şi, din ce în ce mai mult, hidrofoarele, se scuză iniţiatorii noii legi. Prin noua măsură însă, oamenii ajung să plătească apa din propria fântână. Legea vine şi cu amenzile aferente, care pot atinge între 35.000 de lei şi 70.000 de lei. Puţin cam scump a ajuns în România paharul de apă.

Muncim. Dar cum şi cât?

Greva cadrelor didactice precum şi nemulţumirile celorlalte categorii socio-profesionale anunţă pentru guvernanţi sfârşitul unei primăveri tensionate. Având printre cele mai mici salarii din Europa, românii nu pot spera la un trai decent. În plus, nu este exclus ca până la urmă să se ajungă la a munci 60 de ore pe săptămână şi a fi plătit la fel ca până acum. În fond trăim în România şi ne mai liniştim aflând că angajatorii din Franţa şi Germania negociază cu reprezentanţii angajaţilor de mai multă vreme majorarea timpului de lucru săptămânal de la 35 de ore, la 35 de ore şi jumătate (sic!), dar până acum, discuţiile au rămas şi la ei fără niciun rezultat.

Bon fiscal pe pătrunjel

Din ce în ce mai puţini pe pieţele din România, micii producători şi ţăranii pot ajunge acum să fie acuzaţi şi de evaziune fiscală. Ordonanţa de Guvern prin care toţi comercianţii sunt obligaţi să deţină case de marcat şi să elibereze bonuri fiscale, loveşte în cei care pentru a-şi asigura pâine de azi pe mâine, căci statul e preocupat doar de pensiile nesimţite, vând mai pe nimic legătura pe pătrunjel şi ridichii roşii. Consecinţele? Ţăranii nu îşi vor mai vinde produsele în pieţe, dar vor face loc supermarketurilor, intermediarilor şi speculanţilor. Domnilor guvernanţi urmează taxa pe valoarea adăugată? Ce mai aşteptaţi? Inventaţi noi ordonanţe pentru buzunarele voastre.  

Faţă în faţă cu „pressa”

Cum să întrebi un fost maistru, ajustor matriţer, de când a rămas fără „job” şi ce caută la bursa locurilor de muncă, doar ziaristele din România ne pot răspunde. Despre cum se face însă presa pe la noi, nici măcar ele nu au răspunsul, chiar şi atunci când reuşesc să îl înfurie pe primul-ministru cu microfoanele lor roşii. Sigur că nu contează cum se face presă, atât timp cât reuşeşti fără mari eforturi să intri cu bocancii în viaţa unuia sau altuia, să calci totul în jur, asemeni şenilelor de tanc sau cauciucurilor de tab.

Preşedintele antrenor

Atunci când domnul Traian Băsescu le promitea românilor că va fi un preşedinte jucător, din lipsă de cultură politică, aceştia au închis ochii şi au votat. Dacă România ar fi fost însă o republică prezidenţială, da! Traian Băsescu ar fi putut juca după cum fluiera tot el, când vroia şi nu doar a pagubă ca acum. Era concomitent şeful statului şi al guvernului. Nu mai avea nevoie de un premier de hârtie. Doar că ţara noastră are un altfel de sistem de guvernământ: semiprezidenţial. Teoretic, în timp ce primul-ministru guvernează, preşedintele ar trebui să arbitreze. Astăzi, preşedintele jucător a devenit însă antrenor.